Lupte in namol la ultra maratonul din Noua Zeelanda…

6.30 a.m. Sunt primul concurent sosit la locul de start al Bedrock50 Ultra. Acolo, cei 3 organizatori pun la punct ultimele detalii ale cursei (fisele concurentilor, numerele de concurs, produse de vanzare etc.), infofoliti, cu caciula si manusi. Fiind aproape de munti, sunt doar 8 grade, dar prognoza pentru ziua de azi este ok – soare si vreo +20 grade (cum suna asta, in luna februarie!!).

7.00 a.m. Sosesc si ceilalti alergatori, unii cu masinile, altii cu un autobuz pus la dispozitie de organizatori. Unii dintre ei sunt doar in sort si tricou cu maneca scurta (eu am stat cu geaca pe mine pana la start…), ca ultra trail runner-ii adevarati… Chiar si asa, ii vezi cu pielea gaina, pana pe la 8.00, cand soarele incepe sa ne incalzeasca…

8.15 a.m. Organizatorii ne fac „instructajul”, iar la 15 minute mai tarziu se da startul. Sunt vreo 100 de concurenti si, spre surpriza mea, vreo 20-30 dintre ei sunt straini. Printre ei, si un sud african imbracat cu tricoul din pachetul de concurs de la ultra-ul meu preferat (pana cand organizam Transmaraton-ul :)), cel din Cape Town. Ne salutam, intram in vorba si povestim despre ultra-ul african si despre multe altele. Mai incolo, doi francezi din Noua Caledonie, un scotian, un galez, doi suedezi, canadieni, americani, canadieni, taiwanezi etc. Imi plac mai mult competitiile cu 50-100 de alergatori, pentru ca mai apuci sa schimbi cateva vorbe cu ei; la maratoanele de oras, cu 20.000 – 30.000 oameni, e cam ciudat sa intri in vorba cu cineva…

8.30 a.m. Incepe distractia. Ne asteapta 1135 de metri de urcari si coborari; namol din greu; 10-15 rauri de trecut, cateodata cu apa pana la brau… In ciuda putinelor mele ore de somn din aceasta saptamana, incep destul de bine si prima jumatate de ora ma gaseste in primul pluton. Am observat ca la multe ultra-uri alergatorii se concentreaza relativ rapid in 3 grupuri: cei ‚de meserie’, care alearga cate 100 de km pe saptamana si se distreaza la ultra trail-uri, cu ritm de 10-12 km pe ora indiferent de diferenta de nivel,  cei de nivel mediu, ca mine, care alearga ‚de placere ’ 50-70 de km pe saptamana si nu emit pretentii la podium si cei incepatori, aflati la primul ultra, care au ca obiectiv sa il termine.

Intorcandu-ma la cursa de azi, imi amintesc ca obiectivele mele sunt sa termin in timpul limita (10 ore), sa stau departe de accidentari, sa ma simt bine (adica sa admir pesisajul), sa fac multe poze si sa imi pastrez suficiente resurse pentru a putea alerga ultimul ultra, cel de saptamana viitoare din Brazilia. Asa ca, odata cu primele rauri si mlastini (si apa de rigoare care refuza sa iasa din pantofi…), mi-am recalibrat asteptarile de la aceasta cursa…

Sa alerg cu muuuulta apa in pantofi (cine m-a pus sa aleg pantofi impermeabili, in care apa intra dar din care nu iese?!…) si sa imi intre namol…peste tot – nu au fost experiente chiar atat de traumatizante. De fapt, apa (dupa ce se incalzea…) era ca un strat izolator care m-a ferit de bataturi si unghii cazute, iar namolul ma va proteja cu siguranta mult timp de reumatism…

La jumatatea cursei eram in prima jumatate a clasamentului, dar la doar o ora distanta de podium. Dar partea a doua a ultra-ului a fost, pentru mine, din alt film. Am iesit din padure si temperatura a crescut brusc cu vreo 10 grade. Am mai scris-o: daca vrei sa scoti untul din mine, ma pui sa alerg la temperaturi mai mari de 20 de grade; probabil ca nu ar fi trebuit sa incep maratoanele mele tocmai cu cel de la Polul Nord – mi-a creat dependenta de temperaturi scazute…). Apoi, a urmat un munte care nu se mai termina: se vedea varful, ajungeai acolo si vedeai ca, de fapt, mai ai de urcat vreun kilometru. Si tot asa… La coborari ma descurc destul de bine, dar urcarile nu sunt favoritele mele…

Lucruri care m-au impresionat la cursa de astazi: peisajele (se asemana cu Muntii Apuseni), organizarea (nu am ce sa reprosez, cu exceptia faptului ca nu ne-au dat tricou si medalii de finisher…), steguletele tarilor din care proveneau alergatorii puse de organizatori la aid station-uri, numarul enorm de oi si un palmier razlet in varful unui munte (cum o fi ajuns acolo??).

Am terminat in 7h 49m (invingatorul in mai putin de 5 ore…) si, probabil, am ramas pe la jumatatea clasamentului. Dar, m-am simtit foarte bine, am facut multe poze, m-am udat pana la piele, am vazut un pic mai mult din Noua Zeelanda, am terminat in timp util ultra-ul numarul 6 si am ramas in grafic pentru finalizarea circuitului 7 ultra…

Pe curand!

PS – mi-e dor de casa 🙁

PS’ – intre timp, organizatorii au postat pe site-ul competitiei rezultatele. Estimarile mele de mai sus au fost destul de corecte 🙂