Sezonul competitional 2013 ar fi trebuit sa se termine pentru mine cu doua curse: una de alergare pe scari (Sky Run), organizata in cea mai inalta cladire de birouri din Romania si una de 10 km (Baneasa Trail). Spun „ar fi trebuit” pentru ca, desi credeam ca sunt refacut complet, o alergare lejera de 5 km mi-a sugerat ca piciorul drept are nevoie de o recuperare mai lunga, dupa suprasolicitarea de la Triple UT. Nu este nimic grav, dar prefer sa incep 2014 refacut in proportie de 100%, decat sa risc o accidentare care ar putea fi evitata. Asa ca, decembrie si prima parte din ianuarie vor fi luni cu mult inot, pedalat pe home trainer si exercitii de yoga, pilates, core strenght etc. De altfel, inotul va fi, cu siguranta, disciplina la care voi lucra cel mai mult pe parcursul anului viitor, pentru ca in 2015 am in plan doua proiecte foarte dificile, din categoria „daca nu te sperie, inseamna ca nu ti-ai ales bine obiectivul”…

Dar, pana atunci, sa va povestesc despre calendarul pentru 2014; nu l-am finalizat, dar am conturat cateva repere importante.

Ianuarie. Semi-maratonul Gerar (26.01.2014) – competitia la care am cele mai multe participari (ar fi a patra consecutiva) si la care voi face echipa cu Andrei Gligor si Bogdan Iacob. Toate cele 90 de locuri disponibile pentru proba pe echipe au fost epuizate in prima zi de inscrieri, deci ii multumesc mult lui Andrei pentru rapiditate (suntem echipa cu nr. 1!! :)).

Martie. Abu Dhabi International Triahlon (15.03.2014). Primul meu triatlon din 2014 are distante atipice (3 km inot, 200 km bicicleta, 2o km alergare), dar vine cu un atuu important: proba de bicicleta se desfasoara pe un circuit de… Formula 1! Deci o ocazie foarte buna de a stabili un personal best pe distanta de 200 de kilometri :).

Tot in luna martie mi-am propus o noua traversare a lacului Snagov, de aceasta data dus-intors, deci un total de aproximativ 30 km. In cazul in care temperatura apei va fi mai mica de 12 grade, voi amana acest proiect pentru aprilie. De asemenea, voi repeta aceasta experienta in octombrie.

Aprilie. Semimaraton Brasov (05.04.2014). Experienta de anul trecut de la acest semi-maraton de trail mi-a placut (mai putin entorsa sotiei :(), asa ca o voi repeta. Pentru Oana va fi o ocazie excelenta a termina un unfinished business… :). Inscrierile sunt in continuare deschise, asa ca beneficiati de discount-ul oferit pana pe 31.12!

Finalul lunii aprilie va aduce in Romania, in premiera, cea mai colorata cursa de alergare din lume, The Color Run – o cursa neconometrata de 5 kilometri, in cadrul careia participantii sunt vopsiti in diverse culori, la finalul fiecarui kilometru parcurs. Este o cursa la care voi veni cu intreaga familie si sunt sigur ca Alex si Ema (si nu doar ei) se vor distra copios. Voi reveni cu informatii despre aceasta cursa colorata, mai ales ca reprezinta o ocazie excelenta pentru oamenii care nu au mai alergat niciodata sa se prezinte la startul unui eveniment de running si, astfel, sa ii ‘corupem’… PS – sper sa existe si o poarta care sa ne vopseasca in… rosu :).

Mai. Despre Wings for Life World Run (04.05.2014) am scris de curand intr-un post. Este cea mai mare alergare simultana din lume – organizata in sprijinul fundatiei Wings for Life Spinal Cord Research – si nu am de gand sa ratez participarea! Va fi pentru prima data cand finish-ul va alerga dupa mine :). Multumesc inca o data organizatorilor pentru increderea acordata prin invitatia de a deveni ambasador al acestei cauze in Romania.

Din calendarul lunii mai nu va lipsi, cu siguranta, Semimaratonul International Bucuresti.

In perioada mai – august voi include in calendar si un ultratriatlon (dublu sau triplu), din calendarul oficial IUTA. Inca nu am decis care va fi acesta, dar pana in februarie voi lua o hotarare. As prefera un triplu continuu, pentru a vedea care este diferenta fata de triple-ul pe care tocmai l-am facut :).

In partea a doua anului sper sa pot ‘bifa’ Transmaraton (proba de 84 km), 1000 km Balkan Challenge si ultratriatlonul Virginia Quintuple (cel care se desfasoara in continuu, cu probele ‘legate’: 19 km inot, 900 km pedalat, 210 km alergare).

In calendar voi ‘strecura’ si alte competitii de alergare si de triatlon, precum No Stress, Brasov Tri, Delta Tri, Buftea Tri (am inteles de la colegii mei din Pegas Triatlon Club ca acest nou triatlon va avea loc pe 14 iunie) sau MIB. Printre proiectele neoficiale se numara o cursa de 24 de ore de pedalat (ramane de vazut daca indoor sau pe un circuit), o ora de sarit coarda etc.

Sa va povestesc si despre proiectele din 2015 la care ma refeream la inceputul acestui post.

A2A – Arch 2 Arc (mai 2015). Probabil ca este cel mai dificil ultratrialon din lume, la concurenta cu Deca-urile (indiferent de multiplu). Startul are loc in fata Arcului de Triumf din Londra. Se alearga 140 de kilometri pana la litoralul britanic. Se traverseaza inot Canalul Manecii (asistat de o ambarcatiune, din care se mai ‘arunca’ din cand in cand cate un bidon de hidratare :)), intre 35 si 45 de kilometri, poate chiar 55 (functie de maree), la o temperatura a apei de 14-15 grade (a propos, stiati ca numarul oamenilor care au reusit sa traverseze inot Canalul Manecii este mai mic decat al celor care au urcat pe Everest? :)). De la litoralul francez se pedaleaza 300 de kilometri pana la Arcul de Triumf din Paris. Si gata! 🙂 Recordul este de 73 de ore – stabilit in 2012 (puteti vedea aici lista celor 13 oameni care au terminat pana acum acest ultratriatlon).

