Planul meu de antrenament pentru triatlonul de la Abu Dhabi presupunea, in weekend-ul care a trecut, un ultim antrenament „lung” de bicicleta (respectiv +120 km pe home trainer, 3 ore, in Zona 2 de efort – in cazul meu, un HR de 125-135), pe care l-am bifat sambata. Iar incepand de duminica, planul includea scaderea drastica a distantelor si cresterea intensitatii. Asa ca Duatlonul Tineretului s-a potrivit ca o manusa planului meu si, fireste, nu am ratat ocazia de a participa, in premiera, la o astfel de competitie.
In momentul inscrierii (in urma cu vreo 2-3 saptamani), viziunea mea despre acest eveniment, vazand locatia (parcul Tineretului, Bucuresti) si probele (5.6 km alergare, 23 km pedalat, 2.8 km alergare) era urmatoarea: un pic de alergare (sprint); un pic de pedalat; inca un pic de alergare, de revenire. Toate pe plat. Si, eventual, pe „uscat” (chiar si un pic de soare…).
Dar realitatea a fost diferita de asteptarile mele. In primul rand, singura mea experienta sportiva in Parcul Tineretului a avut loc anul trecut, la Crosul Padurii, cand traseul a fost – intr-adevar – pe „plat”. Asa ca nu m-am mai ‘deranjat’ sa fac o tura de recunoastere a traseului de la duatlon. Spre surpriza mea, parcurgand la incalzire aproximativ jumatate din bucla de 2.8 km pe care urma sa alergam, am constatat ca urmeaza sa parcurg cateva portiuni cu diferenta de nivel destul de challenging, asa ca am abandonat ideea de a forta o viteza sub 4 min/km. In plus, timpul ploios si baltile de pe alei m-au determinat sa optez pentru o pereche de pantofi de alergare pe trail, impermeabili dar destul de greoi (am luat aceasta decizie in special pentru a fi ceva mai protejat pe parcursul probei de pedalat, unde speram sa nu imi inghete picioarele :)). O ora si jumatate mai tarziu, coboram de pe bicicleta si constatam ca fiecare pantof are vreo jumatate de kilogram (sau chiar mai mult), pentru ca intrase o gramada de apa in ei dar, fiind impermeabili, nu iesise nimic… 🙂
Deci, pot mentiona din start doua greseli: lipsa informarii despre traseu si alegerea gresita a pantofilor de alergare.
Revenind la cursa, la startul ei s-au prezentat vreo 100 de temerari (aveau ceva mai multi inscrisi, dar vremea a speriat vreo 20-30 dintre ei); vreo 80 la individual si 20 la stafeta. Startul urma sa aiba loc la ora 11, asa ca pe la 9.45 imi ridicam kit-ul de concurs si ma indreptam spre zona start. Rastelul de biciclete si zona de start / finish aratau – spre surpinderea mea – extrem de profi (ma asteptam la o organizare spartana, specifica unui concurs de nisa, organizat in parc, dar baietii de la Pegas au fost la inaltime!).
Mi-am lasat bicicleta in rastel si mi-a luat ceva timp sa decid cum imi aranjez lucrurile de care voi avea nevoie la proba de pedalat – a fost prima mea experienta de aranjare pe timp ploios a lucrurilor din zona de tranzitie; ‘conflictul’ meu”: imi las lucrurile in pungi, pentru a le feri de ploaie (dar asta ma va costa timp cand le voi cauta) sau le las in ploaie (dar asta va insemna un confort termic ceva mai redus pe parcursul probei de pedalat). Am ales optiunea 1, iar asta avea sa insemne vreo 2 minute adaugate la timpul meu final…
Startul s-a dat la ora stabilita. M-am pozitionat in spatele grupului de alergatori, pentru a nu ii incurca pe pretendentii la primele pozitii si…am pornit. Chiar daca, usor-usor, am ajuns la jumatatea ‘plutonului’, am fost placut surprins de tenacitatea alergatorilor. Daca la un maraton sau ultra-maraton alergatorii isi aleg viteza astfel incat sa o „duca” pana la final si sunt grupati destul de ‘explicit’, la acest duatlon aveam impresia ca toata lumea doreste un personal best si ca incearca sa alerge sub 4 minute / km :)! Dupa o urcare de cateva sute de metri – excelenta pentru a intra intr-o zona de puls aproape de cel maxim :), a urmat o coborare, apoi vreun kilometru pe langa lac, apoi o urcare pe scari (specialitatea casei… dar numai cand ma antrenez pentru asta :)), trecerea pe langa poarta de start si… inca o data acelasi traseu (erau doua bucle de 2.8 km).
Cu toate ca sunt bine intentionat, tranzitiile au fost si raman punctul meu slab. Chiar daca imi gasesc rapid bicicleta si echipamentul, de indata ce ajung in zona de tranzitie devin un fel de „moartea in bete si cu stegulete”, de parca timpul (cronometrul) s-ar opri si as fi lipsit de orice grija :). Probabil ca participarea la ultra-triatloane, unde a castiga 1-2 minute in zona de tranzitie este irelevant in raport cu problemele pe care le poti avea pe parcursul cursei daca omiti cateva lucruri esentiale (de ex., sa iti dai cu o tona de crema anti-frecare in zonele care urmeaza sa sufere pe parcursul a 10-15 ore de pedalat… :)), mi-a redus instictul de a iesi urgent din zona de tranzitie. Dar mai am timp sa lucrez la asta :). Dupa vreo 2-3 minute de pregatiri pentru proba de pedalat, am iesit din zona de tranzitie, pe MTB-ul meu de 12 kg si cauciuri groase cat o gamba de kenyan, si am luat-o la vale….
