Menu

Povestea maratonului din Everest.

Postat de Andrei Rosu pe 30 mai, 2011

Extraordinar. Fantastic. Fabulos. Unic. Magic.

…Si epitetele ar putea continua la nesfarsit.

Maratonul Everestului este, cu siguranta, o experienta pe care merita sa traiesti cel putin o data in viata. Nu doar maratonul in sine, cat ‘pelerinajul’ pana acolo, drumul pe care il faci pe potecile inguste, situate la 3-4-5.000 de metri, pline de iaci si de sherpasi; oamenii pe care ii intalnesti si care au o multime de povestiri interesante; imaginea muntilor de 7-8.000 de metri care iti taie rasuflarea – la fel ca si mersul sau alergatul la altitudine; templele budiste si rugaciunile colorate, ancorate la inaltime; alipinistii arsi de soare care coboara fericiti de pe Everest, Lhotse, Nuptse, Ama Dablam sau alte varfuri, dupa ce au infruntat 2 luni de frig si efort supraomenesc…
Inainte de a va povesti despre alergarea propriu-zisa si despre rezultate, o sa spun (scriu) ca experienta mea himalyana a MERITAT pe deplin. Nu stiu cat si daca m-a schimbat in vreun fel, dar asta ramane sa descopar in viitor…

Ramasesem cu povestea in Gorakshep, ultima noastra oprire inainte de Everest Base Camp.

In drum catre EBC am urcat pe varful Kalapathar (5.554 m), pentru aclimatizare. Diferenta intre +5.000 si 4.000 de metri este uriasa (ma intreb cum o fi pe la 6-7-8.000…): respiri foarte greu (aproape ca te sufoci), mergi maxim2-3 pasi, apoi trebuie sa faci o pauza, apar dureri de cap (cumplite pentru unii dintre concurenti), cosmaruri pe parcursul noptii etc. De mentionat ca la aceasta altitudine doctorii nu au permis niciun medicament (nici macar aspirina); singura solutie este Diamox, dar efectele secundare (de exemplu amortirea picioarelor) nu sunt indicate pentru alergatori – motiv pentru care cazurile mai grave au fost evacuate catre Lukla sau Kathmandu…

La Base Camp am gasit un peisaj rupt parca din povestile cu ‘palate de clestar’ – lacuri glaciare si coloane enorme de gheata. O vreme extrem de capricioasa, cu schimbari bruste – de la soare si +15 grade, la temperaturi negative si zapada abundenta. Nopti extrem de friguroase, cu temperaturi mult sub zero.

In rest, sezonul era pe terminate, doar 2 expeditii (una japoneza si una americana) mai fiind in zona, strangandu-si corturile si intreg arsenalul pe care il folosisera pentru escaladarea Everest-ului. Am vorbit cu o parte dintre alpinisti, care ne-au povestit cu entuziasm despre traversarea Khumbu Ice Fall (37 de scari de aluminiu postate deasupra crevaselor, care trebuie traversate pentru a ajunge la Camp 1 – alpinistii parcurc acest traseu de 4-5 ori, inainte de a urca la Camp 2 pentru aclimatizare), despre noptile reci petrecute la 7.000 de metri, despre Hillary Step, despre The Balcony, despre emotiile traite pe varf, despre imaginea pe care o ai stand pe cel mai inalt munte al planetei (ne-au aratat niste filmulete fantastice!) si, mai ales, despre dificultatea drumului de intoarcere, cand motivatia si gradul de concentrare sunt mult mai scazute…

Dimineata maratonului ne-a gasit pe toti (in jur de 120 de concurenti plus vreo 20 de sherpasi) in picioare inca de la ora 5. Ceata, frig, o usoara fulguiala care, treptat, s-a transformat in ninsoare.

Dupa un ceai si o felie de paine prajita, ne-am adunat cu totii la baza Khumbu Ice Fall pentru start, care a fost dat la ora 7.00. Dupa 2 saptamani de stat in cort si de suportat efectele altitudinii, startul a fost o mare eliberare pentru toti concurentii, stiind ca finalul cursei ne va gasi cu 2.000 de metri mai jos si ca vom avea acces la dus cu apa calda si asternuturile unei cabane…

Cei 50-60 de nepalezi au plecat ca din pusca iar noi, ‘strainii’, aratam ca niste zombie care, in ciuda dorintei de a tine pasul cu localnicii, nu reuseam decat sa ne mentinem cu greu echilibrul pe pietrele inghetate si sa avansam un pic cate un pic, respirand aproape de sufocare…

Dupa o ora de slalom printre bolovani, am ajuns la Gorakshep, unde diferenta in minus de 300 de metri a inceput sa conteze, fiecare dintre noi reusind sa respire mai bine si sa aiba un ritm de alergare decent.

Potecile au inceput sa se dezghete, lasand loc pietrisului si prafului. Totusi, ceata ne-a insotit pentru inca 2 ore, motiv pentru care ne era din ce in ce mai greu sa ne vedem intre noi si sa alegem traseul corect. La fiecare kilometru ne intersectam cu 2-3 poteci si absenta marcajelor (organizatorii ne-au spus ca nu au voie sa posteze marcaje, concursul avand loc intr-un parc national) a lasat la latitudinea noastra orientarea…

Subsemnatul a reusit performanta de a se rataci doar de 3 ori (o parte dintre concurenti au avut parte si de 6-7 abateri de la traseu). Daca dupa 2 dintre ele mi-am dat seama destul de repede de eroare (pentru ca am ajuns la cate o prapastie… :)), a treia m-a costat o intarziere de vreo 2 ore si jumatate – ceea ce la final s-a tradus in ratarea podiumului (la sectiunea alergatori straini) šŸ™

Dar pana la rezultate, sa va mai povestesc despre concurs si traseu. Nu am sa mentionez / detaliez localitatile prin care am trecut (aceleasi pe care le-am intalnit in drumul catre Base Camp), frecventa check point-urilor, absenta apei la unele dintre acestea sau alte chestiuni organizatorice, ci sa va mai scriu despre diferenta de nivel, vreme si starile pe care le-am trait pe parcursul maratonului.