Deca (noiembrie 2015). Daca in header-ul blogului am scris ca „Deca is my Mecca”, sper ca in 2015 sa reusesc terminarea unei astfel de competitii (mi-am promis ca voi incerca asta inainte de a implini 40 de ani :)). Am la dispozitie doi ani pentru a ma antrena, deci timp suficient pentru a afla daca sunt apt pentru o astfel de ‘provocare’…

Tot in 2015 mi-am propus sa organizez in Romania un Dublu Ultratriatlon (acreditat IUTA) si/sau a unui Double UT (cate un Iron / zi). In prezent, sunt in cautare de locatii potrivite; daca aveti sugestii… (complexul olimpic de la Izvorani pare o solutie, dar nu imi amintesc care este starea asfaltului de pe circuitul din padure…).

Cam acesta este calendarul, momentan. Pe curand! 🙂

Am inceput sa scriu acest post alaltaieri seara, in drum spre casa. Mai precis, in cursa Paris – Bucuresti, dupa un zbor foarte lung (dar linistit) de la Cancun pana in capitala Frantei. Inainte de a reusi sa adorm (fapt care mi se intampla foarte rar in avion), am vazut un film foarte simpatic, pe care vi-l recomand cu drag: La Grand Boucle (Tour de force) – o poveste despre un ciclist amator pasionat, care decide sa parcurga integral traseul pe care se desfasoara Turul Frantei, cu o zi inainte de fiecare etapa oficiala… De la Paris am avut onoarea de a calatori spre Bucuresti in acelasi avion cu echipa nationala de handbal feminin a Romaniei, intoarsa de la un turneu de pregatire. Le tin pumnii pentru Cupa Mondiala, care se apropie!

Ramasesem cu povestea mea la finalul ultratriatlonului. Timpul total obtinut a fost 48 de ore si 13 minute, ceea ce inseamna o medie de 16 ore pentru fiecare triatlon. Privind in urma, cred ca ar fi fost foarte bine sa termin fiecare zi de concurs in 16 ore (primele doua le-am terminat sub 15, respectiv 16, iar ultima in vreo 18) – asta m-ar fi ajutat sa fiu mult mai apt fizic in ultima zi. Desigur, nu a contat in mod deosebit, dar daca as fi participat la o distanta mai mare (quintuple sau deca), ziua 4 nu m-ar fi gasit intr-o forma fizica prea grozava. De stiut pentru viitor…

In timpul ultimei mele probe de alergare, Oana si Victor au desfacut bicicleta si au pus-o in cutia ei de transport (inca o data, merci Aventuria!!) [A propos de aceasta cutie, in aeroport am fost intrebat de multe persoane „ce am in ea”. De regula, le spun ca este soacra sau seful meu… (stiu ca nu se vor supara cand vor citi aceste randuri, pentru ca amandoi sunt niste oameni extraordinari!)]. De asemenea, au impachetat toate lucrurile, astfel incat la finalul competitiei sa nu pierdem timpul cu o astfel de activitate, ci sa plecam direct la hotel, la odihna.

Dupa concurs, nu am reusit sa scot frigul din mine decat dupa o baie fierbinte de aproape jumatate de ora. Pentru a grabi recuperarea, ar fi fost mai bine sa incep cu o repriza de 10-15 minute de apa cu gheata, dar mi-am asumat riscurile – in favoarea unui confort termic de moment. Am adormit destul de repede si am sperat sa pot dormi „vreo doua zile”, dar astfel de vise ‚erotice’ nu se mai intampla de ani de zile – mai precis de cand m-am apucat de alergat. Indiferent de efortul pe care il fac pe parcursul unui eveniment de anduranta, corpul nu are nevoie de mai mult de 6-7 ore de somn. In cazul de fata, au fost doar doua – suficiente pentru a avea energia necesara de a scrie pe blog :), de a incepe recuperarea (creme, automasaj), de a raspunde mesajelor venite via Facebook (va multumesc mult!!!) si, fireste, de a face o conferinta video cu copiii. De altfel, Alex si Ema l-au putut urmari live pe tati in fiecare zi de ultratriatlon. In locul povestii de dinainte de culcare, mami intra pe net si le transmitea in direct imaginii cu tati, care trecea pe bicicleta prin dreptul ei la fiecare 2-3 minute si le facea cu mana… In ziua a treia am oprit pentru cateva minute si le-am spus ca mai am am doar cateva ore pana cand termin. Alex m-a intrebat (retoric): „O sa iei cupa unu, da?”…

Nu avea sa fie o cupa, ci un „pachet” compus din diploma de hartie, inca una inserata intr-un suport de sticla, o medalie „de aur”, plus o statueta infatisand o zeitate maiasa. Festivitatea de premiere a avut loc la doua zile dupa terminarea Cupei Mondiale, intr-o mica sala de conferinte a hotelului in care am fost cazati. Am fost in jur de 20 de persoane – echipe de suport si concurenti. Acestia din urma erau foarte usor recunoscut, chiar si de la distanta considerabila, dupa mersul mai greoi, ca de pinguin… Festivitatea propriu-zisa a durat maxim 10 minute, dupa care organizatorii ne-au invitat la masa. Avionul nostru pleca din Monterrey spre Cancun de abia peste 8 ore, asa ca ne-am lungit la povesti. Vecinul meu de masa – Antal – mi-a povestit cum s-a apucat de ultratriatloane, cum se antreneaza, care este nutritia lui la concursuri si in viata ‚reala’, ce competitii i-au placut cel mai mult, care au fost cel mai bine organizate etc. Aceste informatii au fost ‚confruntate’ si cu restul participantilor si ma bucur ca enorm ca am avut ocazia unui veritabil training on the job. Unul din numeroasele lucru care le admir la ultratriatlonisti / ultramaratonisti (si la foarte multi alergatori, in general) este disponibilitatea lor de a impartasi experienta si cunostintele.

