Inainte de toate, sa va spun ca nu am mai ajuns de la Porto Alegre la Rio Grande cu masina, asa cum era in plan. Dar sa reiau povestea de acolo unde ramasese, adica in Rio de Janeiro. Zborul catre Porto Alegre era sa nu mai aiba loc. Celor de la TAM le-a cazut ‚sistemul’ si o parte din zborurile lor din Rio au avut probleme. Practic, toate check-in-urile se faceau manual, ceea ce insemna vreo 5-10 minute / client (in loc de 1-2 minute, cat dureaza in mod normal cand se opereaza cu computerul); asta s-a tradus in cozi enorme, zboruri amanate, pierderi de conexiuni etc. Din fericire nu a fost cazul meu si, dupa stat aproape 3 ore la coada, am reusit sa ma imbarc si sa plec catre Porto Alegre…
Acolo, lucrurile ar fi trebuit sa fie simple. Am rezervat online o masina, am platit in avans asigurarea si urma sa platesc diferenta cand ridic masina; apoi sa plec spre Rio Grande, un drum de vreo 300 si ceva de kilometri, deci vreo 4-5 ore. Dar…surpriza!! Nefiind un client frecvent al firmelor de inchiriat masini, am omis un mic amanunt: toate companiile cer un card de credit, pentru a fi acoperite in cazul unor costuri neprevazute (altele decat cele acoperite de polita de asigurare). Iar cum cardul meu a ‚ramas’ in Malaezia… Orice metoda de-a mea de convingere a avut efect zero, atat la firma la care rezervasem online cat si la celelalte 4-5 prezente in aeroport. Ca sa nu mai zic ca nu vorbea niciunul engleza… Cand mi-am dat seama ca nu am succes, am trecut la planul B. Doar ca…nu aveam un plan B pentru situatia asta!! Citisem ca este un mic aeroport langa Rio Grande, asa ca am intrebat la Informatiile din aeroport daca exista vreo linie aeriana care zboara pana acolo.
Am fost trimis catre „NHT”, un operator micut de zboruri locale. Acolo, o veste buna si una rea: „Da, avem un zbor care pleaca la ora 16.00; biletul dus-intors costa 1200 de Reali (adica vreo 500 de eur)”. Mi s-a parut un pret absolut imoral pentru un zbor de 30-40 de minute, asa ca am trecut la planul C. M-am intors la Informatii si am aflat ca mai pot ajunge la Rio Grande cu autocarul, iar aerogara este in celalalt capat al orasului. Am luat taxi-ul, am ajuns acolo si urcat in autocar cu cateva miunute inainte de a pleca. Cinci ore mai tarziu eram la destinatie.
Aceasta intamplare mi-a dovedit, pentru a suta-mia oara, ca nimic nu este intamplator si ca tot raul este spre bine. Zic asta pentru ca in autocar m-am imprietenit cu 3 alergatori din Rio de Janeiro (niste oameni super – si nu scriu asta doar pentru ca au alergat 40-50 de maratoane sau pentru ca stiu ca imi citesc blogul :)) care aveau acelasi obiectiv ca si mine: participarea la Supermaratona. Mi-am dat seama ca sunt alergatori dupa adidasi (aveau marci ‚specializate’ – Asics si Saucony…), asa ca am intrat foarte usor in vorba cu ei…
Fara ei (si fara masina), mi-ar fi fost foarte greu sa orbecai noaptea printr-un oras necunoscut si sa caut hotel (nu am putut rezerva online, pentru ca majoritatea site-urilor nu au Rio Grande pe harta…). Asa ca au sunat ei la hotelul lor, mi-au rezervat o camera si totul a fost ok. A doua zi am mers impreuna sa ne luam kit-ul de concurs, ceea ce a fost – din nou – bine, pentru ca locatia era destul de camuflata (o veche fabrica transformata in sala de festivitati…). Si, inca un aspect: mergand cu autobuzul am economisit o multime de bani si am contribuit semnificativ la reducerea emisiilor de carbon… 🙂
A propos de acesti brazilieni (si de multi altii). Imaginati-va ca ati locui in Sighetul Marmatiei. Si, intr-o zi, un prieten v-ar duce cu masina pana la aeroportul din Baia Mare. Apoi, ati zbura 2 ore pana la Constanta. Apoi, ati lua un autobuz regional si ati merge 5 ore pana la Iasi. A doua zi ati alerga un maraton (nimic special, unul obisnuit), iar a 3-a v-ati intoarce urmand in sens invers drumul mentionat mai sus. Ar fi cam greu, nu? Am facut acest exercitiu de imaginatie pentru a va da seama cat de mare este pasiunea braziliienilor pentru alergare. La cursa de azi au venit o multime de maratonisti din Sao Paolo, Rio de Janeiro si chiar din zona mai indepartate. Asta inseamna mai mult de 1500 – 2000 de km de strabatut, pentru a alerga 4-5 ore la un ultra maraton de oras, fara marin pretentii sau renume international…
Revenind la ziua de azi. Am luat race kit-ul (foarte minimalist: un tricou, o sapca si o copie la xerox a traseului, desenat cu un creion, si…atat, dar mult peste asteptarile mele :)), ne-am plimbat prin „centrul” orasului, am vazut un parculet, o statuie, 2 biserici, cateva case colorate, tip colonial (care mi-au placut mult!!), am fost la un supermarket pentru a cumparaturi (micul dejun pentru maine dimineata, pentru ca bucataria hotelului este inchisa la 5 dimineata…), am facut o vizita la principala atractie din oras, un muzeu oceanografic (cam cat o debara de la Antipa :)) si am incheiat ziua la traditionalul pasta party. Nu am ajuns la plaja, pentru ca ea este la vreo 20 de km de oras, asa ca am lasat-o pe maine (oricum, startul si finish-ul cursei sunt pe plaja). In plus, este foarte, foarte cald :(, in jur de 40 de grade + umiditate (pe scurt: cosmarul meu…).
In rest, totul este pregatit pentru maine: echipamentul de concurs, suplimentele, mic dejunul, izotonicele, alcalinizatoarele si cele 2 ceasuri care urmeaza sa ma trezeasca la 4. Ramane de vazut daca autobuzul organizatorilor va veni sa ne ia (si daca va ajunge la timp – brazilienii nu sunt prea punctuali, ci mai degraba…relaxati :)). In caz contrar, cursa mea de 50 se va tranforma intr-una de 70, cu un sprint de 20 de km pentru a prinde startul…
Nu am premonitii, superstitii, emotii, temeri, ganduri negative sau alte senzatii din sfera asta. Chiar daca este ultimul ultramaraton din seria celor 7 si chiar daca maine va fi infernal de cald iar timpul limita impus de organizatori este unul sadic pentru conditiile meteo (6 ore si 15 minute), ma simt in regula din punct de vedere fizic si psihic si sunt sigur ca totul va fi – in final – bine. Asa cum am vizualizat mental de pe vremea cand proiectul era doar pe hartie… 🙂
Plin de speranta si de dorinta de a scrie maine pe blog: AM REUSIT!!!!,
Andrei
Neatza din Romania si BAFTA Andrei!!!! 🙂
Merci, Dincu!!!!
Savureaza cursa asta asa cum se cuvine, Andrei!
Savureaza-i fiecare minut, fiecare kilometru.. Va fi greu, ca intotdeauna. Pana la finalul acestei curse, iti vei atinge visul cu mana, vei schimba identitatea copiilor si nepotilor tai si felul in care ei isi vor croi drumurile catre propriile lor visuri. Energia acestei curse te va insoti toata viata si te va remonta in momentele in care o sa mai ai indoieli.
Aa! …eu nu vorbesc de cursa de la Rio Grande!!
Eu de vorbesc de calatoria mare pe care ai inceput-o in seara in care ti-ai vazut baiatul imitandu-te in fata televizorului si de sentimentul pe care l-ai avut cand l-ai vazut pe el pregatindu-se pentru viata in care erai tu.
Oare ce sentimente ai acum, cand iti vezi baiatul imitandu-te, Andrei?!
Despre calatoria dintre cele doua sentimente vorbesc eu…
Iti tin pumnii!
In „cartea” mea, tu ai castigat deja cursa asta, Andrei!
Merci mult, Dan!!! Peste cateva minute plec catre start. Deja ma simt mult mai bine!!!! 🙂
Multa bafta!
merci mult!!!
„Cuvânt cu cuvânt se scriu marile cărţi” (proverb francez) sau „Treaptă cu treaptă se urcă toate scările” (pr.it.)… pe scara succesului Andrei îţi doresc să atingi în Brazilia treapta bucuriei& veseliei&mulţumirii de a-ţi împlini visul SC al celor 7 maratoane&7 ultramaratoane!
Iti multumesc mult!!!
Am , pentru dumneata , Pumnii „In Pozitia Rgulamentara” , Adica Stransi si Vei Reusiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii … iiii !
Cu Consideratie ,
cristi .
Am reusiiiiit!!! Merci muult!!!
Mult noroc Andrei, suntem cu tine, suntem pentru reusita ta !!!
Cu mare bucurie!!! :)))
Numai bine si mai ia un addvise de la mine :ia-ti 3,4 plicuri de rain-soul pentru sfarsitul puterii organismului pe final si tinctura de Branca Ursului ..
vei vedea putere frate ,nu sunt dopante si te vor ajuta sa fii tot in fataaaaa,
Numai bine, te invidiem de la Oradea..si salutari tot de aici!!!!
Merci muuuult!!!!