Cu fiecare suta de metri coborata respiram din ce in ce mai bine. Cand am ajuns sub 4.000, ma simteam ca si cum as fi conectat la un tub de oxigen. Practic, pentru noi, ‘straini’, cred ca maratonul a inceput cu adevarat pe la kilometrul 18-20, cand am putut respira cum trebuie…

Chiar daca ‘pe hartie’ maratonul arata ca unul in care cobori si tot cobori (de la 5.300 la 3.400), in realitate am avut de urcat foarte, foarte mult, uneori exasperant de mult šŸ™ Iar marea partea a urcusului a fost in ultimii 10 kilometri ai cursei… Referitor la vreme, am avut parte de 4 anotimpuri si schimbari dese de echipament. Zapada, gheata, vant, ceata, burnita, ploaie torentiala, soare, arsita s.a.m.d. M-am aflat printre norocosii care au ajuns la sosire inainte de sosirea noptii si a unei furtuni care a determinat organizatorii sa opreasca cursa, care a fost reluata a doua zi dimineata. Tot la capitolul noroc includ si faptul ca nu m-am accidentat, in ciuda terenului extrem de accidentat si, uneori, foarte alunecos (ar fi fost pacat sa ies din circuit tocmai acum, cand mai am doar un singur maraton de alergat pana la finalizarea 7 Continents & Grand Slam Club :)).

Finalul m-a gasit in Namche Bazaar dupa 9 ore si 16 minute, intampinat si felicitat de Amelia Rose Hillary (nepoata lui Edmund Hillary), ambasadoarea acestui maraton. Nu stiu deocamdata cifrele si clasamentul, dar stiu ca s-a castigat (la masculin, alergatori straini) cu 6 ore si 40 de minute, timp obtinut de australianul Matthew Lew Crowe, proprietar al unei sali de fitness din Sydney. Cu o zi inainte de concurs l-am sarbatorit pe Mat, care implinise 40 de ani, deci si-a facut un cadou foarte frumos :). De altfel, cu totii il vedeam pe Mat favorit, pentru ca la sesiunile de antrenament a fost cel mai bun, reusind cu greu sa ne tinem dupa el… Cealalta jumatate a ‘delegatiei romanesti’ la acest maraton (Letitia Exner) a terminat dupa 9 ore si 45 de minute o cursa pe care o considera „pe departe, cea mai grea din viata mea”…

Dand la o parte tristetea unui simplu calcul matematic (9h si 16m minus cele 2h si 30m de ‘ratacire’ m-ar fi adus exact in zona timpului castigator… :(), ma bucur ca am trait aceasta experienta, ca sunt intr-o forma din ce in ce mai buna, ca nu am suferit accidentari, ca ma simt excelent si gata pentru ultima incercare din seria celor 7 maratoane pe 7 continente – maratonul de luna viitoare din Alaska, unde sunt sigur ca imi voi imbunatati recordul personal, multumita acestui ‘cantonament’ la peste 5.000 de metri… šŸ™‚

Pe curand!

Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (22)

22 de răspunsuri la “Povestea maratonului din Everest.”

  1. stefan spune:

    Felicitari!!!sper candva sa ajung si eu macar in apropierea Everestului;))…..mult succes luna viitoare in Alaska!!!

  2. stanimira spune:

    BRAVOOO, Andrei! Bravo!

  3. Diana Ionescu spune:

    Bravo, felicitari!!!! Povestea e minunata, iar pozele pe masura!

  4. gabi solomon spune:

    Felicitari pentru maraton si rezultat !!
    Cred ca a fost o experienta extrem de interesanta cu schimbarile de altitudine si anotimp :).

    Mult succes in Alaska !!

  5. Robert Maftei spune:

    Bravo, Andrei!

  6. Victorr spune:

    felicitari!! vorbim acasa šŸ˜€

  7. Raul spune:

    Felicitari Andrei.
    Ne vedem in Alaska.

  8. Marian spune:

    Bravo Andrei. Si felicitari si Letitiei Exner.
    PS – Nu pot sa imi dau seama cum de te-ai ratacit!

  9. oana badea spune:

    Felicitari Andrei si Letitia:) Well done:)

  10. FELICITARI ANDREI ! Acest maraton a fost intr-adevar o experienta deosebita. Cred ca ai avut acum ocazia sa testezi eficienta MICROHYDRINEI in ceea ce priveste oxigenarea celulara. Asa cum la ajutat pe alpinistul canadian de 47 de ani, Denis Brown sa escaladeze Everestul pina la 8700,6m fara masca de oxigen , te-a ajutat si pe tine. Imi pare rau de ghinionul cu ratacirea si ratarea podiumului. Faptul ca ai prelungit timpul de alegare ( fara voia ta) cu 2,5 ore demonstreaza ca ai avut inca resurse bune si nivelul tau de pregatire este foarte bun. Contacteaza-ma te rog cand ajungi acasa .

  11. codehr spune:

    ma bucur Andrei ca ai reusit sa ajungi pe unde ne-au dus si pe noi pasii, acum doi ani; Felicitari din toata inima!te imbratisez cu drag,
    Elena

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. CĆ¢mpurile obligatorii sunt marcate cu *