Menu

Cum se vede viața la 44 de ani.

Postat de Andrei Rosu pe 30 iunie, 2020

Pentru că folosesc acest blog (și) pe post de jurnal personal, mi-am făcut obiceiul (terapeutic? :)) de a scrie câteva gânduri atunci când adaug un an. Cred că va fi interesant, peste 50-60 de ani, să citesc despre felul cum vedeam viața la 35, 44, 63, 87 etc. Pentru că, după cum spunea un mare filosof, „o viață care nu este examinată nu merită trăită”…

Această postare vine la pachet cu un alt obicei pe care l-am dobândit din 2010 încoace, de când mi-am ajustat viața și am început să fac sport: să îmi „alerg” vârsta. Adică: un kilometru pentru fiecare an împlinit (scriu aceste rânduri la câteva minute după ce am bifat cu bucurie 44 de kilometri – adică 8 ture de Herăstrău).
Raționamentul meu e simplu: având acest obiectiv anual, mă voi antrena constant (indiferent de vârstă, de contextul familial, social, politic, etc.) și, astfel, voi rămâne în formă (fizică și mintală) până la adânci bătrâneți. Nu cred că – dacă alerg zilnic – va veni un moment în care „ieri am alergat o oră și azi nu mai pot să alerg”.
Referitor la vârstă, ea este – cu siguranță – doar un număr (probabil ai mai auzit asta de vreo câteva mii de ori…). Și mă întreb, destul de frecvent: „ce vârstă mi-aș da, dacă nu aș ști câți ani am?”.
Când aveam 15-16 ani, percepția mea despre vârsta de 40-50 era sinonimă cu începerea bătrâneții, cu „lăsatul mai moale”, cu o pantă descendentă, cu „partea a doua a vieții”, cu „începutul sfârșitului”, cu pumnul de medicamente și, în general, cu absența distracției, cu decăderea fizică, cu durerile, cu suferința ș.a.m.d.
DAR… observ că sunt sănătos (cel puțin, așa zic analizele). Că văd foarte bine (și nu port ochelari sau lentile). Că aud decent (chiar dacă selectiv :)). Că nu am “burtă”. Că îmi mențin cu ușurință greutatea. Că stau foarte bine cu mobilitatea articulațiilor și cu flexibilitatea mușchilor. Că nu iau medicamente. Că dantura se prezintă excelent. Că pot urca scările fără să gâfâi. Că media zilnică de pași, în ultimii 3 ani, e mai mare de 20.000. Și multe altele.
Noroc? Genă?
Da, cred că am norocul de a îmi exersa zilnic gena obiceiurilor bune (dacă există vreo astfel de genă) 🙂
Să o las mai moale? În niciun caz.
Mă antrenez mai intens, citesc mai mult și mă hrănesc mai bine decât am făcut-o la 20, 30 sau 40 de ani. Și, cu fiecare an care trece, sunt conștient că trebuie să „apăs pe accelerație” și să fac lucrurile din ce în ce mai bine, pentru a îmi ajuta organismul / ADN-ul.
În concluzie, îmi place viața la 44 de ani. Să vedem cum va fi la 45, 55, 95…

PS – Vrei să faci un cadou drăguț de ziua mea? Hai să ajutăm 44 de copii să aibă acces la echipament sportiv, pentru a își putea realiza visurile! Click aici.

Scrie un comentariu
Articole similare:

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (3)

3 răspunsuri la “Cum se vede viața la 44 de ani.”

  1. Pirquarante spune:

    la multi ani Fane!

  2. Corina spune:

    La multi ani, Andrei! La cat mai multe realizări!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *