4. Proba de alergare. Ies din zona de tranzit si ma opresc, dupa aproape jumatate de kilometru (timp in care picioarele imi cam tremurau si incercau sa se adapteze la alergat…), direct la food station , unde mananc vreo 10 felii de portocale si 2 banane, fara vreun stres in privinta pierderii catorva secunde si a catorva locuri in clasament. Chiar daca mi-am propus sa alerg semi-maratonul in mai putin de 2 ore, timpul castigat la inot si bicicleta ma fac sa imi modific obiectivul: 2 ore si 15 minute, pentru a avea suficienta energie la finalul cursei. Urmeaza cateva ore de joaca cu copiii pe plaja si un drum de 20-30 de minute cu bicicleta, catre hotelul nostru (din pacate, nu aveam cum sa duc altfel bicicleta :)). In mod normal, pot alerga un semi-maraton in 1h 35m, dar dupa o ora de inot si aproape 4 de pedalat… nicio sansa! Oricum, revenind la cursa, dupa 2-3 km incep sa ma simt ok si sa pot alerga normal. In ciuda caldurii, faptul ca sunt la ultima proba imi da un elan foarte mare. Aflandu-ma in grupul de concurenti fara pretentii la un loc in prima jumatate a clasamentului, trec pe langa foarte multi triatlonisti care au renuntat la alergare si merg agale. Fara indoiala, alergarea este proba care m-a ajutat sa nu fiu chiar pe ultimul loc… Cele 3 ture a cate 7 kilometri trec foarte greu, parca ar fi un final de ultra maraton.

Dupa cea de a treia tura, urmeaza inca 2-300 de metri pe un pod abrupt, pe care il urc bombandindu-i pe organizatori… :). Vad zona de finish (mai sunt 100 de metri!) si il aud pe Alex: Tati, tati!! In ciuda regulamentului Ironman, care nu permite accesul copiilor in zona de concurs, il iau pe sus din public si alerg ultimii metri impreuna cu el, in timp ce la statie se aude „….Andrei Ruso :), from Rumania!”. Ce bine ca s-a terminat!! …Si ca nu m-au descalificat – desi nu ar fi contat prea mult :)). Imi primesc medalia de si tricoul verde de finisher, apoi intru in zona ‘de refacere’, unde organizatorii ne ofera mancare, bauturi, dusuri (ce bine intra un dus rece!!), asistenta medicala, masaj etc. Imi iau sacul alb (cel lasat la start), ma schimb si ma duc cu familia pe malul marii. Acolo, o invazie de oamenii cu tricouri verzi, care umplu terasele si sarbatoresc terminarea cu succes a Ironman-ului. Din cand in cand, trec pe langa noi ultimii concurenti, multi dintre ei trecuti bine de 50-60 de ani, si care primesc aplauze si urale frenetice din partea noastra, a celor care ne dorim sa avem longevitatea si vitalitatea lor…

Intre timp, am vazut rezultatele oficiale. Sumar:

Inot: 00:55:06

Tranzit 1: 00:09:22 (sa stiti ca nu am dormit… :))

Bicicleta: 03:51:20 (diferit de ciclocomputerul meu…)

Tranzit 2: 00:04:25

Alergare: 02:11:33

Timp total: 07:11:48

Timp total net (fara zonele de tranzit): 06:58:01

Locul ocupat la categoria 35-39 ani: 279 (din 292 de concurenti :))

Locul ocupat la general: 1692 (din vreo 1800 si ceva)

5. Dupa finish.

Castigatorul editiei din acest an este germanul Michael Raelert, campionul mondial la 70.3 si fratele unui triatlonist cel putin la fel de celebru, recordman al lumii pe distanta Ironman – Andreas Raelert (care a participat si el, castigand proba de stafeta). Festivitatea de premiere a fost excelent organizata, cu muzica foarte buna (un band live care a cantat niste cover-uri beton), concurenti fericiti, multe poze si povestiri…

Inca ceva: nu am fost singurul care a reprezentat Romania la acet concurs. Aici l-am intalnit pe francezul Ludovic Robert, un tip atletic, de vreo 2 metri, nascut parca pentru trialtloane, care s-a mutat de 8 ani cu afacerile si familia in tara noastra. Are 3 copii, vorbeste perfect romaneste si, de vreo 3 ani, participa frecvent la Ironman, exlcusiv 70.3-uri – fiind pasionat mai mult de viteza decat de anduranta. Recordul lui este sub 5 ore, dar sambata a reusit „doar” 5 ore si vreo 26 de minute…

Asta a fost povestea primului meu Ironman 70.3, o experienta diferita, dar cu nimic mai prejos decat maratoanele si ultra maratoanele mele alergate pe x continente. Cum m-am simtit la finalul lui? Fizic, in cea mai buna forma. Zero dureri si cred ca as fi putut continua concursul, dar in niciun caz nu as fi dus pana la capat un Ironman full (mai ales daca proba de bicicleta nu ar fi fost pe teren plat…). Si, normal, sunt foarte fericit si multumit, pentru ca cele 7-8 luni de antrenament, in special la inot si bicileta, unde istoricul meu era zero barat, au dat roade. Evident, este mult loc de imbunatatit, mai ales in perspectiva Ironman-ului din septembrie si a Double Iron-ului din martie 2013, dar cred ca sunt pe drumul cel bun…

PS – Le transmit salutari si le tin pumnii conationalilor nostri care participa pe 20 mai la Ironman 70.3 St. Polten (Austria). Va fi un grup numeros!

3. Proba de bicicleta. Teoria este usoara, practica grea. Este dificil sa iti scoti rapid swimsuit-ul si sa iti amintesti in ce ordine trebuie sa iti pui pe tine lucrurile, atunci cand in jurul tau sunt cativa zeci de concurenti grabiti, din ai caror saci zboara tot felul de obiecte, iar riscul de a iti amesteca echipamentul cu al lor sau de a iti este destul de mare. Chiar daca imi propusesem un timp de tranzit cat mai scurt (in jur de 5-6 minute), costumul de inot iese foarte greu (la un moment dat am crezut ca mi-au ramas blocate picioarele in el :)), iar in loc de o mana stanga si una dreapta am doua maini stangi care nu reusesc sa ma ajute foarte mult. Reusesc sa scot swimsuit-ul (uraaaaa!!!) si, vazand un loc liber in coltul cortului de schimbat haine, imi iau catrafusele si ma duc acolo. Beau rapid vreo 2-300 ml de apa cu isotonic, apoi ma echipez in ordinea: sosete, pantofi SPD, bluza de la costumul de bicicleta (pantalonii i-am avut pe sub swimsuit), buff-ul, ochelarii de soare, casca, manusile si numarul de concurs, agatat de o centura elastica si care trebuie plasat pe spatele bluzei. Pentru a nu fi penalizat (si pentru a imi recupera lucrurile la finalul concursului…), las in sacul albastru costumul de inot, casca si ochelarii; un voluntar imi preia rapid sacul, asa ca ma indrept in viteza spre locul in care se gaseste bicicleta mea, respectiv la celalalt capat al zonei de tranzit.

Dupa o alergare precauta, pentru a nu imi rupe SPD-urile sau a mi le agata in covorul intins de organizatori, ajung la standul meu, unde o reperez foarte usor pe “Feltitza” – misiune usurata foarte mult de posesorii celorlalte biciclete de la stand, care plecasera deja… Instinctiv, o pup si o rog sa aiba grija de mine si stam departe de incidente (habar n-am de ce am facut acest gest – nu era in plan :)). Ies pe langa ea din zona de tranzit si voluntarii lasa jos steagurile rosii si imi spun ca pot urca pe ea.

Traseul imi este foarte clar intiparit in minte – sau, cel putin, cateva repere importante. Stiu ca la iesirea din zona de tranzit va fi un sens giratoriu in care voi vira la dreapta. Apoi, 10 km de drum plat, 25 de km de urcare, 10 km de coborare si 45 de drum relativ plat. Puncte de hidratare la fiecare 15-20 km (la kilometrul 15, 35, 52 si 72). Asta inseamna Microhidrina la kilometrul 30 si 60, energy gel-uri la km 10, 30, 50 si 70, batoane cu carbohidrati (multifruct) la km 0, 40 si 80 si un energy shot la km 20 – toate ‘spalate’ cu multa apa. La primii 10 km sunt in grafic. Mi-am propus ca pe plat si in absenta vantului sa mentin cadenta 90-95 (savantii rusi au calculat 92 ca fiind cadenta optima…) si viteza 35-36 km / ora. Dupa cativa km trec prin fata hotelului unde stam si, dintr-un grup de spectatori, imi aud “fanii”: Uite-l pe taaatiii!!!. Ii vad cu coada ochiului si ma incarc cu energie cat pentru doua curse… 🙂

Dar greul de abia acum incepe. Incepe urcarea. La inceput, o panta de 5-6%, care se transforma treptat intr-una de 7-8. Adio 35 de km/h. Grosul plutonului pedaleaza pe la 11-12 km/h si – cand drumul o permite – 15-16 km/h. Din cand in cand, aud din spate un zgomot ca de motocicleta. Nu sunt organizatorii, ci biciclistii cu roti de carbon (de la proba de stafeta – cei care au plecat ultimii la proba de inot), care trec pe langa mine intr-o viteza care ma face sa ma intreb daca nu cumva stau pe loc. Nu stiu cat din merit apartine rotilor de 1.500-2.000 eur / bucata si cat gambelor lor desprinse parca din sculpturile antice, dar cert este ca nu am cum sa concurez cu ei. Cel putin in urmatorii 3-4 (zeci de) ani… :).

Traseul se transforma dintr-un Rasnov – Predeal intr-un Timisu de Sus – Predeal, iar pedalatul devine munca de ocnas. Din fericire, chiar daca transpiratia sare din mine ca din tasnitoare, pinionul de 27 si orele petrecute asta iarna cu bicicleta pusa pe trainer ma ajuta sa ‘supravietuiesc’. Din loc in loc, vad cate un concurent care a renuntat la pedalat si impinge de zor bicicleta. Mai sunt si ghinionisti care isi repara cate o pana. Imi amintesc ca in seara precedenta exersasem vreo 5-6 reparatii de lant, cu presa din kit-ul multifunctional. Imi reusisera cam jumatate, asa ca ma rog sa nu am parte de asa ceva… Peisajul este superb: o sosea cocotata in varful insulei, de unde vedem marea si plajele. Spre deosebire de maratoane si ultramaratoane, unde te mai poti lasa furat de peisaj, aici nu este loc de mai mult de un tras cu coada ochiului; orice neatentie te poate costa o cazatura urata. Ca o paranteza: apucandu-ma “la batranete”  de pedalat, am ratat sansa de a inavat sa merg fara a pune mainile pe ghidon; de abia imi tin echilibrul cu o mana (si doar cu stanga!), asa ca am sperat din toata inima ca voluntarii care ne dau apa sa stea pe partea dreapta a drumului. Nu s-a intamplat tot timpul asta, asa ca a trebuit sa opresc de 2 ori. Ce bine ca opririle nu au fost pe panta, pentru ca nu stiu daca as fi putut sa pornesc. Am in continuarea ceva probleme cu stabilitatea atunci cand sunt incaltat cu SPD-urile…  ca si atunci cand ma dau cu snowboard-ul, cazaturile le iau de regula atunci cand viteza este aproape de zero :). Cred ca la competitii viitoare o sa folosesc si eu metoda ciclistilor consacrati cu care m-am intersesctat pe traseu: o sa plec cu cate 3-4 bidoane si o sa raresc numarul opririlor.

In sfarsit, urcarea se termina si incepe nebunia, adica portiunea de coborare. Un Transfagarasan cceva mai lung si mai impadurit. Biciclistii care in ultimele 80-90 de minute pareau lesinati, se trezesc brusc la viata. Schimb foaia (la propriu), o folosesc pe cea mare si pinionul de 12. Ajung rapid la 40 km/ora, apoi 45, 50… Ma simt ca pe motocicleta, dar imi amintesc ca imi lipseste echipamentul de motociclist, asa ca ma opresc pe la 52-53. Pe langa mine, trec biciclistii experimentati, probabil cu 60-70 km/h. Curbele sunt ‘ac de par’ si ma vad nevoit sa franez din greu, pentru a nu ma lovi de parapet (acolo unde acesta exista…). Din pacate, nu pot lua prea larg curbele, pentru ca pe exterior vin baietii aia rapizi. Cei 10 km de panta descendenta trec aproape instant si ne apropiem de un orasel.  La ultima portiune de coborare, una foarte lunga, vad un peisaj horror: doua ambulante, doua biciclete – sau, mai degraba, componentele lor – imprastiate pe o distanta considerabila, un biciclist pe o targa iar altul, total inert, are fata taiata si echipamentul plin de sange. Este momentul in care mainile incep sa imi tremure si reduc viteza pana pe la 20 de km/h; incep sa apara primele temeri – ma intreb daca dorinta de a termina acest(e) Ironman(uri) merita riscul de ma face zob, ma gandesc la cei care ma asteapta la final si acasa… Imi alung aceste ganduri, mai ales ca ‘marea coborare’ s-a incheiat. Raman pe foaia mare, schimb pinioanele si revin la o viteza ‘de’croaziera’ de 30-35 km/h.  Am trecut cu bine de jumatatea dificila a traseului si, in plus, sunt cu vreo 10-15 minute inaintea timpului pe care il asteptam la borna 45, respectiv 2 ore si 20 de minute. Urmatorii 30-35 de km ma ajuta sa pastrez cadenta mea preferata si, desi ma simt din ce in ce mai obosit, apropierea de final imi da un moral foarte bun. Totusi, ma gandesc cu un pic de teama la Ironman-ul din septembrie, din Tara Galilor, unde diferenta de nivel va fi mai mare, iar distanta dubla. Bine ca mai am timp sa ma  pregatesc… La kilometrul 79: supriza!! Trecem printr-un orasel si intalnim un grup frenetic de spectatori care ne arata o curba si ne striga “Cadenta! Cadenta!”. Dupa curba, raman cu gura cascata: urmeaza o urcare de vreo 2-300 de metri cum nu am mai experimentat vreodata in viata mea. Nu stiu cate grade avea, dar am pedalat de mi-au iesit ochii din cap ca la melc. In jurul meu aud ‘celebrul’ what the f…?! rostit in diverse limbi (a apropos, la acest Ironman au fost reprezentate 63 de tari). Cred ca daca mai dura vreo 50 de metri, ajungeam sa pedalez in gol si sa o iau de-a dura, transformandu-i in popice pe biciclisti din urma mea… 🙂  Ultimii 10 km ne ofera un drum plat, dar vant frontal, ceea ce este perfect pentru confortul meu termic, dar mai putin bine pentru viteza, neputand sa depasesc 24-25 de km/ora. Mai sunt doar 2-3 km pana zona de tranzit si incep sa imi frec mainile (in gand doar, ca sa nu fac praf bicicleta :)) de bucurie – sunt cu 11-12 minute inaintea ‘graficului’ meu si, in plus, ma simt apt pentru proba urmatoare. Imi fac rapid calculele si incerc sa imi reamintesc locatia sacului meu rosu. Imi acord si ‘luxul’ de a parcurge rapid ciclocomputerul:

Timp total de pedalat: 3h 49m 35s

Distanta parcursa: 91.22 km

Viteza medie: 24.7 km/h

Viteza maxima: 53.5 km/h

Cadenta maxima: 240

Cadenta totala: 16070

Kilocalorii consumate: 3650

Ajung la zona de tranzit, ma dau jos de pe bicicleta si alerg pe langa ea catre standul de unde o luasem si o las acolo, nu inainte de a ii multumi ca m-a dus cu bine la destinatie… 🙂 Zona arata dezolant de plina de biciclete si golita de saci rosii, semn ca marea majoritatea a concurentilor se afla la ultima proba. Ma schimb mult mai repede decat la tranzitul precedent si ies pe traseu, nu inainte de a intreba voluntarii: Where is the food station? Raspunsul vine prompt:  400 meters from here! Aproape 4 ore de pedalat mi-au secat rezervoarele si trebuie sa ma realimentez rapid, altfel nu am nicio sansa de a alerga cele 3 ture de 7 kilometri… [va continua]

Rezultatul: in jur de 7 ore, dupa cum anticipam (si speram…) in postul de ieri. 🙂 Inotul – 55 de minute; pedalatul: 3h 45; alergarea: in jur de 2 ore si ceva. Am ajuns la hotel de abia spre seara, asistand incorpore la festivitatea de premiere, asa ca voi scrie povestea zilei de ieri pe parcursul zilei de maine. Nu ma impuscati! 🙂

Am ajuns miercuri dupa-amiaza si am stat in aeroportul din Palma de Mallorca aproape doua ore, pentru ca bagajul nostru, inclusiv bicicleta, nu ajunsesera. Am completat formularele de rigoare si am plecat spre nordul insulei, in Alcudia, unde am ajuns cu un microbuz dupa aproape 40 de minute. Cu gandul la bicicleta, la scutecele si hainele noastre ramase in bagajele ratacite, in mintea mea se faceau diverse calcule: de cautat un centru de inchirieri biciclete, de cumparat pampers si cateva haine etc. Ma si vedeam facand Ironman-ul intr-un sort de baie inflorat, apoi pe o bicicleta de oras (eventual cu cosulet) si, intr-un final apoteotic, alergand in slapi sau in sandale. Ar fi fost ceva!!

Caldura mare in Alcudia, termometrul sarind de 30 de grade. Plin de palmieri, spre bucuria noastra. Plaje cat vezi cu ochii, cu nisip alb (a la Piratii din Caraibe). Apa de culoare albastru-turcoaz, extrem de limpede. Multa lume la plaja… dar niciun inotator pe plaja de langa hotel.  La un moment dat, vad – totusi – o doamna iesind din apa. Banuind motivul pentru care lumea nu se inghesuia in apa, o intreb: “Is it cold?”. Cu buzele vinete si pielea gaina, imi raspunde scrasnind din dinti: “No, is not cold. It’s f…ing cold!!”. Pentru a testa pe propria piele temperatura apei, imi scot papucii si fac 2-3 pasi prin apa. Ca sa va deati seama de senzatie, imaginati-va ca facti un dus fierbinte, apoi –brusc – rasuciti robinetul in celalalt sens, la apa rece. Dar nu in Bucuresti, ci al Brasov, unde apa vine – probabil, direct din munte… Brrrr!! Ca fapt divers, picioarele mi se dezgheata de abia dupa vreo 10 minute; incep sa ma rog ca swim suit-ul meu de ape reci sa faca fata..  🙂

Alcudia arata ca un oras sub ocupatie. Parca ar fi congresul mondial al biciclistilor. Zeci de bicilete trec la interval de cateva secunde pe pista construita paralel cu soseaua. Toate terasele sunt intesate cu sportivi. La fiecare 3 cuvinte auzi ”Ironman”.  Imaginea difera de cea clasica a turistilor aflati la mare, pentru ca pe mesele lor nu vezi fripturi, cartofi prajiti, bere, sprituri etc., ci salate, paste, apa plata sau fresh-uri de fructe…

Ziua se termina bine – din fericire, bagajele noastre au fost gasite de catre compania aeriana si seara le aveam deja la hotel. Ce usurare!!!

Prima parte a zilei de joi o petrecem pe o plaja retrasa, “salbatica”. Bineinteles, iau cu mine swimsuit-ul, iar copiii galetusa, lopetica si formele pentru nisip . In scurt timp, “intima” plaja se populeaza cu inca 7-8 inotatori, toti cu costume de neopren (sau din ce material or fi facute costumele noastre). Sunt olandezi si nu vor participa la Ironman-ul de sambata, dar au venit sa isi sustina prietenii… Fac cateva ture si, dupa ce trec de socul termic, temperatura apei pare ceva mai suportabila. Totusi, prefer sa nu imi fortez norocul si sa risc vreo raceala, asa ca ies dupa vreo 15-20 de minute.

Dupa-amiaza ne gaseste in portul din Alcudia, unde imi iau race kit-ul. Langa Registration si Info Point, cateva zeci de chioscuri si corturi amenajate pentru vanzarea de echipament si accesorii. Un Paradis al triatlonistilor!! Trec rapid pe langa ele si rezist tentatiei de a cheltui si de a risca banii de cazare si demancare… 🙂 Treptat-treptat, isi fac aparitia triatlonistii si biciletele lor super meseriase. Nu ma pricep, deocamdata,  la bicle si marci, dar imi dau seama ca unele dintre ele costa mai mult decat masina mea… Oricum, nu ma fac de ras cu Felt-ul meu, care arata foarte dragut… A propos de bicicleta mea, ea a supravietuit transportului, dar o duc la un service pentru a ma asigura ca am montat-o bine si ca este echilibrata. Tipul de la service ma intreaba de unde sunt si se lumineaza la fata – “stiu si eu romaneste:  ce faci, te iubesc…” si mai insira vreo 5-6 cuvinte. “Am niste prieteni la Oradea…”!

Nu suntem singurii romani din Alcudia. La hotel intalnim doua doamne, una la receptie si una la bucatarie. Sunt plecate de vreo 10 ani din tara si ne intreaba ce mai este pe acasa. Sper ca totul este bine acasa. Aici, am pregatit tot ce trebuie pentru marea cursa de maine. Bicicleta este in stare excelenta si urmeaza sa o ‘’depun” dupa-amiaza la locul de start; lucrurile sunt puse – conform check list-ului – in cei 3 saci oferiti de organizatori (alb – lucrurile pentru inot, albastru –pentru bicicleta, rosu – pentru alergare); transferul catre start este aranjat – un autobuz va veni la hotel la ora 6 sa ia toti concurentii cazati aici; …iar moralul meu este excelent. Totusi, daca s-ar mai incalzi un pic apa… 🙂

Astept cu nerabdare plecarea in Spania, pentru a participa la primul din seria celor 3 triatloane / ultra triatloane pe care mi-am propus sa le termin pana in martie 2013. In premiera (si spre bucuria mea :)), voi pleca la o competitie in formula de cvartet, adica impreuna cu toata familia! 🙂

Care sunt gandurile, dorintele si asteptarile mele in privinta acestei deplasari, pe care – a propos – o consider mini-vacanta ideala (avand in vedere faptul ca sunt alaturi de familie si intr-o locatie frumoasa)…?

