Se spune ca probele scurte sunt fizice, iar cele lungi sunt psihice. As mai adauga faptul ca, in opinia mea, un ultra (-maraton, -triatlon sau orice alt ultra sport) nu are mare legatura cu sportul propriu-zis. Il vad ca pe un mix intre planificare / strategie si un program corect (si bine respectat) de nutritie, hidratare si suplimente. La toate ultra-urile la care am fost pana acum am vazut o multime de abandonuri, cele mai multe nefiind cauzate de crampe, accidentari sau toleranta scazuta la durere si efort, ci de probleme  ale sistemului digestiv sau de o scadere semnificativa a concentratiei zaharului in sange (hipoglicemie). De aceea, planul de nutritie si hidratare este, in cazul meu, chiar mai important decat antrenamentul fizic. Vom gasi intotdeauna un strop de energie in organism, mai ales daca reusim sa alergam la un puls care sa ne permita arderea grasimilor (au cel mai bun randament energetic :)), dar ne va fi extrem de greu (si nerecomandabil) sa continuam concursul avand probleme ale stomacului, inimii, splinei etc.

Ramasesem cu povestea la drumul catre CP4 (Salvamont Jepilor). Deja se intunecase si trecusem la lanterne frontale; am alergat destul de rar in regim de noapte, asa ca mi-a luat ceva timp sa imi adaptez ochii la noul tip de vizibilitate. Pana asa apuc sa ma ‘adaptez’, am reusit performanta (intr-unul din putinele momente in care am alergat pe rupte) de a lua din plin cu genunchiul drept un stalp de metal de vreo jumatate de metru, pus (inutil!) in mijlocul unei poteci si camuflat de o planta subtirica. Am aterizat fix in cap, reusind sa amortizez caderea cu cotul stang (care ma doare un pic si acum :)). Nu pot descrie senzatia, dar am crezut ca mi s-a rupt genunchiul si ma vedeam deja anuland participarile la Ironman-ul din toamna si la Double Iron-ul din martie 2013, iar pe coechipierul Adrian asteptand inca un an pentru a se putea inscrie la UTMB… 🙂 Din fericire, dupa vreo 2-3 minute de stat intins ca o clatita, timp in care primeam incurajarile celorlalte echipe care treceau pe langa noi (si pretiosul sfat de a fi mai atent :)), am reusit sa ma ridic si am constatat cu bucurie ca genunchiul este intreg, chiar daca avea urma striatiilor de pe stalpul respectiv (a propos, am aflat ca nu sunt singurul care a facut cunostinta cu ranga aceea, deci organizatorii ar trebui sa faca ceva in sensul marcarii sau taierii lui…). Am cotinuat, sontac-sontac, spre CP4, unde am ajuns cu 40 de minute behind the schedule.
Nu am zabovit prea mult, pentru ca urma urcarea catre CP5 (Cab. Babele) si nu doream sa ne ‘racim’. Nu stiu cum se face, dar de cate ori ma loveam intr-o piatra, colt de stanca sau bete de trekking, in drumul lor era tocmai genunchiul lovit… 🙂 Cu dureri la genunchiul drept, am mutat involuntar efortul pe piciorul stang, ceea ce s-a tradus, dupa cateva ore, in dureri musculare mai mari in zona stanga :(. Partea buna este ca, dupa alte vreo 5-6 ore de urcari si coborari, durerile au incetat. Dupa CP 5 a urmat CP6 (Tabara de baza de la Pestera), unde am facut prima pauza mai lunga (vreo 20 de minute) si ne-am dublat volumul bagajelor (am luat startul mai ‘usori’ stind ca vom reveni la baza dupa 6-7 ore; apoi, am luat de la Pestera un rucsac cu lucruri pe care sa le lasam la Cabana Omu, pe unde aveam sa trecem de 3 ori pana la finalul concursului). Am plecat de acolo cu o veste buna: eram pe locul 7 la masculin!

A urmat o intamplare care ne-a dat peste cap planurile si timpii propusi. In drum spre CP7 (cabana Omu) ni s-a alaturat un caine maidanez; in prima faza, ne-am bucurat ca avem companie, dar Doggy (asa il botezasem) a fost ca un magnet pentru cainii ciobanesti de la o stana din apropiere. In cateva minute, eram inconjurati de perechi de ochii care sclipeau fiorosi la lumina frontalelor, iar noi ne retrageam usor-usor pe dealul din apropiere care, din pacate, era in alta directie decat cea in care trebuia sa mergem. Dupa vreo 30 de minute de ‘negociere’ cu cei 5-6-7… (sau cati or fi fost) ciobanesti, am realizat ca ne-am ratacit :(. Dupa alte 20-30 de minute de cautari si orientare primitiva, am reusit sa ne intersesctam cu drumul catre… cabana Babele, ceea ce nu ne ajuta prea mult. Aveam 3 variante: 1) sa ne intoarcem la Pestera pe drumul dinspre Babele si sa incercam refacerea traseului, sperand sa evitam de aceasta data cainii; 2) sa ne intoarcem pe unde am venit, intalnindu-ne din nou cu prietenii nostri canini; 3) sa urcam la Babele, apoi sa o luam spre Cabana Omu folosind drumul pe creasta. Am ales varianta 3, ceea ce insemna minim 90 de minute ocolire :(. A fost momentul in care ne-am refacut calculele si am realizat ca un loc intre primele 15 echipe ar fi mai mult decat rezonabil… Am ajuns cu bine la Omu si am avut parte de un rasarit fabulos, apoi de o ciorba de legume care ne-a reincarcat bateriile. Prima noapte trecuse cu bine, se luminase deja, iar tonusul nostru era foarte bun, fiind pregatiti pentru una dintre cele mai lungi coborari, cea spre CP 8 (Gura Diham), care reprezenta si jumatatea distantei „maratonului” 7500.

Am ajuns la Diham pe la 7.30 a.m., unde am fost intampinati de muzica populara data la maxim de cativa petrecareti de la corturile din zona, care urlau si chiuiau cu mare bucurie, ceea ce ne-a binedispus. 🙂 Am fost foarte tentati sa oprim la un restaurant, pentru a manca ceva si pentru a ne intinde „putin”, dar ne-am temut ca nu ne mai trezim decat a doua zi… 🙂 Asa ca am facut plinul cu apa si am luat-o spre CP9 (La Prepeleac) si CP10 (Cabana Omu), prin Vf. Bucsoiu Mare. A fost, pentru noi, cea mai grea portiune a concursului. Ceea ce parcursesem in urma cu 2 saptamani, la antrenament, in doar 2 ore si ceva, acum am parcurs in aproape 5 ore si jumatate! Cred ca aici ne-am lovit de „zid” (de vreo 5-6 ori, si la propriu si la figurat :)). Am suferit enorm de cald si de sete (la CP9 nu era apa) si am avut mare noroc cu participantii de la „Hobby„, care ne-au prins din urma si care s-au indurat de noi cu niste apa (multumim, Reddog team!!).

Cand am ajuns la Cabana Omu am stiut, atat eu cat si Adrian, ca vom termina acest concurs. Arsita trecuse, fizic ne simteam – paradoxal! – din ce in ce mai bine (chiar daca de abia mergeam :)), asa ca am plecat catre CP11 (Salvamont Bran). Am parcurs un traseu extraordinar de frumos, pe care nu il mai vazusem niciodata, iar asta m-a ajutat sa trec mai usor peste cele 4 ore de coborare. O mare bila alba pentru organizatori a fost rasfatul culinar de la CP11, unde salvamontistii si salvamontistele ne asteptau cu supa, paste, ceai etc. Intersectandu-ne cu alte 4 echipe (3 masculin, 1 mixt), am stat la povesti si la pansat rani, probabil mai mult de 30-40 de minute. Partea buna a fost ca, la plecare, ne simteam atat de fresh de parca tocmai atunci incepuse concursul.

A urmat drumul spre CP12 (Intrare V. Gaura) si CP13 (Cabana Omu), pe care l-am parcurs cot la cot cu Lucian si Florin de la echipa Sport la Orice Varsta 2; de altfel, pe principiul „unde’s multi, puterea creste” (si scad sansele de a fi haliti la stanele pe langa care urma sa trecem… :)), am hotarat sa terminam acest concurs impreuna (ceea ce s-a si intamplat). La cabana Omu ne-a strans tot calabalacul, ceea ce insemna ca ultimele 5-6 ore din traseu le vom parcurge cu cate 3-4 kilograme de bagaj in plus :(.

Drumul pana la ultimele 3 check point-uri a parut incredibil de lung… In plus, oboseala ne facea sa resimtim o temperatura foarte scazuta, desi in realitate era mai mult decat prietenoasa (15-16 grade). Clantanind si dardaind, am ajuns la CP14 (Poiana Gutanu), unde ne-am intersectat cu alte echipe (Born to run – locul 4 la Elita mix si Flower Power  – locul 4 la Elita feminin). Ne-am incalzit la focul facut de organizatori si am plecat, cu tot alaiul, catre CP15 (Saua Strunga). Din fericire, cainii de la stanele din zona lipseau (sau dormeau), asa ca am fost feriti de emotii si lupte sangeroase… 🙂

A urmat marsul de zombies, catre Sosire (yuuu-huuu!!). Daca cineva ne-ar fi filmat in cele 90 de minute scurse de la CP15 la Pestera, cred ca ori s-ar fi speriat ca naiba, ori s-ar fi amuzat teribil… Ne taram picioarele, uneori ajutandu-le cu mainile; la fiecare 2 pasi se mai auzea cate o cazatura, un geamat sau oftat; din cand in cand, cineva mai spunea cate ceva, iar raspunsurile – destul de non-articulate – nu aveau legatura cu ceea ce se spusese anterior; nu in ultimul rand, cate un scrasnet din dinti se amesteca (involuntar :)) cu cate o dedicatie (injuratura :)) la adresa „alauia care a avut ideea de a organiza nenorocirea asta!!” (eu m-am abtinut, pentru ca urmeaza sa fiu si eu in postura de organizator al unei ‘nenorociri’ – Transmaraton -, peste doar o luna si ceva :)); iar eu aveam impresia ca am devenit o marioneta, ca merg din inertie, ca altcineva imi controleaza mersul…

Si, uite asa, am ajuns la final, toate cele 4 echipe. Locul 12-13, dupa 33 de ore si 58 de minute de ‘tras la galere’. Adrian imi spune ca se simte ca si cum ar fi fost „abuzat de 4 detinuti timp de 24 de ore” (ma rog, s-a exprimat altfel, dar am incercat sa adaptez cat mai „literar”… :)). Nici eu nu am fost prea departe de aceasta senzatie, dar important este ca totul s-a terminat cu bine!! Iar partea frumoasa este ca Adrian si-a atins obiectivul de a strange punctele necesare pentru inscrierea la UTMB (ii tin pumnii la tragerea la sorti!), iar eu sunt mult mai sigur ca voi rezista cu succes celor 33-34 de ore de Double Iron, in martie anul viitor. Si, nu in ultimul rand, exceptand cateva unghii cazute (ale subsemnatului), nu avem febra musculara sau, mai grav, rupturi, entorse, luxatii, fracturi etc.

Un gand de final: pe mine nu ma mai prindeti la acest concurs, a fost prima si ultima data!!! Va doresc succes in 2013 si sper sa va foloseasca informatiile impartasite… 🙂

PS – felicitari tuturor participantilor de la Elite si Hobby, cu un plus pentru colegi, prieteni, parteneri si cititori ai acestui blog (Stan, Tania, Cristi, Emil, Silviu, Victor, Robert… :))

Imi este foarte greu sa scriu aceste randuri, pentru ca gandurile si emotiile mele in privinta „maratonului” 7500 sunt – ca de altfel si starile prin care am trecut pe parcursul cursei – sunt foarte variate. In primul rand (pentru ca o parte din cititorii acestui blog sunt alergatori), hai sa lamurim tipul competitiei; o putem numi festival masochist, asceza, orientare turistica nocturna, testarea gradului de toleranta la durere, lipsa de somn, frustrare etc. sau, ca sa nu ma indepartez de zona sportiva, concurs extrem de trekking. Dar, in niciun caz, „maraton”, „ultra maraton” sau alta denumire care sa aiba legatura cu alergatul…

Asadar, cei naivi ca subsemnatul, care au crezut ca vor avea de alergat (un pic la deal, un pic la vale :)), sunt sigur ca au avut de suferit destul de mult… Cred ca cel/cea care a creat aceasta competitie a numit-o (ultra) „maraton” din dorinta de a atrage alergatori urbani si de a se razbuna pe ei sau de a le arata ca sunt „o specie” inferioara celei a montaniarzilor… :). De altfel, rata de abandon la proba de 90 de kilometri a fost foarte mare (in jur de 40%). Oricum, tot respectul pentru cei care s-au aliniat la start, indiferent de momentul in care s-au retras din cursa. Sa te retragi la momentul potrivit este un semn de mare intelepiciune si ma intreb daca nu ar fi trebuit sa facem si noi asta…

