In randurile urmatoare am sa va povestesc, pe scurt, experienta primei editii a Run Fest, care a avut loc in Padurea Baneasa (Bucuresti). Fiind un mare fan al alergarii in afara (sau la marginea) orasului, prin padure si pe poteci, nu puteam sa ratez ocazia de a rata acest eveniment. Mi-ar placea sa existe in fiecare weekend cate o alergare oficiala „la padure”, astfel incat sa avem ocazia de a ne proteja cat mai mult articulatiile si, fireste, de a creste numarul alergatorilor amatori – ceea ce se poate realiza in principal prin existenta unor evenimente cu distante scurte si cu un kit de inscriere generos… Run Fest nu a facut exceptie de la aceasta descriere, oferind distante intre 1.5 si 9 km, inclusiv stafeta, plus un kit foarte generos, cu valoare mai mare decat taxa de participare. Atat eu cat si Oana ne-am inscris printre primii la proba de 9 km, fiind si o repetitie foarte buna pentru MIB, unde vom alerga impreuna la proba de semi-maraton.
Ziua a inceput cu o cununie civila (Casa de piatra, Adina & Andrei!), la primaria sectorului 1 (zona Arcul de Triumf) – deci destul de aproape de locul de start (Academia de Politie de pe DN1), asa ca ne-am luat la noi echipamentul si urma sa ne schimbam in masina. Cununia s-a terminat pe la 10, asa ca aveam timp suficient pentru a ne schimba si a ne face incalzirea. Tocmai trecusem de aeroportul Baneasa, cand Oana imi spune: „Am uit sa pun in bagaj pantalonii de alergare!”. Din fericire, nu era cine stie ce trafic, asa ca ne-am intors acasa, dar asta vea sa ne costa vreo 30 de minute si sa ne limiteze timpul de incalzire la vreo 10-15 minute. Nimic nou sub soare pentru mine, mai patisem asta de cateva ori in ultimele luni (sper sa nu devina obicei!), asa ca m-am resemnat cu ideea ca trebuie sa fac o incalzire-fulger si sa imi iau gandul de la vreun personal best…
La start, am avut un deja-vu, intalnit foarte multi participanti de la Transmaraton, deci m-am simtit „ca acasa” :). La 10.58 m-am pozitionat la start, iar doua minute mai tarziu incepea cursa de 9 km. Planul (ad-hoc) era de a alerga sub 4 min / km si de a termina sub 36 de minute. Primul kilometru a decurs bine, dar am facut greseala sa ma las ‘furat’ de peisaj si sa ma tin dupa primii doi alergatori – greseala de incepator, care s-a tradus in 3.20 m / km si nevoia de a regandi rapid strategia acestei curse (in caz contrar, stiam ca ma voi ‘taia’ in maxim 3-4 km). De indata ce am intrat in padure, dupa portiunea de asfalt, am redus motoarele, si m-am retras in „plutonul al doilea”.
Inceputul turei a doua m-a gasit „in grafic” si alaturi de ultramaratonistul Andrei Gligor (dupa ce, in prealabil, un alt finisher al dublu maratonului de pe Transfagarasan, Florin Simion, trecuse pe langa mine ca Sageata Albastra :)); am schimbat cateva vorbe, apoi am intrat, pentru a doua oara, in padure. Nu inainte de a inghiti o insecta – ceea ce m-a retransformat instant intr-un carnivor :). Dupa ce am tusit de vreo 10-15 ori, incercand sa eliberez biata insecta, am resuflat usurat constatand ca nu este vreo viespe sau albina (auzisem de ciclisti si motociclisti care murisera inghitand asa ceva…). Usor-usor, Andrei a luat avans, iar eu am ramas cot la cot cu prima dintre concurentele de la proba feminina de 9 km. Am felicitat-o si, nici nu apucasem sa termin propozitia, cand simt o intepatura in… cap! Nu am avut timp sa realizez ce se intampla, pentru ca o aud pe concurenta din stanga mea tipand, oprindu-se si luptandu-se cu niste viespi. M-am oprit si eu si m-am intors sa o ajut; i-am spus sa nu se opreasca si am vrut sa o iau de mana (vazusem la vreo 50 de metri mai in fata niste voluntari si m-am gandit ca ar fi bine sa ajungem cat mai rapid acolo). Initiativa mea nu a avut succes si, in plus, mi-am mai luat doua intepaturi, de aceasta data in bratul drept. A fost momentul in care m-am intrebat: „oare sunt alergic la intepaturi de viespe?”. Nu mai trecusem prin asa ceva si auzisem o multime de povesti despre oameni care au murit din cauza socului anafilactic provocat de veninul acestor insecte, asa ca prima mea reactie a fost de a cauta urgent o ambulanta. Voluntarii despre care v-am vorbit au reactionat excelent, intrebandu-ne daca ne simtim bine si au chemat ambulanta. Atat eu cat si alergatoarea de care v-am povestit am preferat sa alergam in continuare, pentru a ajunge la ambulantele de la start (mai era cam vreun kilometru pana acolo). Surpriza mea placuta a fost sa intalnesc doua ambulante in mai putin de un minut de la incident – aflasera de incident si plecasera spre ‘locul faptei’.
Una dintre ambulante a oprit langa noi si ne-a cerut detalii despre cele intamplate, ne-a intrebat daca suntem alergici etc. O asistenta m-a invitat sa iau loc in ambulanta si mi-a dat comprese cu spirt pentru a le pune pe locurile in care fusesem intepat. Dupa mai putin de un minut, au inceput sa apara si alti concurenti, cu aceeasi problema, asa ca – vazand ca nu am intrat in niciun soc – am eliberat ambulanta si am continuat sa alerg. Nu stiu daca ati experimentat intepaturi de viespe, dar cert este ca ustura (sau mai degraba ard) ca naiba. Am terminat tura a doua (traseul de 9 km avea 3 ture x 3 km) si m-am oprit, intrebandu-ma daca mai are sens sa continui sau nu. Mi-am amintit ca nu am abandonat niciodata vreo cursa de alergare, asa ca am dat o fuga pana la masina (care, din pacate, era parcata aproape de DN1, la vreo 500 de metri de start), mi-am luat sapca si, pe post de bluza cu maneca lunga, o geaca de ploaie.
Se pare ca veninul de viespe este un energizant foarte bun, pentru ca tura a treia a trecut foarte rapid si, din fericire, fara incidente. Voluntarii se stransesera in zona „calamitata” si dadusera foc la cateva ziare, iar fumul se pare ca alungat viespile (sper sa nu aflu intre timp ca a luat foc padurea :)). Am terminat cei 9 km putin peste 45 de minute; de fapt, au fost vreo 9 km si jumatate – traseul a avut vreo 8.5 km, iar restul a fost drumul dus-intors pana la masina. La finish era mare agitatie la cortul de prim-ajutor, asistentele impartind din greu anti-alergice si injectii. Am refuzat injectia (m-am gandit ca, daca nu ma umflasem pana atunci, nu mai era un mare risc), dar am acceptat un anti-alergic (nu am avut niciodata vreo alergie dar…just in case).
Dupa vreo cateva minute a terminat si Oana, care scpase de atacul viespilor, dar avea ceva probleme la glezna (de data aceasta, nu cea cu entorsa), dar s-a dovedid a fi o alarma falsa. In drumul catre masina ne-am intersecta cu colegi si prieteni care faceau un recensamant al intepaturilor – Roxana, de la magazinul Mos Ion Roata, era cea mai sifonata, cu vreo 3 intepaturi in picior, doua in spate si alte cateva in maini. Afland aceste „statistici” mi-a fost rusine sa ma mai plang (si am o jena destul de mare scriind aceste randuri :)).
Asta a fost povestea alergarii de azi. Ma bucur ca am aflat ca nu sunt alergic la intepaturi de viespi (deci nu ma voi mai opri in situatii asemanatoare :)) si vad partea buna a acestei experiente: probabil ca nu voi avea prea curand probleme cu reumatismul (cititi aici despre beneficiile veninului). :)) Ar mai fi de adaugat si faptul ca este primul articol pe care il scriu cu o singura mana (dreapta ma doare si imi tremura ca naiba – noroc ca sunt stangaci :)). …Iar in cazul in care treceti si voi prin asa ceva, asigurati-va ca cititi asta inainte…
Pe curand si, cu siguranta, particip si la anul (dar imbracat in apicultor :))!
PS – Rezultatele urmeaza sa fie postate AICI.
M-am procopsit si eu cu 3 muscaturi. 2 la prima tura (cap+deget) si 1 la a 3a tura tot in cap. Nici acum nu au trecut durerile cu toate leacurile pe care le-am gasit pe net (am pus pna si ceapa cu sare in cap) =)))
:))
Veninul se pare ca-i eficient in inflamatiile articulare deci tot raul spre bine. Considera-l un tratament profilactic. 🙂 Glumesc, stiu ca doare ca naiba si mai ales intepaturile in scafarlie. Am primit si eu in copilarie, buncii aveau stupi si locul ala ma atragea ca un magnet. : -P
Merci :)))
Veninul de albine si cel de viespi sunt diferite.
http://www.synevo.ro/alergeni-de-insecte/
Articolul despre venin este valabil doar daca a fost vorba de albine, nu de viespi. Dar tot e bine ca nu ai alergie 🙂
Bine de stiut! Merci 🙂
INSECTAR
Alergarea asta cu nabadai imi trezeste vii amintiri.
Tata avea albine, dar cum albina nu e viespe, sau vara nu-i ca iarna, acum n-o sa va zic nimic despre asta.
La mine in sat era un tigan, sau rom daca vreti, acelasi care se plimba cu bicla asezat pe ghidon cu spatele catre directia de mers. Azi nu mai e printre noi, si nu gustul pentru risc i-a cauzat disparitia, ci o banala ocupatie, cu care familia lui isi castiga painea de toate zilele, floraria. Tot anul bunica lui vindea flori pe Magheru, langa cinematograful Patria. Nepotul ii furniza primavara viorele si ghiocei, si vara nuferi. Gradina lor dadea in balta satului, un fel de coada fetida a Scrovistei, numita de altfel „Coada”, mai mult o mlastina statuta care scade sau se umfla in functie de poftele Ialomitei. Asadar nuferii le cresteau practic in gradina. Totusi, ca sa-i recolteze, eroul nostru intra pana la gat in balta, si cu rabdare si curaj, printre serpi de apa, lipitori, mormoloci, broscani din toate neamurile si alte lighioane colcaind in aceasta supa fierbinte, smulgea pretioasa marfa, nufarul nostru national, firav miracol cu gatul lung triumfand din mizerie. Intr-o vara, il acompania si sora lui mai mica, o tigancusa cu pielea ca o foca careia nu i-as fi zis nu daca societatea noastra nu era asa reticenta la osmoza – stiu, sunt o victima lasa a convenientelor- .
In fine, surioara, calare pe o camera pantecoasa de tractor, sumar imbracata, punea pe caprarii nuferii capturati de fratele ei, delicate cadavre excelente lungite la soare pe colacul indoilat. La un moment dat, taman in mijlocul baltii, fratele s-a plictisit de cules si a inceput sa se dedea la acrobatii acvatice, intr-o recreatie ad-hoc, spre deliciul suratei, care chiuia si stropea si ea cat putea de pe cauciucul herniar. In toiul smintelii, omul amfibie a inghitit apa, si l-a apucat o tuse teribila. Se tinea de barca si tusea voiniceste, de vibra tot lacul, crapii intrau la namol, broastele sughitau, papura se culca pe tipirig si impreuna sufocau trestia ganditoare. Episodul de tuse s-a sfarsit pana la urma cu un oftat prelung, in urma caruia tiganul a scuipat sleit de puteri o viespe uda, sub ochii ingroziti ai surioarei. Insecta a umblat putin bezmetica in cerc, s-a scuturat dezorientata, si in cele din urma a decolat, ce-i drept cam beata, cu rateuri, dar dusa a fost. Cei doi, agatati de barca, in deruta, luptand cu bradisul si frunzele de nufar bine ancorate in smarc, cu matasea broastei pe umeri, cu ultimele forte, au atins un dig de pamant galben care taie lacul in doua si leaga satul de Manastirea Tiganesti. Cateva maici care tocmai treceau pe acolo au grabit pasul rusinate si speriate sa dea nas in nas cu doi draci goi cu plante acvatice intre cornite. Intins pe dig, la mal, scapat de inec deci, tiganul a avut un moment de usurare, si soarele ii facea bine. Limba insa i se facuse lemn, si il impiedica sa comunice cu sora-sa care, inconstienta, dadea sa plece iar sa se amuze cu camera de tractor. A apucat-o de mana si i-a aratat ca era ceva in neregula. De data asta si buzele se deformau vazand cu ochii, prinzand o tenta violacee. A incercat sa se ridice in capul oaselor, dar nu mai avea destul oxigen ca sa faca acest efort. Simtea ca respira ca printr-un ventil de bicicleta, care se ingusta cu fiecare expiratie. Mainile executau miscari dezordonate, si din gatul infundat nu mai iesea decat un gajait neomenesc. Ochii s-au invartit ca la o papusa scuturata, au clipit pe rand, si apoi, intre-deschisi, au lasat sa se vada doar albul globilor, strabatut de vinisoare ca niste fulgere in miniatura. Capul s-a dat pe spate incet, ca un resort scapat la un capat. Marul lui Adam s-a ridicat catre cer, intinzand pielea gatului care printr-un mimetism macabru se colora ca si digul in ocru, ocrul trist care se vede in dric ca un spot, cand un alai funerar mai face popas prin raspantii, ca sa cante un popa gras ceva de ochii lumii cu gandul la coliva gratuita.
Cand multimea de curiosi alertati de sora tanarului au ajuns la fata locului, acesta era déjà bine zvantat de soare, pana si bradisul se uscase pe el ca un lintoliu frumos executat. Niste furnici ii sorbeau ultimele lacrimi si intr-o mana stransa ca o gheara de pasare, statea gatuit, dar inca viu, un lujer translucid de nufar. Acesta ranjea in lumina, partas la tragica revansa a naturii.
Ca sa nu termin intr-o nota nefasta, o sa va povestesc acum cum era s-o patesc si eu ca faimosul consatean, cand aveam vreo sase ani.
Tata era inginer, si nevroind sa intre in partid, fu mutat disciplinar la o metalurgie din capatul satului, unde niste tigani adusi cu arcanul taiau placi grele de platbanda la autogen, cat era ziua de lunga, ca sa se afle in treaba.
Ca sa nu moara de plictiseala, tata practica diverse sporturi. Uneori juca tenis cu alt amic „diversionist” care era si el stramutat disciplinar in sat, ca stagiar la cooperativa agricola. Intr-o zi m-au luat cu ei, la Snagov, unde in padure erau o multime de terenuri de tenis, in weekend ocupate de activisti sau securisti, dar in timpul saptamanii lasate libere.
Amicul acesta avea o fata frumoasa ca o reclama, de varsta mea, si cum eram destul de treaz, ii pusesem gand rau. Ma bucuram enorm la gandul c-o sa petrec timp cu ea in padure, in interminabilele ore de tenis.
Ma tot invarteam pe langa ea desfasurand o panoplie numeroasa de talente, dar fata ma ignora total. Se juca la ale ei, fredonand cantecele infantile, aranjand obsesional o papusa roasa de molii. Statea sistematic cu spatele la mine. (asta a fost asa pana la sfarsitul clasei a opta, cand dupa multi ani de incercari mi-a murit orice speranta).
Dezamagit si obosit sa fac tumbe si sa topai in jurul fetiscanei reci ca un sloi de gheata, am intrat mai adanc in codru ca sa ma amuz singur, ca un fel de maimutoi explorator si dezgustat de societate. Am gasit un retevei numai bun de sabie, si am inceput sa dobor plantele mai firave, urzici si balarii care cadeau secerate. Apoi am mancat niste coarne care mi-au facut gura punga. Undeva in spate, se auzeau racnetele celor doi care se credeau la Roland Garros uitand si de copii, si de neveste, si de comunism.
Undeva printre ramuri si frunzis, se zareau flasuri din puloverul rozaliu al Mariei, care cuminte, isi vedea de ale ei la marginea terenului de zgura rosie.
In umbra, ma simteam atotputernic, un fel de mini King Kong neinteles.
Am continuat expeditia, si un copac mi-a atras atentia. Cam la un metru jumate avea o scorbura neagra, si mi s-a parut ca misca ceva. Am asteptat putin, si in zbor aproape silentios, o viespe enorma s-a asezat pe buza orificiului, disparand apoi in interior. Era un „Ghespar”, cum le spuneau bunicii mei acestor viespi buhaite. Daca ati vazut vreodata, bunaoara la gura putinei cu must, cateodata aterizeaza un astfel de colos, cu abdomenul portocaliu, bustul rosiatic-maroniu intre cap si abdomen, putin paros, si capul aproape expresiv pentru o insecta, prevazut cu clesti ca de coropisnita si ochi de alien. Cand mai aparea la putina un asa specimen venit din senin, viespile comune sau alte insecte inebunite de parfum faceau speriate loc, semn ca in lumea lor, magaoaia grasa si portocalie era redutabila ca un leu in mijlocul savanei.
Intrigat de traficul regulat la gura scobiturii, de marimea insectelor cu care nu aveam experienta, si animat de gustul nou al aventurii, am inceput sa introduc meticulos batul in adapostul intunecat. Mai intai a iesit o cercetasa ceva mai mica, care sucea capul si ma privea curioasa. Dupa un moment de tete-a-tete cu mine, a disparut si eu mi-am reluat sondarile cu spor. Peste cateva secunde, au parut mai multe bestii, care timid la inceput, doar se deplasau de colo-colo pe langa scorbura, doua dintre ele sarind cumva si pe varful batului. Am scuturat si am inceput sa tai aerul. Atunci au decolat, cate doua, cate trei, cum ieseau din gauroi, si atacau intr-un fel de picaj diabolic, cu un zumzet gros, viril. Am simtit intai o durere vie, in moalele capului, ca si cum imi cadeau in cap un cutit, si apoi mai multe, si forfota lor in jurul meu se intetea. In timp ce ma aparam cu mana am simtit abdomenul gras al uneia si apoi o durere surda in brat. Am aruncat batul, si am luat-o la sanatoasa, instinctiv, ca un porc mistret, printre maracini, balarii, unde vedeam ca padurea e mai densa ma aruncam cu capul inainte. In goana mea intepaturile se rareau si parca raidurile ramaneau in urma, crengile si maracinii printre care alergam bezmetic actionand ca niste catapulte de aparare. M-am tarat ca intr-un tunel printre niste lipani enormi si niste nuiele tinere si dese ca peria, si am ramas culcat pe un covoras rece de leurda, care mirosea a usturoi ca gura bunicii cand manca mujdei cu cartofi. Cand te plimbi prin padure, tufisurile si hatisul par respingatoare dar acum ma aruncam din una in alta ca din salut in salut, le cautam adapostul si le intelegeam mai bine menirea. Taras-grabis am ajuns langa terenul de tenis unde am inceput sa racnesc. Tata a aruncat racheta, m-a luat in brate si mi-a inspectat scafarlia decretand ca mergem acasa. Mi-a turnat putina apa pe crestet dar asta nu mi-a adus nicio alinare. Cum plangeam ca o drujba am apucat sa vad ca