Povestea ultratriatlonului din Mexic – ZIUA 3.

Facebook

Twitter

Linkedin

email

A trecut aproape o saptamana de la terminarea ultratriatlonului si vestea buna este ca m-am refacut complet – un motiv in plus pentru a fi trist ca nu am mai gasit locuri la Ironman Cozumel (are loc duminica, 1 decembrie, la cativa kilometri de locul in care suntem cazati acum :(). Am vrut sa imi rezerv un loc la aceasta cursa inca de acum vreo 4 luni dar, din pacate…Sold out! Ar fi fost o cursa foarte buna „de revenire” :). Inainte de a intra in ultima parte a povestirii, sa va mai spun ca am folosit ultimele zile pentru a ma reface (odihna, inot, masaj – drenaj limfatic, carbo re-loading etc.), pentru a vizita cateva vestigii maya (piramida de la Chichen Itza – inclusa in lista celor noi 7 minuni ale lumii – mi-a crescut brusc apetitul pentru o cursa de uprunning :)), pentru a inota cu delfinii si – pentru a depasi o noua frica irationala – pentru a petrece vreo 45 de minute intr-un bazin cu rechini (care, a propos, sunt chiar simpatici! In plus, cred ca s-au prins ca avem prea multe E-uri in noi si nu mai suntem apetisanti pentru ei… :)).

Ca si in ziua precedenta, cea cu numarul 3 m-a gasit evaluandu-mi starea fizica, dupa vreo 4 ore si jumatate de somn. Din nou, dureri in partea dreapta (dar parca ma mai lasesera), dar nimic grav. Puteam sa merg – era tot ceea ce conta. Apoi, deja-vu-urile de rigoare: mic dejun, transport, aranjat bicicleta, controlul medical, pusul wetsuit-ului, incalzirea, intratul in bazin si… startul probei de inot! O prima surpriza a zilei a fost ca temperatura apei mai scazuse cu vreo 2-3 grade si, privind in urma, cred ca ar fi fost intelept sa folosesc ambele costume de neopren (m-ar fi ajutat sa pastrez un ritm mai bun de inot). Desi vremea trece mult mai repede cand sunt in bazin, am avut suficient timp la dispozitie pentru a imi aminti de ce faceam toate acestea, pentru a rememora zilele precedente si pentru a ma gandi la strategia pentru aceasta ultima zi. Am trei ore in plus fata de Enrique, deci nu avea sens sa fortez. Pe de alta parte, ardeam de nerabdare si de abia asteptam sa termin cele 3 probe!  Incercam sa imi temperez tentatia de a aborda in graba urmatoarele doua probe, pentru a nu imi sabota obiectivul principal – cel de a termina acest Triplu Ultratriatlon. Nu aveam o experienta anterioara „tripla” si, deci, nu stiam cum va raspunde organismul meu in urmatoarele ore. Cu tot efortul meu de a mentine un ritm mai lent, am terminat proba de inot intr-o ora si 36 de minute (cu sase minute mai repede decat in prima zi). Ma intrebam daca este vorba despre graba sau daca organismul a inceput sa perceapa si sa se obisnuiasca cu o noua normalitate – cea a unei activitati fizice intense de dimineata pana seara. Inclin sa cred ca este vorba despre a doua varianta.

Singura mea sansa de a iesi dintr-o ‘spirala a grabei’ a fost de a lungi tranzitia – cu vreo 15 minute fata de ziua precedenta. Am mancat cat de lent am putut, m-am echipat pentru pedalat, am mai stat de vorba cu echipa de suport si, in momentul in care Enrique a terminat tranzitia (iesise din bazin la vreo 10 minute dupa mine), m-am urcat si eu pe bicicleta. Urmau alte 180 de ture de bicicleta si 42 de alergare. La fiecare tura imi repetam in gand (uneori cu voce tare, impartasindu-mi bucuria cu ceilalti concurenti): „Este ultima zi! Este ultima zi!!!”. Una cate una, au trecut si primele 45 de ture de pedalat, ceea ce insemna ca urmeaza o pauza. A durat 2-3 minute si… pa sa! Caldura si umiditatea deveneau din ce in ce mai greu  de suportat dar pedalam inainte, incercand sa mentin o viteza constanta, comparabila cu cea din zilele precedente. A urmat tura 90 si…pauza!

Intre timp, duelul de la Deca se apropia de final. Antal nu mai suporta durerile provocate de basicile facute la degetele picioarelor, asa ca a luat un cutit si si-a transformat pantofii de alergare in sandale. Buna idee! O sa o tin minte :). Chiar si asa, Kamil a reusit sa se distanteze decisiv, termind cei 38 de kilometri de inot, 1800 km de pedalat si 420 km de alergare in putin peste 283 de ore. Antal s-a oprit imediat dupa ce Kamil a trecut linia de sosire si a preferat sa mai doarma cateva ore; a revenit apoi pe traseu, pentru a termina cursa.

Atat la finish-ul lui Kamil cat si la cel al lui Antal toti ceilalti concurenti (inclusiv subsemnatul) au oprit cateva minute pentru a ii aplauda si felicita pe cei doi pentru reusita lor. Tot respectul si admiratia! Nu stiu daca v-am povestit, dar Antal s-a apucat de sport la… 45 de ani! Iar acum este vicecampion mondial de ultratriatlon!!