Sa incep povestea alergarii noastre cu finalul. Duminica, 22 iulie, ora 4 dimineata. Dupa aproape 34 de ore de catarat, mers, tarat, semi-alergat etc. si la  48 de ore de la ultimul somn, vedem linia de sosire de la Pestera. Nu suntem singuri: in afara celor 3-4 membri ai ‘comitetului de intampinare’ care ne aplauda frenetic, alergam (da, chiar alergam, in sfarsit! :)) alaturi de alte 3 echipe (cate una din fiecare categorie – masculin, feminin, mixt). Am parcurs impreuna ultimele 2-3 check point-uri ale concursului, pentru a infrunta mai usor pericolul ratacirii, al cainilor ciobanesti, al monotoniei etc. Desi aveam de gand sa ma intind pe iarba si sa ma culc din secunda imediat urmatoare trecerii liniei de sosire, ma prinde ora 5 pana cand reusesc sa fac o scurta ‘analiza’ a ‘avariilor’. Bilantul este mult mai bun decat ma asteptam: doar 5-6 unghii cazute (nu va speriati, am mai patit asta si la precedentele maratoane montane – dar in numar mai mic; ele cresc la loc, dupa doar 3-4 luni :)) si mici basici pe talpa (din fericire, le mai ingrijisem pe traseu si nu le-am lasat sa se transforma intr-o drama). Durerile musculare sunt aproape zero (greu de crezut, dar nutritia si suplimentele au functionat!), iar genunchiul meu drept pe care il infipsesem intr-un stalp de fier undeva intre check point-urile 3 si 4 nu ma mai doare deloc. Ma bag in sacul de dormit si adorm lemn, incercand sa profit la maxim de cele 3 ore pe care mi-am propus sa le dorm; as fi dormit vreo 30 de ore, dar mi-am propus sa fiu alaturi de familie pentru restul weekend-ului. In plus, luni dimineata urma inca o saptamana de birou si nu ma ‘coafa’ sa imi dau peste cap programul de somn :)…

Vineri, 20 aprilie, ora 18.00. Dupa 3 ore de sofat si alte 2 de stat in cort si pregatit echipamentul, revizuit strategia de concurs etc., eu si Adrian – adica echipa „No pain, no gain” – luam startul impreuna cu ceilalti 150-160 de alergatori de la proba de 90 de kilometri (vezi rezultatele AICI). Obiectivul declarat: sa terminam cursa, in timpul impus de organizatori (40 de ore). Obiectiv nedeclarat: sa ne clasam in primele 10 echipe…

Prima portiune (cateva sute de metri) este promitatoare: drum lejer, coborare usoara, putem alerga (si zambi :))… In pluton il intalnesc pe Elu, cu care facusem echipa la maratonul din Sahara, in 2011. Bucuria revederii nu dureaza mult, pentru ca relieful se schimba si incepem sa urcam catre CP1 (Cabana Vf cu Dor). Echipa noastra ajunge acolo cu 4 minute ma tarziu decat ne propusesem, asa ca scurtam pauza si plecam spre CP2 (Cabana Poiana Stanii). Urcam, urcam, urcam, apoi coboram, coboram, coboram… Din fericire, metoda numararii pasilor ma ajuta sa depasesc fara mare efort aceasta portiune (numar in gand, pana la 100, pasii facuti; apoi reiau numaratoarea, pana cand termin panta respectiva. Astfel, reusesc sa patrez constante pulsul si ritmul de alergare). De aceasta data, ajungem la check point cu 4 minute mai devreme, asa ca profitam de ocazie pentru a ne (re)face plinul de apa in camalback-uri. Urmeaza…urcare din greu, pana la CP3 (Cabana Piatra Arsa). Este foarte cald si apropierea serii nu rezolva prea mult problema temperaturii, asa ca slabim ritmul urcarii, ceea ce ne costa vreo 15 minute de intarziere. Nicio tragedie; la o cursa de asemenea lungime avem suficient timp pentru a recupera! Mai ales ca urmeaza o coborare…

Va continua (din fericire povestirea, nu concursul… :))