in sfarsit o interesam pe Maria, care acum se amuza de mama focului topaind voioasa pe langa noi, dar nici asta nu mi-a adus vreo consolare. Acasa, capul imi zvacnea, ma ardea si simteam in fiecare moment ca cineva imi jupoaie scalpul, si o face in mod repetat si metodic. Noaptea am avut genul de cosmaruri pe care le faci cand ai gripa violenta, dar multiplicate cu zece. Am visat pana si filmul Ziua Independentei, va jur ca nu am fost surprins peste ani si ani cand l-am vazut la cinema. Cumva, inspre dimineata, cand ai mei ma strigau sa ies din pat ca sa merg la scoala, durerile nu mai erau asa intense, desi capul inca imi batea ca si cum inima migrase in creier. Nu reuseam sa deschid ochii, si nu intelegeam de ce, asa ca m-am uitat intr-o oglinda in camera parintilor. Capul imi era diform ca in filmul Elephant Man, si dublase in volum, atarnand cumva intr-o parte. Limba iesita putin lasa bale. Ochii mijiti se vedeau greu sub niste galme enorme. Nasul si buzele luptau pe un teren de cocoase. Parul se facuse rar pe pielea intinsa si valurita neregulat. In locul bratului intepat aveam ca un cleste norm de crab. Am inceput instantaneu sa urlu, si mama cand m-a vazut nu si-a putut reprima o grimasa de repulsie, o secunda, dar am remarcat-o si am urlat si mai tare.
Cum era o farmacie chiar langa noi, am mers direct acolo. Farmacista uluita m-a uns cu o pomada foarte grasa si extrem de mentolata. Cativa clienti ma priveau ba scarbiti, ba siderati. Badijonat grosier, deformat si purpuriu, a trebuit sa mai indur o ultima umilinta. Mama, constiincioasa, m-a dus la scoala ca sa ma prezinte invatatoarei sub noua mea forma, si in fata clasei sa imi dea voie sa stau acasa cateva zile, pana redevin uman. Colegii si-au aratat toata compasiunea de care dau dovada copiii la aceasta varsta, si s-au prapadit de ras, unii dintre ei sincopand pe sub banci, si fetele, in frunte cu Maria, strigandu-mi tot soiul de porecle care mai de care mai plastice. Printre placile de vaselina care mi se topeau pe fata, printre lacrimi si cucuie respingatoare care imi obturau vazul, am privit acest cor nemilos si am inceput sa selectez intre patimi, sa le compar.
Asa ca pe final, nu-mi ramane decat sa va sugerez ca ar fi bine sa il ascultati pe Fanica, si sa tratati viespile cu deferentza.
Bai, Razvan, daca strangi toate comentariile postate pe blog poti sa scrii o carte si te asigur ca ar fi de succes :)))))
Se pare ca am fost un norocos. Eu imi amintesc doar ca unul dintre baietii din organizare a strigat: opriti-va, am fost singurul care s-a oprit, in fata si in spate tipa cate cineva ca a fost intepat, inclusiv Radu, prietenul meu cu care am alergat brat la brat (intepat, al lui :)) ) pana la finis.
Felicitari ca ai terminat cursa, Andrei. Am fost nedumerit pana sa vad prima poza cu tine pe net cum de ai terminat asa tarziu, te vazusem mult in fata mea la inceput, ma gandeam ca te-ai ratacit pe undeva :))
Merci :))) adevarul e ca doar eu as fi putut sa ma ratacesc pe un astfel de traseu, avan in vedere orientarea mea spatiala :)))
Se pare ca am fost un norocos. Eu imi amintesc doar ca unul dintre baietii din organizare a strigat: opriti-va, am fost singurul care s-a oprit, in fata si in spate tipa cate cineva ca a fost intepat, inclusiv Radu, prietenul meu cu care am alergat brat la brat (intepat, al lui 🙂 ) ) pana la finis.
Felicitari ca ai terminat cursa, Andrei. Am fost nedumerit pana sa vad prima poza cu tine pe net cum de ai terminat asa tarziu, te vazusem mult in fata mea la inceput, ma gandeam ca te-ai ratacit pe undeva 🙂 )