Incheiam povestirea mea facand un comentariu la adresa primei parti a traseului de bicicleta. Intr-adevar, ‘circuitul’ pe care urma sa pedalam 30 de ture se afla la vreo 10 km de bazin, asa ca a trebuit sa iesim in plin trafic! Nu stau prea bine la capitolul orientarii spatiale, asa ca principala mea grija a fost sa ajung unde trebuie, respectiv la Flatwoods Park – o rezervatie naturala din nordul orasului. Pentru orice eventualitate, am luat la mine telefonul cu GPS, dar totul a fost ok si nu am avut nevoie de el.
Am ajuns in parc, unde deja ceilalti concurenti pedalau de zor. Urma o zi foarte luuuuunga, asa ca m-am inarmat cu rabdare si am inceput sa pedalez… Primele 3-4 ture au trecut destul de repede si am facut o singura oprire in zona de corturi, unde astepta echipa de suport, pentru a manca prima masa solida a zilei si pentru a reumple bidonul cu apa. Apoi am pornit pe traseu – un circuit de 11 kilometri, intr-o forma relativ patrata, o alee lata de vreo 3 metri care strabatea o padure salbatica si, indiferent pe ce latura a ‘patratului’ m-as fi aflat, vantul batea tot timpul, cu putere, din fata!!! 🙂
La ora 19 urma sa se intunece, asa ca am decis sa acopar o distanta cat mai mare pana atunci, deci am redus la maxim pauzele. Intunericul m-a gasit cu vreo 170 de kilometri parcursi – deci mai bine de jumatate din traseul de bicicleta urma sa fie in bezna totala… Am montat rapid luminile pe bicicleta si am pornit mai departe. Odata cu lasarea intunericului, temperatura a scazut simtitor si nu cred ca am avut mai multe de 7-8 grade pe parcursul nopti (iar din cauza vantului se simteau vreo 23 :().
Nu cred ca m-am simtit mai singur vreodata in viata (poate la ultra maratonul din Antarctica, dar cel putin acolo era lumina 24 din 24…); cel putin de pe la 2-3 dimineata, cand cei mai multi dintre concurenti erau deja in alta parte a parcului, la proba de alergare, ramasesem doar eu si vietatile padurii. A propos de creaturile intalnite, am avut cateva peripetii care mi-au ridicat serios pulsul si mi-au dat un plus de adrenalina. Au fost 3 situatii in care am fost foarte aproape de coliziune cu niste animale pe care, de regula, nu ma simt bine nici daca le vad la televizor (o sa va spun pe 22 martie care au fost – va arat si cateva poze care o sa va dea fiori… :)).
Am terminat pedalatul la 6 si 20 dimineata, exact in momentul in care incepea sa se lumineze (deci nu mai aveam nevoie de frontala la proba de alergare :)). Ce usurare!!! Daca la maratoane exista un moment de maxima bucurie (finalul), la triatloane sunt vreo 3 (terminarea inotului, a bicicletei si a alergarii); totusi, pentru mine, coboratul de pe bicicleta ramane o fericire comparabila cu cea a descoperirii, pe la 6-7 ani, de cadouri sub pomul de Craciun…
M-am schimbat in echipamentul de alergare, am mai rontait ceva, am pupat-o pe Oana si mi-am implorat inca o data echipa de suport sa imi tina pumnii. Era 6.30 si aveam la dispozitie 12 ore si jumatate pentru a termina cele 2 maratoane. Si, ce conta cel mai mult: ma simteam excelent, fara crampe, dureri musculare etc…
[mai multe despre proba de bicicleta + tranzitie: pe 22 martie, ora 7.00, la breakfast-ul de la Hilton…]
ALERGARE. Sau “specialitatea casei”. Daca CV-ul meu de inotator, biciclist sau triatlonist era jack shit (scuzati expresia) in comparatie cu al celorlalti concurenti, la alergare se schimbau putin lucrurile. In plus, stramosii nostri nu au fost buni inotori si nici nu isi petreceau ziua pedaland, dar sunt destul de convins ca alergau zilnic – deci fuga ar trebui sa fie in ADN-ul nostru, nu? Dandu-ma jos de pe bicicleta intr-o stare fizica aproape perfecta, am stiut ca – in proportie de 99% – ajung la finish cu cel putin o ora inainte de ‘gongul’ final. M-am incurajat spunandu-mi ca imi place sa alerg, ca ma pricep destul de bine la asta, ca am alergat si distante mai mari decat aceasta si ca doar o catastrofa m-ar mai putea impiedica. Asa ca…am pornit la alergat.
