Atat in Canada, cat si in restul lumii, Terry Fox a fost si ramane un simbol al vointei si al luptei impotriva cancerului. Chiar daca au trecut 30 de ani de la disparitia sa, memoria lui este vie si oamenii continua sa fie inspirati de viata si lupta sa. Nu auzisem de Terry Fox (si de foarte multe altele!) pana cand nu am inceput sa alerg, iar pana ieri nu avusesem ocazia de a participa la vreun eveniment dedicat lui.

Printre noutatile aduse de anul trecut in viata mea s-a numarat si participarea la conferinta TEDx, unde am avut de depasit o mare temere, cea de a vorbi in public, in fata catorva sute de persoane… Conferinta a deschis un nou capitol al existentei mele, cel de speaker. Printre spectatorii de la TEDx s-a numarat si unul dintre directorii Scolii Americane din Bucuresti (AISB), care a apreciat discursul meu si m-a invitat sa il sustin si in fata liceenilor de la AISB in noiembrie anul trecut (thank you, Lorne!). Tot atunci, Lorne mi-a povestit despre crosul anual pe care il organizeaza AISB in memoria lui Terry Fox (si in scop caritabil, pentru sustinerea fundatiilor care strang fonduri necesare luptei cu cancerul), invitandu-ma sa ma alatur acestui eveniment. Desi au trecut aproape 10 luni de atunci, Lorne a retransmis invitatia si, fiind dublata si de cea a unor prieteni foarte activi pe blogul meu (thank you Tania & Stan! :)), ziua de ieri m-a gasit impreuna cu familia pe pajistea din incinta AISB, gata de a lua startul la cros.

Formatul crosului, excelent organizat, a incurajat alergatul in familie, astfel ca sute de parinti cu copii (intre cateva luni si 18 ani) au parcurs cei 5 kilometri in alergare, mergand, impingand carucioarele sau transportand bebelusii in baby carriers (marsupii). Daca Oana, sotia mea si Ema au preferat rolul de suporter, pentru Alex a fost prima cursa ‘oficiala’ in care a avut ocazia sa poarte tricoul de alergat primit de la mami & tati. Pentru un copil de 3 ani, nu distanta de 5 kilometri este un impediment, ci motivatia. Copii se plictisesc repede si rolul meu a fost de a i-l ‘intretine’ cu discutii despre animalele care locuiesc in padure (crosul s-a alergat in principal prin padure), incurajandu-l sa interactioneze cu ceilalti copii care alergau si povestindu-i despre pizza promisa cand ajungem la finish… :). La un moment dat, pe la jumatatea cursei, Alex mi-a spus: „tati, imi place foarte mult cum alergam”. Cred ca, in traducere libera, a vrut de fapt sa imi transmita bucuria de fi alaturi de tatal lui si de a face impreuna lucrurile care ii plac…

…Iar astazi astazi ne-am plimbat cu bicicleta, Alex a pedalat langa noi de la Piata Victoriei pana la Arcul de Triumf si inapoi.

Cred ca, usor-usor, se pregateste pentru IronKids!

Va doresc o zi frumoasa si activa, alaturi de cei dragi!

PS – La startul crosului am cunoscut-o pe Mihaela, sotia lui Lorne, care mi-a multumit pentru discursul de la TEDx si mi-a marturisit ca datorita speech-ului meu s-a apucat de alergat si a devenit cititoare a blogului :). Multumesc si eu, Mihaela! Astfel de povestiri imi intaresc convingerea ca sunt pe drumul cel bun!