In randurile urmatoare am sa va povestesc, pe scurt, experienta primei editii a Run Fest, care a avut loc in Padurea Baneasa (Bucuresti). Fiind un mare fan al alergarii in afara (sau la marginea) orasului, prin padure si pe poteci, nu puteam sa ratez ocazia de a rata acest eveniment. Mi-ar placea sa existe in fiecare weekend cate o alergare oficiala „la padure”, astfel incat sa avem ocazia de a ne proteja cat mai mult articulatiile si, fireste, de a creste numarul alergatorilor amatori – ceea ce se poate realiza in principal prin existenta unor evenimente cu distante scurte si cu un kit de inscriere generos… Run Fest nu a facut exceptie de la aceasta descriere, oferind distante intre 1.5 si 9 km, inclusiv stafeta, plus un kit foarte generos, cu valoare mai mare decat taxa de participare. Atat eu cat si Oana ne-am inscris printre primii la proba de 9 km, fiind si o repetitie foarte buna pentru MIB, unde vom alerga impreuna la proba de semi-maraton.

Ziua a inceput cu o cununie civila (Casa de piatra, Adina & Andrei!), la primaria sectorului 1  (zona Arcul de Triumf) – deci destul de aproape de locul de start (Academia de Politie de pe DN1), asa ca ne-am luat la noi echipamentul si urma sa ne schimbam in masina. Cununia s-a terminat pe la 10, asa ca aveam timp suficient pentru a ne schimba si a ne face incalzirea. Tocmai trecusem de aeroportul Baneasa, cand Oana imi spune: „Am uit sa pun in bagaj pantalonii de alergare!”. Din fericire, nu era cine stie ce trafic, asa ca ne-am intors acasa, dar asta vea sa ne costa vreo 30 de minute si sa ne limiteze timpul de incalzire la vreo 10-15 minute. Nimic nou sub soare pentru mine, mai patisem asta de cateva ori in ultimele luni (sper sa nu devina obicei!), asa ca m-am resemnat cu ideea ca trebuie sa fac o incalzire-fulger si sa imi iau gandul de la vreun personal best…

La start, am avut un deja-vu, intalnit foarte multi participanti de la Transmaraton, deci m-am simtit „ca acasa” :). La 10.58 m-am pozitionat la start, iar doua minute mai tarziu incepea cursa de 9 km. Planul (ad-hoc) era de a alerga sub 4 min / km si de a termina sub 36 de minute. Primul kilometru a decurs bine, dar am facut greseala sa ma las ‘furat’ de peisaj si sa ma tin dupa primii doi alergatori – greseala de incepator, care s-a tradus in 3.20 m / km si nevoia de a regandi rapid strategia acestei curse (in caz contrar, stiam ca ma voi ‘taia’ in maxim 3-4 km). De indata ce am intrat in padure, dupa portiunea de asfalt, am redus motoarele, si m-am retras in „plutonul al doilea”.

Inceputul turei a doua m-a gasit „in grafic” si alaturi de ultramaratonistul Andrei Gligor (dupa ce, in prealabil, un alt finisher al dublu maratonului de pe Transfagarasan, Florin Simion, trecuse pe langa mine ca Sageata Albastra :)); am schimbat cateva vorbe, apoi am intrat, pentru a doua oara, in padure. Nu inainte de a inghiti o insecta – ceea ce m-a retransformat instant intr-un carnivor :).  Dupa ce am tusit de vreo 10-15 ori, incercand sa eliberez biata insecta, am resuflat usurat constatand ca nu este vreo viespe sau albina (auzisem de ciclisti si motociclisti care murisera inghitand asa ceva…). Usor-usor, Andrei a luat avans, iar eu am ramas cot la cot cu prima dintre concurentele de la proba feminina de 9 km. Am felicitat-o si, nici nu apucasem sa termin propozitia, cand simt o intepatura in… cap! Nu am avut timp sa realizez ce se intampla, pentru ca o aud pe concurenta din stanga mea tipand, oprindu-se si luptandu-se cu niste viespi. M-am oprit si eu si m-am intors sa o ajut; i-am spus sa nu se opreasca si am vrut sa o iau de mana (vazusem la vreo 50 de metri mai in fata niste voluntari si m-am gandit ca ar fi bine sa ajungem cat mai rapid acolo). Initiativa mea nu a avut succes si, in plus, mi-am mai luat doua intepaturi, de aceasta data in bratul drept. A fost momentul in care m-am intrebat: „oare sunt alergic la intepaturi de viespe?”. Nu mai trecusem prin asa ceva si auzisem o multime de povesti despre oameni care au murit din cauza socului anafilactic provocat de veninul acestor insecte, asa ca prima mea reactie a fost de a cauta urgent o ambulanta. Voluntarii despre care v-am vorbit au reactionat excelent, intrebandu-ne daca ne simtim bine si au chemat ambulanta. Atat eu cat si alergatoarea de care v-am povestit am preferat sa alergam in continuare, pentru a ajunge la ambulantele de la start (mai era cam vreun kilometru pana acolo). Surpriza mea placuta a fost sa intalnesc doua ambulante in mai putin de un minut de la incident – aflasera de incident si plecasera spre ‘locul faptei’.