84.4 kilometri inseamna 2 maratoane, adica 4 semi-maratoane. De fapt, asa am si abordat cursa de alergare: cate un semi-maraton, pe rand… Ca sa ma incadrez in timpul impus, stiam ca trebuia sa termin fiecare semi-maraton in mai putin de 3 ore, asa ca mi-am propus sa raman sub 25 de minute la fiecare dintre cele 30 de ture (a cate 2.8 km). De data aceasta, nu mai eram singur, m-am intalnit cu toti concurentii, iar cei mai multi dintre ei mergeau. Oboseala se citea pe fata fiecaruia, iar cei mai multi pareau intrati in transa (cred ca si eu eram in aceeasi situatie…).
Am terminat primul maraton in mai putin de 5 ore si jumatate, asa ca mi-am permis luxul unei pauze de 10 minute, care a inclus si un drum la cortul de masaj. Nu aveam mari probleme, dar…preventiv! Al doilea maraton a fost mult mai greu, pentru ca frigul se transformase intr-o adevarata arsita, iar caldura nu este prietenul meu cel mai bun. De asemenea, monotonia atinsese cote maxime si trebuia sa gasesc tot felul de metode pentru a o alunga: vorbeam cu cate un concurent, fredonam cate o melodie, numaram copacii de pe margine si…multe altele… 🙂
Cu 3 ture inainte de final ma simteam de parca ma intepase musca tsetse: nu doream decat sa vad un pat si sa ma culc. Mi-era teama ca daca voi clipi ma va lua somnul… Asa ca am crescut un pic viteza si m-am gandit la finalul cursei, cand voi trece cu steagul Romaniei pe sub linia de sosire, ceea ce mi-a dat un tonus foarte bun! 🙂 Ultimul kilometru m-a gasit alaturi de Matei, ca a vrut sa filmeze finish-ul (merci mult, ai avut o idee foarte buna!!). Raul mi-a dat steagul Romanei, organizatorii au pus la difuzoare imnul (spre bucuria mea, nu a fost cel de dinainte de ’89… :)) si am trecut linia de sosire. Oau!! Nu imi venea sa cred, dar nici nu am avut prea mult timp sa ma gandesc la asta: cateva minute mai tarziu eram in masina si dormeam lemn…
Cateva cifre: timp final 35 de ore si 8 minute, locul 18 la masculinm iar la alergare am avut al 10-lea timp. 33% dintre concurenti au abandonat (la feminin, doar unul!). A propos de abandonuri, am vazut niste accidentari urate (rotule sarite etc.).
A doua zi am fost la festivitatea de premiere (pozele sunt pe Facebook…) si am discutat cu cativa ultra triatlonisti care au la activ distante triple Ironman sau chiar Deca si Double Deca. O sa va spun concluziile…cu alta ocazie.
Planurile mele de ultra triatlon nu se opresc aici. Pe 22 martie voi anunta oficial urmatorul proiect si voi prezenta detalii interesante despre acesta. Pana atunci, as incheia prin a multumi tuturor celor care m-au sprijinit (si ma sprijina), indiferent ca este vorba despre cuvinte frumoase, incurajari, critici obiective, etc. si a aplauda sponsorii acestui proiect – 7card, Escapage, Hilton si, fireste, UniCredit Leasing, compania la care lucrez :), precum si partenerii mei traditionali (Nutrivita, Coral Club, Walmark, Mos Ion Roata, Aventuria), plus Ro Club Maraton, ViitorPlus si Hospice Casa Sperantei. Va multumesc pentru ca ati crezut in mine chiar si atunci cand i-ar fi fost greu chiar si subsemnatului sa o faca… 🙂
Va las cu filmarea ultimelor minute parcurse in alergare la Double Iron (pentru cei care nu au reusit sa o vada pe Facebook) si…pe curand!!!
nu vazusem filmuletul.. iti multumesc pentru lacrimi!
cu placere 🙂
Andrei, esti un model nu doar prin ceea ce ai reusit, dar in special pentru cum ai promovat aceste succese si pentru faptul ca transmiti aceste valori si celor din jur. Avem nevoie de persoane ca tine. Felicitari!
iti multumesc frumos!
Baftă la Triple Iron :D!
sa fie!! 🙂
Multumesc! Si eu gandesc la fel ca tine. 🙂
🙂
Ce frumos! Cât curaj ai avut ! Mă bucur așa de mult pentru ce ai realizat! Te admir, Andrei !Le-am povestit și copiilor de tine! Suntem mândri de tine !( Lumi din Constanța)
merci frumos!!!
… povestea merge mai departe !!! … BRAVO !
Merci mult!! Sa mearga :))