Prima mea grija a fost sa nu pierd sirul celor 10 ture de 2.3 km (ceea ce mi-a fost imposibil si am apelat la sprijinul prietenilor nostri de la Bib Chip – merci!!). A doua, sa nu repet incidentul de la triple-ul din Mexic, unde am cazut la prima tura. Asa ca primii 2.3 km au fost de recunoastere, cu mainile pe frane si cu picioarele pedaland ‘de placere’; de altfel, prima tura a fost si cea mai lenta din cele 10 (7:30, comparativ cu 5:35-5:45 – timpii inregistrati al celelalte 9).
Chiar daca traseul nu a fost unul periculos, am preferat sa minimizez (spre zero) riscurile, asa ca am abordat toate virajele si toate coborarile ca si cum as fi pedalat pe namolul de la Teghirghiol. Nu de alta, dar am vazut cateva cazaturi pe traseu si nu as fi vrut sa ratez triatlonul de la Abu Dhabi (biletul de avion si taxa de inscriere nu sunt rambursabile :)), de dragul de a iesi pe locul 7-8 in loc de 15-20 :). Asa ca am pedalat toate cele 10 ture mentinandu-ma pe partea dreapta a aleilor si permitandu-le ciclistilor mai rapizi sa ma depaseasca fara probleme. De notat curajul catorva concurenti care au preferat bicicleta de sosea in detrimentului MTB-ului.
Fiecare tura se incheia cu o urcare destul de dificila (mai ales dupa vreo 6-7 ture :)), iar unii dintre concurenti preferau sa urce pe langa bicicleta. Chiar daca nu am mai facut ‘catarari’ de cateva luni, m-am simtit destul de ok pe pantele respective (nu a fost nevoie sa ma ridic de pe sa – am ales destul de bine vitezele :)). Pe la tura a opta am ‘scapat’ de cei care ma depasisera la turele anterioare – semn ca terminasera proba de pedalat si incepusera alergarea…
Am ajuns in zona de tranzitie dupa aproape o ora de pedalat (cu vreo 9-10 minute mai incet decat cei clasati pe podium; de altfel, viteza media a fost una mai degraba de oras: vreo 23 km/h :)), apoi am pornit in alergare, pentru a parcurge ultima bucla (2.8 km). Spre deosebire de prima proba, alergatorii erau mult mai rasfirati, asa ca m-am intersecta doar cu Lucian Voicu si Marius Dobrescu (cei care m-au facut sandwich in clasament).
Am terminat intr-o ora si 37 de minute, la vreo 15 minute de performerii acestui duatlon. Nu am mai stat prea mult in zona de finish (ma cam luase frigul si de abia asteptam sa ajung la termosul lasat in masina :)). Am plecat, dar nu inainte de a admira prima mea medalie de finisher pentru un duatlon (yuuuhuu, am facut-o si pe asta!!! :))…
Uitandu-ma pe rezultatele complete ale duatlonului, am observat ca nu am fost chiar atat de catastrofal pe cat imi imaginam. In primul rand, m-am inscris la acest duatlon. In al doilea rand, m-am prezentat la start – chiar daca ploaia si frigul ma indemnau cu drag sa stau acasa si sa fac un antrenament indoor. In al treilea rand, l-am terminat (fara accidentari si cu dureri musculare zero), iar clasarea a fost destul de decenta (in primul sfert :)). Avand in vedere ca mai am destul de putin timp pana trec la categoria +40 de ani (pe care unii o numesc „veterani” – ce urat suna!!!), cred ca m-as fi clasat foarte bine daca acest concurs ar fi avut age categories… 🙂
Cam asta a fost, dragilor. In afara de concluziile enumerate mai sus, as mai adauga una (pe care o tot repet de vreo 4 ani :)): nu sunt superman sau vreo reincarnare a nu-stiu-cui pe pamant mioritic (daca eram asa, terminam acest duatlon cu vreo jumatate de ora mai devreme :)). Oricine (asta inseamna: ORICINE) poate sa creasca progresiv distantele parcurse si sa depaseasca niste limite aparent imposibil de depasit…
PS – multumiri organizatorilor pentru ca au reusit sa ne scoata din casa si lui Cristi Radu (si celorlalti fotografi) pentru pozele postate in acest articol!
Felicitari! Eu m-am retras din concurs dupa a patra tura de pedalare- tocmai trebuia sa trec la a-5-a. A fost primul meu duatlon si n-am fost prea smechera ca sa ma gandesc dinainte ce echipament trebuie sa port pentru bicicleta, ca sa nu inghet de frig pe ploaie. Dupa patru ture de pedalat (in care aveam impresia dinainte c-o sa fie la fel ca la alergare, unde mori de cald chiar daca alergi pe ploaie), eram sloi de gheata si m-am retras ca tremuram din toate incheieturile pe bicicleta. Echipamentul meu a fost pentru timp de vara-ma gandeam ca voi muri de cald! oricum, voi mai participa la duatloane, a fost foarte frumoasa atmosfera, pacat ca a plouat.
Asa invatam :)) Oricum, felicitari! Au fost putini cei care s-au incumetat sa ia startul…
Salut, eu sunt tipul in verde, care apar cu tine in poze 🙂 Poti te rog frumos sa pui linkurile paginilor unde ai gasit pozele. Singurele poze pe care le-am vazut de la eveniment sunt cele de aici.
Multumesc mult,
Alex
Salut Alex, da un add friend pe facebook lui radu cristi (fotograf). Merci 🙂