Una dintre ambulante a oprit langa noi si ne-a cerut detalii despre cele intamplate, ne-a intrebat daca suntem alergici etc. O asistenta m-a invitat sa iau loc in ambulanta si mi-a dat comprese cu spirt pentru a le pune pe locurile in care fusesem intepat. Dupa mai putin de un minut, au inceput sa apara si alti concurenti, cu aceeasi problema, asa ca – vazand ca nu am intrat in niciun soc – am eliberat ambulanta si am continuat sa alerg. Nu stiu daca ati experimentat intepaturi de viespe, dar cert este ca ustura (sau mai degraba ard) ca naiba. Am terminat tura a doua (traseul de 9 km avea 3 ture x 3 km) si m-am oprit, intrebandu-ma daca mai are sens sa continui sau nu. Mi-am amintit ca nu am abandonat niciodata vreo cursa de alergare, asa ca am dat o fuga pana la masina (care, din pacate, era parcata aproape de DN1, la vreo 500 de metri de start), mi-am luat sapca si, pe post de bluza cu maneca lunga, o geaca de ploaie.

Se pare ca veninul de viespe este un energizant foarte bun, pentru ca tura a treia a trecut foarte rapid si, din fericire, fara incidente. Voluntarii se stransesera in zona „calamitata” si dadusera foc la cateva ziare, iar fumul se pare ca alungat viespile (sper sa nu aflu intre timp ca a luat foc padurea :)). Am terminat cei 9 km putin peste 45 de minute; de fapt, au fost vreo 9 km si jumatate – traseul a avut vreo 8.5 km, iar restul a fost drumul dus-intors pana la masina. La finish era mare agitatie la cortul de prim-ajutor, asistentele impartind din greu anti-alergice si injectii. Am refuzat injectia (m-am gandit ca, daca nu ma umflasem pana atunci, nu mai era un mare risc), dar am acceptat un anti-alergic (nu am avut niciodata vreo alergie dar…just in case).

Dupa vreo cateva minute a terminat si Oana, care scpase de atacul viespilor, dar avea ceva probleme la glezna (de data aceasta, nu cea cu entorsa), dar s-a dovedid a fi o alarma falsa. In drumul catre masina ne-am intersecta cu colegi si prieteni care faceau un recensamant al intepaturilor – Roxana, de la magazinul Mos Ion Roata, era cea mai sifonata, cu vreo 3 intepaturi in picior, doua in spate si alte cateva in maini. Afland aceste „statistici” mi-a fost rusine sa ma mai plang (si am o jena destul de mare scriind aceste randuri :)).

Asta a fost povestea alergarii de azi. Ma bucur ca am aflat ca nu sunt alergic la intepaturi de viespi (deci nu ma voi mai opri in situatii asemanatoare :)) si vad partea buna a acestei experiente: probabil ca nu voi avea prea curand probleme cu reumatismul (cititi aici despre beneficiile veninului). :)) Ar mai fi de adaugat si faptul ca este primul articol pe care il scriu cu o singura mana (dreapta ma doare si imi tremura ca naiba – noroc ca sunt stangaci :)). …Iar in cazul in care treceti si voi prin asa ceva, asigurati-va ca cititi asta inainte…

Pe curand si, cu siguranta, particip si la anul (dar imbracat in apicultor :))!

PS – Rezultatele urmeaza sa fie postate AICI.