– sa ajungem acolo cu bine si fara emotii…

– sa avem vreme frumoasa…

– sa stau cat mai mult cu cei dragi…

– bicicleta sa ‘supravietuiasca’ zborurilor (facem escala la Frankfurt) si sa ajunga la destinatie intreaga si functionala (din pacate, nu am investit intr-o cutie speciala de transportat biciclete, ci am ‘impaturit-o’ cat mai bine intr-o cutie de carton)…

– sa termin proba de inot < 1 ora, bicicleta < 4 ore (pe un teren plat as fi sperat la < 3 ore), alergarea < 2 ore, total sub 7 ore (pentru cei care nu stiu, timpii limita impusi de organizatori sunt: 1h 10m final inot, 5h 30m final bicicleta, 8h final alergare)…

– sa ma intalnesc cu familia la finish (copiii sa nu adoarma pana atunci :))…

– sa pot merge pe picioarele mele la finalul competitiei…

– sa mearga net-ul, ca sa va povestesc despre primul meu IM 70.3…

Miercuri seara suntem acolo. Pe curand!!

PS – am gasit pe net un super-check list pentru Ironman. Este al unei ‘doamne de fier’, careia ii multumesc din suflet; recunosc ca, oricat de prevazator am fost, imi scapasera cateva lucruri (de exemplu: sticla cu apa cu care sa imi curat rapid nisipul de pe picioare, la trecerea de la inot la bicicleta… :))

PS’ – Raul, felicitari pentru maratonul de la Toronto!! Bravo, vere! 🙂

Au mai ramas doar 50 de zile pana la primul meu Ironman, half-ul de la Mallorca din 12 mai. Daca la capitolul alergare ma simt bine pregatit si increzator in obtinerea unui timp decent pentru cei 21.1 de kilometri, inotul si bicicleta sunt in continuare un mare challenge pentru mine. Mai ales din perspectiva competitiei din Spania, la care proba de inot va fi in mare, iar cea de bicicleta pe niste drumuri destul de abrupte…

Din fericire, am reusit sa pedalez destul de mult in aceasta iarna, chiar daca exclusiv indoor (am pus bicicleta pe un trainer) si niciodata mai mult de 3 ore in continuu. In acest weekend voi iesi pentru prima data in 2012 pe asfalt, alaturandu-ma unui grup de prieteni din asociatia Traiesc Sanatos, careia m-am alaturat si eu anul trecut. Duminica vom pedala pe drumul spre Giurgiu (si inapoi) pe o distanta de 90 de kilometri.

Am ceva emotii in privinta capacitatii de a tine ‘pasul’ cu ceilalti biciclisti, majoritatea avand la activ numeroase Ironman-uri; dar, evident, doar in compania unor biciclisti mai buni si mai experimentati decat mine pot sa ma familiarizez rapid cu cerintele acestui sport. O sa va povestesc in zilele urmatoare cum a fost aceasta experienta…

La capitolul inot, pe care il vad ca fiind punctul meu slab, lucrez in continuare la tehnica. Colegul meu ‘de breasla’ Dragos, despre care va povesteam ca s-a intors recent din Sahara si care are in plan, si el, un Ironman 70.3 (tot in luna mai, la St. Polten) , m-a ‘introdus’ instuctorului sau de natatie, Cezar Badita (finalistul Romaniei la Olimpiada de la Sydney). Acum cateva zile am facut un antrenament cu Cezar, care m-a ajutat sa imi mai corectez din greseli. Ca orice antrenor „profi”, m-a filmat din toate unghiurile, inclusiv sub apa, si mi-a aratat fiecare miscare pe care trebuie sa o corectez. Nu postez filmele pe blog, pentru ca mi-e jena de felul in care inot… 🙂 Ce bine ca mai am la dispozitie aceste 50 de zile pentru a mai corecta din erori…!!

Va doresc un sfarsit de saptamana insorit, in care sa va treziti cat mai devreme (sugestia subsemnatului ar fi ora 4, dar puteti incerca si ora 3; va garantez ca vi se va parea un weekend foarte frumos si extrem de luuuung :))