Fiind in tara vestitului trib de alergatori tarahumara (descrisi in cartea Nascuti pentru a alerga), nu am ratat ocazia de a ii intreba pe organizatorii Cupei Mondiale de UT din Mexic daca acestia exista cu adevarat si daca sunt atat de buni alergatori… Mi-au confirmat ambele dileme, dar cu mentiunea „alearga bine doar pe munte; pe suprafata plata nu se descurca prea bine…”.

Dupa cele 5-6 grade din Monterrey a urmat caldura tropicala din Cancun si cateva zile care au reprezentat ‚cireasa’ de pe tortul unui an cu multe antrenamente si competitii. Nu sunt sadic, asa ca nu voi intra da detalii despre „30 de grade”, „briza”, „nisip fin”, „apa turcoaz”, „delfini”, „palmieri”, „nuci de cocos”, „super-cluburi gen Coco Bongo” etc., dar o sa sa sumarizez spunand ca litoralul mexican este, cu siguranta, o destinatie de vacanta care merita luata in calcul…

Inainte de a puncta cateva concluzii ale acestui Triplu UT, am sa transmit multumirile mele, dintoata inima, pentru toti cei care au sprijinit / promovat / contribuit la reusita acestui proiect – si nu numai (enumerez in ordine alfabetica…): 7card, Aventuria, Coral Club,  Hospice, Isostar, Mos Ion Roata, Ro Club Maraton, Sportguru, Scoala de valori, UniCredit Leasing, ViitorPlus, Walmark, Wings for life. Multumesc muuuuult si celor care au fost alaturi de mine cititind postarile mele si transmitandu-mi mesaje de incurajare; in astfel de competitii, astfel de mesaje sunt mai valoroase decat aurul!!!

Asadar, concluziile mele.

Ce a functionat. Programul de antrenament. Planul de nutritie si de hidratare. Echipa de suport.

Ce as fi putut face mai bine. Sa regandesc strategia primelor doua triatloane din concurs (sa le termin in 16 ore). Sa fiu mai atent la metodele de recuperare post-cursa (sa ma ‘criogenez’ dupa fiecare triatlon si sa stau / dorm cu picioarele mai sus decat restul corpului).

Ce mi-a placut. Kit-ul de inscriere (foarte darnic, in special la partea de echipament). Circuitul (chiar daca a avut doar un kilometru).

Ce am invatat. Concurentii de la Deca dormeau in hamac (pentru recuperarea prin „elevation„). Sa fiu mai atent la traseu (in special la bicicleta, pentru a evita cazaturile). Ca pot mai mult.

Mesaj pentru triatlonistii romani. Ultra-triatloanele sunt frumoase si, in opinia mea, accesibile oricarui triatlonist care a trait o experienta Ironman. Comparativ cu un triatlon ‘obisnuit’, un  „dublu” sau „triplu” ultra-trialton presupune doar stapanirea impulsului de a ‘trage la maxim’ (sa ne ‘asumam’ 1-2 ore in plus pentru fiecare distanta Ironman, comparativ cu „personal best”-ul nostru la aceasta proba). Si ceva mai multa rabdare. In 2014 vor avea loc  cateva ultra-triatloane destul de aproape de ‘casa’ (Ungaria, Slovenia etc. – vezi aici calendarul IUTA), deci… go for it! Va stau la dispozitie in cazul in care veti avea nevoie de recomandari :). In lume sunt aproximativ 200 de ultra-triatlonisti (din care, doar 10% femei :(). Ar fi frumos Romania sa aiba 10-20 dintre ei! In curand va voi povesti si despre calendarul meu pentru 2014-2015, in care am inclus si participari la Double-uri si Triple-uri. Facem echipa? 🙂

A trecut aproape o saptamana de la terminarea ultratriatlonului si vestea buna este ca m-am refacut complet – un motiv in plus pentru a fi trist ca nu am mai gasit locuri la Ironman Cozumel (are loc duminica, 1 decembrie, la cativa kilometri de locul in care suntem cazati acum :(). Am vrut sa imi rezerv un loc la aceasta cursa inca de acum vreo 4 luni dar, din pacate…Sold out! Ar fi fost o cursa foarte buna „de revenire” :). Inainte de a intra in ultima parte a povestirii, sa va mai spun ca am folosit ultimele zile pentru a ma reface (odihna, inot, masaj – drenaj limfatic, carbo re-loading etc.), pentru a vizita cateva vestigii maya (piramida de la Chichen Itza – inclusa in lista celor noi 7 minuni ale lumii – mi-a crescut brusc apetitul pentru o cursa de uprunning :)), pentru a inota cu delfinii si – pentru a depasi o noua frica irationala – pentru a petrece vreo 45 de minute intr-un bazin cu rechini (care, a propos, sunt chiar simpatici! In plus, cred ca s-au prins ca avem prea multe E-uri in noi si nu mai suntem apetisanti pentru ei… :)).

Ca si in ziua precedenta, cea cu numarul 3 m-a gasit evaluandu-mi starea fizica, dupa vreo 4 ore si jumatate de somn. Din nou, dureri in partea dreapta (dar parca ma mai lasesera), dar nimic grav. Puteam sa merg – era tot ceea ce conta. Apoi, deja-vu-urile de rigoare: mic dejun, transport, aranjat bicicleta, controlul medical, pusul wetsuit-ului, incalzirea, intratul in bazin si… startul probei de inot! O prima surpriza a zilei a fost ca temperatura apei mai scazuse cu vreo 2-3 grade si, privind in urma, cred ca ar fi fost intelept sa folosesc ambele costume de neopren (m-ar fi ajutat sa pastrez un ritm mai bun de inot). Desi vremea trece mult mai repede cand sunt in bazin, am avut suficient timp la dispozitie pentru a imi aminti de ce faceam toate acestea, pentru a rememora zilele precedente si pentru a ma gandi la strategia pentru aceasta ultima zi. Am trei ore in plus fata de Enrique, deci nu avea sens sa fortez. Pe de alta parte, ardeam de nerabdare si de abia asteptam sa termin cele 3 probe!  Incercam sa imi temperez tentatia de a aborda in graba urmatoarele doua probe, pentru a nu imi sabota obiectivul principal – cel de a termina acest Triplu Ultratriatlon. Nu aveam o experienta anterioara „tripla” si, deci, nu stiam cum va raspunde organismul meu in urmatoarele ore. Cu tot efortul meu de a mentine un ritm mai lent, am terminat proba de inot intr-o ora si 36 de minute (cu sase minute mai repede decat in prima zi). Ma intrebam daca este vorba despre graba sau daca organismul a inceput sa perceapa si sa se obisnuiasca cu o noua normalitate – cea a unei activitati fizice intense de dimineata pana seara. Inclin sa cred ca este vorba despre a doua varianta.

Singura mea sansa de a iesi dintr-o ‘spirala a grabei’ a fost de a lungi tranzitia – cu vreo 15 minute fata de ziua precedenta. Am mancat cat de lent am putut, m-am echipat pentru pedalat, am mai stat de vorba cu echipa de suport si, in momentul in care Enrique a terminat tranzitia (iesise din bazin la vreo 10 minute dupa mine), m-am urcat si eu pe bicicleta. Urmau alte 180 de ture de bicicleta si 42 de alergare. La fiecare tura imi repetam in gand (uneori cu voce tare, impartasindu-mi bucuria cu ceilalti concurenti): „Este ultima zi! Este ultima zi!!!”. Una cate una, au trecut si primele 45 de ture de pedalat, ceea ce insemna ca urmeaza o pauza. A durat 2-3 minute si… pa sa! Caldura si umiditatea deveneau din ce in ce mai greu  de suportat dar pedalam inainte, incercand sa mentin o viteza constanta, comparabila cu cea din zilele precedente. A urmat tura 90 si…pauza!

Intre timp, duelul de la Deca se apropia de final. Antal nu mai suporta durerile provocate de basicile facute la degetele picioarelor, asa ca a luat un cutit si si-a transformat pantofii de alergare in sandale. Buna idee! O sa o tin minte :). Chiar si asa, Kamil a reusit sa se distanteze decisiv, termind cei 38 de kilometri de inot, 1800 km de pedalat si 420 km de alergare in putin peste 283 de ore. Antal s-a oprit imediat dupa ce Kamil a trecut linia de sosire si a preferat sa mai doarma cateva ore; a revenit apoi pe traseu, pentru a termina cursa.

Atat la finish-ul lui Kamil cat si la cel al lui Antal toti ceilalti concurenti (inclusiv subsemnatul) au oprit cateva minute pentru a ii aplauda si felicita pe cei doi pentru reusita lor. Tot respectul si admiratia! Nu stiu daca v-am povestit, dar Antal s-a apucat de sport la… 45 de ani! Iar acum este vicecampion mondial de ultratriatlon!!

Ceea ce avea sa se intample dupa tura 100 o sa imi amintesc cu siguranta mult timp de acum incolo… Cerul s-a innorat brusc (in 2-3 minute albastrul se transformase in gri inchis), iar temperatura a scazut cu vreo 15-20 grade (adica de la putin sub 30 la vreo 10…). Era ciudat ca pe jumatate de circuit (care, va reamintesc, avea doar 1 kilometru) temperatura era in continuare ridicata, in timp ce trecerea prin cealalta jumatate imi amintea de filmele cu epoca glaciara… Dupa 2-3 ture am oprit ‘la boxe’ si am pus pe mine o bluza cu polar si o foita de  vant / ploaie. Decizie inteleapta: la tura urmatoare s-a pornit un vant care ma facea sa pedalez pe loc (atunci cand sufla din fata) sau sa am probleme mari cu echilibru (atunci cand ajungeam pe portiunea de circuit in care vantul sufla din lateral). Pentru cateva ture m-am conversat cu John (pedaland in paralel), care – pilot fiind – mi-a povestit cateva aterizari cu peripetii, din cauza vanturrilor laterale (cross winds). Mi-a mai spus ca a vizitat Bucurestiul de cateva ori (cand a prins curse British Airways Londra – Bucuresti), ca isi ia echipamentul de alergare la el la fiecare cursa si ca a alergat in jurul Palatului Parlamentului… La urmatoarea cursa spre Bucuresti i-am promis ca il iau la o alergare prin Herastrau :).

In timp ce pedalam imi doream un singur lucru: sa termin inainte de a incepe ploaia! Nu a fost sa fie… Asa ca ultimele 20-25 de ture m-au gasit pedaland cu 10-15 km / ora printr-o ploaie torentiala, care s-a oprit de abia cand m-am dat jos de pe bicicleta. Poate ca ar fi fost mai intelept sa ma opresc si sa astept trecerea ploii, dar nu aveam de unde sa stiu cand se va termina. In plus, de abia asteptam sa imi pun pantofii de alergare! Dupa cele 180 de ture de pedalat am vazut ca imi mentin avantajul fata de urmatorul concurent (erau deja vreo 5 ore si jumatate), asa ca am avut din nou o tranzitie foarte lunga (cea mai lunga dintre tranzitiile mele de la acest triplu – 22 de minute). Spre amuzamentul echipei de suport, dintii imi clantaneau atat de tare incat nu se intelegea ce spun… 🙂 Dupa un ceai fierbinte, infofolit intr-un sac de dormit, mi-am mai revenit, apoi m-am schimbat si am inceput ultima proba.

In strategia initiala de cursa, aceasta ultima alergare ar fi trebuit sa se termine in maxim 5 ore, dar m-am oprit la fiecare 2-3 ture pentru a mai bea ceva cald, a manca, a discuta cu Oana si Victor, plus… pentru a imi stoarce sosetele si curata pantofii de alergare :). O parte din circuit era acoperit de apa, asa ca nu aveam cum sa evit alergarea prin balti si colectionarea de frunze si crengi in pantofi… Pe la kilometrul 20 am inceput sa am probleme cu musculatura piciorului drept, care si-a amintit ca era ‘faultata’ si imi transmitea, la fiecare pas, indemnul de a ma opri. Mi-as fi dorit sa am echipament de compresie si pentru degetul mic de la picior, dar – pana se va inventa asa ceva – a fost de ajuns si ceea ce am avut :).

Nu mai era esential sa termin repede pentru a putea dormi mai mult, asa ca miezul noptii m-a prin alergand – de fapt, un mers mai rapid. Erau deja vreo 5 grade (mi-era frig chiar si cu manusi!), dar gandul ca – in sfarsit! – termin acest Triplu ma facea sa ma simt ca pe o plaja in Caraibe :). Cand am vazut ecranul portii de cronometrare schimbandu-se la 41 si am realizat ca mai am doar o tura, mi-au dat lacrimile instant :). Ca atunci cand am terminat al 7-lea maraton din seria 7-7. Sau ca atunci cand am terminat proba de bicicleta la primul meu Ironman, in Tara Galilor. Probabil ca acesta este felul meu de a elibera tensiunea cumulata pe parcursul unui eveniment cu incarcatura emotionala…

Nu pot sa va descriu bucuria de la final… Imi venea sa urlu, sa topai, sa dansez, sa fac tumbe, sa imbratisez pe toata lumea. Va las cu un scurt filmulet (care, din pacate, nu poate descrie starea mea, dar este facut in acele momente…). O sa revin cu continuarea povestirii (festivitatea de premiere si concluziile acestui Triplu) dar, pana atunci, am MAREA rugaminte (asa, ca de Sfantul Andrei :)) de a contribui cu o donatie (oricat de mica / mare) pentru una dintre cauzele dragi mie si promovate la acest eveniment (sau pentru toate trei :)) – dand click pe numele fundatiei / asociatiei, veti fi directionati catre link-urile de donatii): Scoala de valori, Hospice, ViitorPlus. Multumesc anticipat!!!

[va urma]

Inainte de a incepe povestea celei de a doua zile de ultra triatlon, ma simt dator sa explic semnificatia noului header al blogului – „DECA is my MECCA”. Nu sunt un cunoscator al islamului, dar stiu ca orice musulman trebuie sa faca cel putin o data in viata pelerinajul la Mecca. Asa ca mi-am stabilit si eu un obiectiv pentru cariera de ultra triatlonist: sa ajung (si sa termin) macar o data in aceasta viata un Deca triatlon. Nu stiu cand se va intampla, dar am tot timpul sa ma pregatesc pentru asta. Am vazut cu ochii mei oameni terminand un Deca, asa ca nu vad motive pentru care nu as reusi si eu :). Dar, pana atunci, mai am de facut multe antrenamente, asa ca hai sa revenim la povestea noastra…

Dupa 5 ore de somn, prima grija pe care am avut-o a fost de a vedea in ce stare (sau „hal”) este musculatura si daca pot sa merg. In ciuda durerii din ziua precedenta, care refuza sa dispara, starea mea generala era mai buna decat ma asteptam. Mergeam destul de greu, ma chinuia si o usoara durere de genunchi, dar Beat si John – pe care i-am intalnit la mic dejun – mi-au spus ca inotul ‘rezolva’ destul de bine durerile si tensiunea musculara si ca voi avea o forma mult mai buna la proba de pedalat. M-au indemnat sa o ‘iau usor’, mai ales la proba de alergare, unde – dupa parerea lor – avusesem o viteza prea mare pentru un astfel de concurs. Privind in urma, pot spune ca au avut dreptate… Ma simteam ca un elev la o scoala de ultra triatlon si ma bucuram ca am ocazia de a invata de la niste ‘doctori’ in ultratriatlonologie… 🙂

Urma o noua zi lunga, dar venisem in Mexic pentru a termina concursul, asa ca – psihic – eram pregatit pentru a face tot ce imi statea in putinta pentru a imi atinge obiectivul. Dupa cum am scris pe blog, ma asteptam ca ziua a doua sa fie cea mai grea, dar evenimentele din prima zi si vremea (plus oboseala cumulata) din a treia mi-au dat pronosticul peste cap…

Dupa trezire si mic dejun a urmat transportul catre Parque Espana (situat la 10 minute de hotel), apoi controlul medical, aranjarea bicicletei (presiune in camere, ungere cu ulei, ridicarea seii cu jumatate de centimetru – pentru a evita durerile de genunchi), imbracarea costumului de neopren, intrarea in bazin si incalzirea. Era un film pe care il mai vazusem in ziua precedenta :). Apa era cu vreo doua grade mai rece decat in ziua precedenta, asa ca am apelat la casca de neopren (cu care arat ca un kamikaze in mizerie :)) si la dopuri de silicon. Nu a fost cazul de a pune pe mine si celelalt costum de neopren – am preferat sa imi fie un pic frig decat sa ma incalzesc pe la jumatatea probei de inot.

Cele doua grade in minus nu mi-au dat peste cap planul de inot, astfel ca am terminat cele 76 de bazine intr-o ora si 40 de minute – deci exact timpul pe care mi-l propusesem. Ca si in ziua precedenta, am oprit la fiecare 20 de bazine, pentru a ma re-energiza. Pe la jumatate incepusem sa imi pierd rabdarea si de abia asteptam sa termin si sa ma urc pe bicicleta, dar gandul la copiii mei si fredonarea (in gand) a catorva melodii m-au ajutat sa trec destul de usor peste acea stare de nerabdare…

Am iesit din bazin cu vreo 5 minute inaintea lui Enrique. Tranzitia de la inot la bicicleta a durat la fel (de mult) ca in ziua precedenta – in jur de 10 minute. Spre deosebire de un triatlon „normal”, in care tranzitiile dureaza 3-4 minute (si chiar mai putin), la un ultratriatlon este foarte important sa profiti de pauza dintre probe pentru a manca (multa) hrana, a odihni un pic corpul si a il pregati corespunzator pentru numarul mare de kilometri. Asa ca, in primele doua zile, tranzitiile mele de la inot la bicicleta si de la pedalat la alergare au durat intre 7 si 10 minute – in line cu durata tranzitiei celorlalti participanti.

Pe parcursul primelor 2-3 ture de bicicleta am pedalat cu o prudenta de om paranoic, cautand pe traseu orice urma de noroi sau obiecte (ne)identificate care ar fi putut sa imi cauzeze o noua cazatura. Din fericire, totul era in regula, asa ca crescut progresiv viteza. Vremea a fost extrem de calduroasa, cu un plus de soare si de umiditate fata de ziua precedenta. Apogeul a fost atins in intervalul 11 – 14, cand m-am simtit ca si cum as pedala intr-o sauna umeda :(.

Astfel de conditii meteo sunt favorizante pentru deshidratare si pierderea de electroliti, asa ca am crescut consumul de isotonic si am redus viteza cu vreo 3-4 km/ora. Daca in ziua precedenta evitasem cafeina, de aceasta data am consumat un energy shot, care m-a mentinut pe linia de plutire. Momentul in care consumam cafeina intr-o cursa multi-days trebuie ales cu grija; luata prea tarziu, poate afecta somnul si, implicit, refacerea pentru ziua urmatoare.

Dupa cele 3 pauze programate (la km 45, 90 si 135) am terminat proba de bicicleta, cu aproape o ora mai tarziu decat in ziua precedenta. Chiar si asa, caldura nu ma incetinise doar pe mine. Enrique era acum, cumulat, cu vreo doua ora in urma mea, ceea ce ma facea din ce in ce mai increzator in sansele mele de a castiga! Acest gand m-a facut sa uit aproape in totalitate de dureri pe parcursul probei de alergare; dupa primele doua tururi, in care corpul s-a obisnuit cu noul timp de miscare (alergare in loc de pedalat), mi-am intrat in ritm, pastrand ritmul din ziua precedenta. Pentru a imi proteja genunchii (care incepeau sa dea semne de oboseala), am folosit genuncherele primitede la 3M la 1000 km Balkan Challenge si cred ca folosirea lor a fost o decizie inteleapta…

Era sa sar peste povestirea unui nou episod tragi-comic. Chiar la inceputul primei ture de alergare m-am impiedicat de presul care citea chip-urile (ma uitam catre ecranul cu clasamentul, pentru a vedea cat timp este intre mine si Enrique :)), aterizand direct pe… soldul / piciorul accidentat :((. M-a durut, din nou, de mi-au dat lacrimile, dar norocul a fost ca presul era cauciucat si nu mi-am rupt nimic :). Dupa ce am luat-o din loc, ma intrebam daca in ziua a treia voi avea parte de vreun incident asemanator la primul bazin de la proba de inot (pentru simetrie… :)).

Intre timp, ‘lupta’ dintre Kamil si Antal ajunsese pe la kilometrul 350 de alergare, iar distanta dintre ei era de 15-16 kilometri. Amandoi erau niste zombie, nedormiti de aproape doua zile si care refuzau o pauza mai mare de 2-3 minute, din dorinta de a ajunge primii la linia de sosire. Echipa de suport a lui Kamil a incercat sa faca un ‘armistitiu’ cu cea a lui Antal, pentru a ii convinge pe cei doi sa doarma, simultan, 4 ore, dar s-au lovit de un refuz. Mai tarziu aveam sa aflu motivul: Antal (cu 22 de ani mai mare decat Kamil), se baza pe faptul ca organismul unui om in varsta are nevoie de mai putin somn si spera ca vitalitatea lui Kamil sa scada pe finalul cursei si sa il poata depasi.

Am terminat maratonul in 5 ore ai 19 minute, cu 17 minute mai mult decat in ziua precedenta. Chiar si asa, a fost cel mai bun timp al zilei, iar distanta intre mine si contracandidatul meu se marise cu inca o ora! Timpul total al celui de-al doilea Ironman a fost 15 ore si 52 de minute. Impreuna cu echipa de suport (care stransese deja toate lucurile, curatase lantul de la bicicleta si facuse pregatirile pentru ziua urmatoare), am plecat la hotel. Am facut un dus cald – rece – cald, apoi m-am bagat in pat, am inchis ochii, zambind, si – probabil in maxim un minut – am adormit, bucuros ca ‘dovedisem’ un nou Ironman si ca mai aveam doar o zi pana la final.

Ziua 3 avea sa fie cea mai intensa din viata mea sportiva, cu o multime de surprize…

[va continua]

Pentru cei care nu stiu rezultatul Triplu Ultratriatlonului din Mexic, am sa ma manifest ‘vocal’: Am reusit! Am terminat!! Am castigat!!! Sunt atatea lucruri de povestit despre experienta traita la Cupa Mondiala de Ultratriatlon, incat imi va fi greu sa surprind macar 10% din ce s-a intamplat acolo. Totusi, voi incerca sa surprind cat mai mult(e) din cea mai dificila experienta sportiva din viata mea (de pana in prezent :))… Si voi incepe prin a va spune ca am inceput sa scriu aceste randuri la 6 dimineata, dupa doar doua ore de somn post-concurs (asa s-a intamplat si dupa Double Iron-ul din Florida), fara a imi simti varful degetelor de la maini (mi-au amortit de la atata stat pe bicicleta :)), cu bataturi groaznice in palme (am tinut prea ‘inclestat’ ghidonul) si vreo cateva la degetele de la picioare, cu toata partea dreapta ‘faultata’ de la o cadere cu bicicleta si cu dureri (moderate) pe ABSOLUT tot corpul, ca in bancul cu blonda la doctor (cu mentiunea ca, atunci cand apas pe diverse parti ale corpului, durerea nu este cauzata – din pacate – de o problema la deget :)). Dar  toate astea vor fi istorie in cateva zile, iar bucuria de a fi realizat ceva aparent imposibil (raportat la scurta mea experienta sportiva) si pentru care am muncit din greu in ultimele 3 zile (si nu numai) va dura, cu siguranta, mai mult decat durerea si va ramane un reper important al vietii mele.

ZIUA 1. Orice poveste incepe cu…inceputul. Nu am sa repet povestea maratonului de la Polul Nord  (exista un eBook pe care il puteti descarca gratuit :)) – pentru a imi justifica „de ce”-ul si tot ce urmat dupa acel moment -, ci am sa reiau ‘firul epic’ de acolo unde ramasesem: in noaptea de dinaintea startului competitiei. Cu fusul orar dereglat (si, probabil, sub impulsul emotiilor), am adormit destul de greu si m-am trezit pe la 3.30, dormind cu 2-3 ore mai putin decat imi propusesem. Nu era o tragedie, pentru ca m-am odihnit destul de bine in ultimele saptamani si, in plus, stiam (din experienta 1000 km Balkan Challenge) ca voi dormi ca un bebelus dupa terminarea primei zile de efort si ca ma voi ‘conecta’ la fusul orar din Mexic. 

Totul era pregatit din ziua precedenta, asa ca prima noastra preocupare serioasa a fost de a merge la micul si, in cazul meu, de a imi face plinul cu carbohidrati, ca si cum nu as mai fi vazut mancare de o saptamana :). Nu este tocmai simplu, dar m-am obisnuit ca masa principala a zilei sa fie mic-dejunul, asa ca… dis-de-dimineata rontaiam o mare salata de fructe, Isostar energy muesli (daca nu l-ati incercat, testati-l cu incredere inainte de urmatoarea voastra competitie, impreuna cu Malto Carbo Loading, luat in fiecare din cele 3 zile de dinaintea concursului), sirop de artar, miere si cateva mancaruri locale pe baza de cartofi, orez si paste, de la ‘bufetul suedez’ al hotelului, pe care le testasem si in ziua anterioara(pentru a obisnui stomacul cu ele).

Unul dintre lucrurile pe care le-am invatat din experientele ultra este ca acestea au mai putina legatura cu efortul propriu-zis; terminarea curselor lungi se bazeaza (cel putin in cazul meu), pe respectarea planului de nutritie / hidratare / efort. Adica, daca in acest plan scrie ca trebuie sa consum cate un gel, jeleu, baton etc. la fiecare 30 de minute, 150 ml de isotonic la fiecare sfert de ora, hrana solida la fiecare 4 ore si sa fac 2-3 minute pauza la fiecare doua ore (exceptand cazul in care nu mai am nevoie de picioare a doua zi :)) … – planul trebuie respectat, chiar daca nu imi este foame, sete, chef de oprire etc.

Startul primei zile a Triplului urma sa se dea la 8, asa ca la 7 eram in zona de start. Locatia: un parc de distractii / strand – partial abandonat pe perioada iernii.  Formula echipei noastre: eu – Oana – Victor. Prima noastra grija: sa verificam presiunea in camere (am mers in toate cele 3 zile cu 7.5-8 bari); apoi, sa punem numarul de concurs si time-chip-ul (urma sa avem doua chip-uri, unul pe bicicleta si unul la alergare). A urmat controlul medical, unde am aflat ca am tensiune 110 cu 70, puls 80 (era inainte de incalzire…) si greutate 65 de kg. Poate o sa vi se para ciudat, dar am inregistrat exact aceleasi valori si la inceputul celorlalte doua zile de concurs – ceea ce inseamna ca strategia de nutritie, hidratare etc. a functionat (scaderea in greutate la un multi-days aduce cu ea deshidratare, pierdere de electroliti etc. si ne afecteaza serios randamentul). Vreme frumoasa: in jur de 20 de grade si cer innorat. A urmat echiparea in swimsuit (temperatura apei scazuse peste noapte la vreo 18-19 grade) si intrarea in bazin. Pe celelalte culoare, 4 participanti: mexicanul Enrique Terramoto (campionul de anul trecut de la Triple si contracandidatul meu de la editia din acest an), britanicul John Liebers si germanul Tristan Vinzent (de la Quintuple UT), plus elvetianul Beat Knechtle, ramas singur la proba de Deca UT (cate un Ironman zilnic, timp de 10 zile). Pentru John si Tristan era a treia zi de concurs, pentru Beat a opta…

