Ganduri si cosmaruri inaintea concursului de maine.

Acum este aproape 9 seara, deci voi fi foarte scurt, pentru ca maine dimineata ma trezesc la 4.30. Locul de start al Bedrock50 Ultra este la vreo 80 de km de Christchurch, iar ora de intalnire a alergatorilor este 7.30, asa ca trebuie sa plecam pe la ora 5 (ne-am luat si o rezerva pentru o eventuala ratacire, pana sau alte evenimente…).

A fost o saptamana in care nu am dormit prea bine, atat din cauza adaptarii la diferenta de fus orar cat si din cea a cosmarurilor pe care le-am avut, toate fiind pe aceeasi tema: cutremurele. Un exemplu de vis :): inotam la piscina, a cazut tavanul peste mine; am apucat sa ma scufund pentru a atenua lovitura, dar tavanul mi-a prins piciorul si nu mai puteam sa ies la suprafata; in timp ce aproape ma incecam, trageam de picior si ma gandeam daca voi putea sa mi-l tai…m-am trezit (si, evident, nu am mai putut adormi). Daca printre cititorii blogului exista si vreun psiholog, poate ma ajuta cu o interpretare a acestui vis si, mai ales, sa imi spuna daca m-am tacanit… 🙂

Frica de cutremur imi este alimentata si de imaginile deloc vesele sau optimiste pe care le vad in oras: blocuri transformate in mormane de pietre, case derapanate si abandonate, magazine (si banci!!) mutate in containere, zone intregi inconjurate cu gard metalic pentru a bloca accesul in diverse imobile subrezide, crapaturi in pamant, strazi si trotuare ondulate (ca niste valuri), flori, poze si obiecte personale puse ca amintire in locurile in care locuitorii din Christchurch si-au pierdut rudele, prietenii sau animalele de companie, si asa mai departe…

Din acest motiv, ma voi simti oarecum usurat cand voi pleca, luni, din Noua Zeelanda. Pe de alta parte, o sa imi fie dor de aceste locuri cu peisaje superbe, oameni linistiti, prietenosi, surfers de toate varstele (am asistat la o ora de sport a unei scoli, in care copii luau primele lectii de surfing… :)) si, bineinteles, de rudele mele de aici, pe care cine stie cand o sa le mai intalnesc… 🙁

Va povesteam ca am reusit sa gasesc un swimsuit pentru inot in ape reci si ca urma sa il testez. Din nefericire, avea un defect tehnic (o  mica gaura…) si de asemenea, cred ca era un pic mare, pentru ca intra destul de multa apa in el. Am vorbit cu distribuitorul, si-a cerut o multime de scuze si mi-a dat un model „mai avansat” (dupa spusele lui), fara a fi nevoie sa platesc diferenta de pret. Tot raul spre bine, pentru ca ma impac mai bine cu noul swimsuit (Blueseventy Axis) – este mai confortabil si nu mai ia apa. Asadar, am scapat de o grija…

Daca swimsuit-ul nu ia apa, in schimb subsemnatul va lua foarte multa, pe parcursul concursului de maine. Nu ma refer la cei 5-6 litri cu care ma voi hidrata, ci la apa in pantofi. Iata ce ne-au scris organizatorii: there are a few creek crossings on the Wharfdale which is the first section. There is also a lot of mud along the course. In the valley there are four bigger crossings of rivers. So your feet will be getting wet all the time. Probably no point in changing socks or shoes, as we have had a fair bit of rain so apart from the (approx.) 16km between aid stations where it is dry. You will be constantly getting wet in either mud or rivers…

Asadar, ultra-ul din Noua Zeelanda va aduce o premiera pentru mine: alergatul unui intreg concurs cu adidasii plini de apa. Unul dintre cele mai horror scenarii (si senzatii) pentru mine este sa alerg ud la picioare; am testat asta la un antrenament (mi-am turnat apa in adidasi, ca sa vad cum este… :)) si dupa o ora m-am intors acasa… Maine, din fericire, nu voi avea de ales, deci ma voi alege cu o noua experienta, care sper sa imi foloseasca in viitor (poate la un maraton in jungla amazoniana…).

O sa fie bine…cred! Oricate rauri vom avea de trecut, important este sa nu mai fie cutremure…

Andrei happy (wet) feet