Ceea ce avea sa se intample dupa tura 100 o sa imi amintesc cu siguranta mult timp de acum incolo… Cerul s-a innorat brusc (in 2-3 minute albastrul se transformase in gri inchis), iar temperatura a scazut cu vreo 15-20 grade (adica de la putin sub 30 la vreo 10…). Era ciudat ca pe jumatate de circuit (care, va reamintesc, avea doar 1 kilometru) temperatura era in continuare ridicata, in timp ce trecerea prin cealalta jumatate imi amintea de filmele cu epoca glaciara… Dupa 2-3 ture am oprit ‘la boxe’ si am pus pe mine o bluza cu polar si o foita de  vant / ploaie. Decizie inteleapta: la tura urmatoare s-a pornit un vant care ma facea sa pedalez pe loc (atunci cand sufla din fata) sau sa am probleme mari cu echilibru (atunci cand ajungeam pe portiunea de circuit in care vantul sufla din lateral). Pentru cateva ture m-am conversat cu John (pedaland in paralel), care – pilot fiind – mi-a povestit cateva aterizari cu peripetii, din cauza vanturrilor laterale (cross winds). Mi-a mai spus ca a vizitat Bucurestiul de cateva ori (cand a prins curse British Airways Londra – Bucuresti), ca isi ia echipamentul de alergare la el la fiecare cursa si ca a alergat in jurul Palatului Parlamentului… La urmatoarea cursa spre Bucuresti i-am promis ca il iau la o alergare prin Herastrau :).

In timp ce pedalam imi doream un singur lucru: sa termin inainte de a incepe ploaia! Nu a fost sa fie… Asa ca ultimele 20-25 de ture m-au gasit pedaland cu 10-15 km / ora printr-o ploaie torentiala, care s-a oprit de abia cand m-am dat jos de pe bicicleta. Poate ca ar fi fost mai intelept sa ma opresc si sa astept trecerea ploii, dar nu aveam de unde sa stiu cand se va termina. In plus, de abia asteptam sa imi pun pantofii de alergare! Dupa cele 180 de ture de pedalat am vazut ca imi mentin avantajul fata de urmatorul concurent (erau deja vreo 5 ore si jumatate), asa ca am avut din nou o tranzitie foarte lunga (cea mai lunga dintre tranzitiile mele de la acest triplu – 22 de minute). Spre amuzamentul echipei de suport, dintii imi clantaneau atat de tare incat nu se intelegea ce spun… 🙂 Dupa un ceai fierbinte, infofolit intr-un sac de dormit, mi-am mai revenit, apoi m-am schimbat si am inceput ultima proba.

In strategia initiala de cursa, aceasta ultima alergare ar fi trebuit sa se termine in maxim 5 ore, dar m-am oprit la fiecare 2-3 ture pentru a mai bea ceva cald, a manca, a discuta cu Oana si Victor, plus… pentru a imi stoarce sosetele si curata pantofii de alergare :). O parte din circuit era acoperit de apa, asa ca nu aveam cum sa evit alergarea prin balti si colectionarea de frunze si crengi in pantofi… Pe la kilometrul 20 am inceput sa am probleme cu musculatura piciorului drept, care si-a amintit ca era ‘faultata’ si imi transmitea, la fiecare pas, indemnul de a ma opri. Mi-as fi dorit sa am echipament de compresie si pentru degetul mic de la picior, dar – pana se va inventa asa ceva – a fost de ajuns si ceea ce am avut :).

Nu mai era esential sa termin repede pentru a putea dormi mai mult, asa ca miezul noptii m-a prin alergand – de fapt, un mers mai rapid. Erau deja vreo 5 grade (mi-era frig chiar si cu manusi!), dar gandul ca – in sfarsit! – termin acest Triplu ma facea sa ma simt ca pe o plaja in Caraibe :). Cand am vazut ecranul portii de cronometrare schimbandu-se la 41 si am realizat ca mai am doar o tura, mi-au dat lacrimile instant :). Ca atunci cand am terminat al 7-lea maraton din seria 7-7. Sau ca atunci cand am terminat proba de bicicleta la primul meu Ironman, in Tara Galilor. Probabil ca acesta este felul meu de a elibera tensiunea cumulata pe parcursul unui eveniment cu incarcatura emotionala…

Nu pot sa va descriu bucuria de la final… Imi venea sa urlu, sa topai, sa dansez, sa fac tumbe, sa imbratisez pe toata lumea. Va las cu un scurt filmulet (care, din pacate, nu poate descrie starea mea, dar este facut in acele momente…). O sa revin cu continuarea povestirii (festivitatea de premiere si concluziile acestui Triplu) dar, pana atunci, am MAREA rugaminte (asa, ca de Sfantul Andrei :)) de a contribui cu o donatie (oricat de mica / mare) pentru una dintre cauzele dragi mie si promovate la acest eveniment (sau pentru toate trei :)) – dand click pe numele fundatiei / asociatiei, veti fi directionati catre link-urile de donatii): Scoala de valori, Hospice, ViitorPlus. Multumesc anticipat!!!

[va urma]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nDwj-Ie1Mck&w=420&h=315]

Facebook

Twitter

Linkedin

email

Scrie un comentariu