Sa va povestesc si despre concurentii de la proba de Decatriathlon (38 de km inot, 1800 de km pedalat, 420 km alergare), care lasasera in urma inotul si bicicleta, iar acum se aflau pe la jumatatea probei de alergare. Initial, la start s-au prezentat 3 participanti – cehul Kamil Suran, ungurul Antal Voneki si franzezul Guy Rossi. Acesta din urma isi propusese sa incheie cei aproape 30 de ani de cariera sportiva terminad cel de-al 10-lea Deca din viata sa (record absolut!), dar apa foarte rece din prima zi de concurs i-a reactivat o problema la coloana si a trebuit sa abandoneze la scurt timp dupa inceperea celei de a doua probe :(. Kamil si Antal au oferit cea mai stransa lupta din istoria campionatului mondial al IUTA (Asociatia Internationala de Ultra Triatlon). Inainte de aceasta cursa, cei doi concurenti erau separati in clasamentul general 2013 de 21 puncte, clasandu-se pe locul 5, cu 211 puncte (Antal), respectiv 6, cu 190 (Kamil). Cel care avea sa castige Deca-ul mexican (ultima competitie din calendarul de ultratriatloane al acestui an) ar fi primit suficiente puncte pentru a deveni campion mondial absolut! Asadar, nici Kamil, nici Antal nu aveau de gand sa cedeze, iar victoria avea sa vina la o diferenta de doar cativa kilometri…

Revenind la proba de inot, m-am pozitionat pe culoarul meu, cu bidonul de isotonic, doua geluri si un baton pozitionate la indemana. Oana si Victor si-au luat locul in zona de asteptare, supervizand numerotarea celor 76 de bazine. Vecinul meu de culoar, elevetianul Beat, a glumit pe seama probei pe care mi-am ales-o: „Triple Ultra? That’s the baby race!” 🙂 Intr-adevar, comparativ cu un Deca, probele de dublu sau triplu triatlon par curse populare, dar trebuie sa existe un inceput, nu? 🙂 La 8.00 am inceput sa inotam si, dupa vreo 2-3 minute, imi disparuse discomfortul termic. Timpul trece foarte repede cand sunt in apa, asa ca nici nu am realizat cand parcursesem deja jumatate din numarul de bazine, aflandu-ma in grafic pentru obtinerea timpului estimat (in jur de 1h 40m). Am oprit cate 15-20 de secunde la fiecare 1.000 de metri, pentru o gura de gel si cateva de isotonic.

Ca si la Double-ul din Florida, obiectivul meu la proba de inot a fost de a iesi din bazin relaxat si odihnit pentru probele urmatoare, asa ca am sacrificat deliberat 10-15 minute. Dupa o ora si 42 de minute ieseam din bazin, la doar un minut in spatele contracandidatului meu. Ceilalti terminasera cu timpi intre 1h 10m si 1h 30m. M-am indreptat spre zona de tranzitie, aflata la doar 15-20 de metri de bazin, apoi m-am schimbat pentru proba de pedalat si am pornit…

Circuitul de bicicleta si de alergare avea forma unui patrat si o lungime de 1 km. Poate parea o nebunie sa il pedalezi de 540 de ori si sa il alergi de 126 de ori, dar – lasand la o parte un anumit nivel de monotonie – un astfel de circuit ofera o multime de avantaje, cel mai mare dintre ele fiind proximitatea echipei de suport, a nutritiei, echipamentului si a accesoriilor. Si daca vorbim despre monotonie, chiar si daca as alerga pe cel mai frumos traseu din lume, cred ca transa in care as intra dupa 7-8 ore de efort ar face sa nu mai conteze unde sunt… :). O problema a acestui circuit era ca nu permitea mentinerea unui ritm constant: curbe stranse, diferenta de nivel si o suprafata acoperita pe alocuri de noroi, frunze de palmier, crengi etc.

De altfel, prima tura de bicicleta mi-a adus un incident nedorit: cea mai urata cazatura din scurta mea cariera de ciclist :(… Pe foarte scurt: curba, noroi, buf! … direct pe sold – genunchi – cot – umar. Nici nu am avut timp sa inteleg ce s-a intamplat… Primul meu gand: „oare mi-am rupt ceva?” Soldul ma durea ca si cum as fi cazut din tren (de fapt, cam asa ar fi, daca trenul ar merge cu 30 km /ora :)) si lacrimile mi-au tasnit instantaneu. Mi-a luat cam 20 de secunde sa ma ridic si a fost nevoie de ajutorul lui Enrique, care a oprit de indata ce m-a vazut pe jos (de altfel, toti participantii care ne-au ajuns din urma si-au intrerupt cursa pentru a vedea daca este nevoie sa ajute cu ceva). Dupa ce m-am ridicat, am inceput sa fac un inventar al ‘daunelor’: cotul zgariat (noroc cu incalzitoarele de compresie, altfel cred ca imi raschetam tot bratul), umarul lovit (dar functional), genunchiul inrosit si soldul avariat destul de serios. O palida ‘consolare’ din partea lui Beat si a lui Kamil: „si noi am cazut acolo, acum 5 zile…”. Beat – doctor la o clinica elvetiana – imi spune: incearca sa faci cativa pasi si spune-mi ce te doare. Fac cativa pasi si descopar, cu surprindere, ca nu soldul ma doare, ci un muschi din partea opusa, in zona herniala. Ii spun lui Beat, care imi da verdictul instant: am mai patit asta in urma cu vreo 5 ani, cand am cazut pe gheata. Sunt niste micro-fisuri care, probabil, ti-au afectat nervii locomotori. Nu iti face griji, o sa iti revii in 4-6 saptamani. Dar acum ai doar doua optiuni: sa pleci acasa sau sa strangi din dinti cat poti de mult. Daca alegi varianta a doua, urca-te rapid pe bicicleta – asta o sa te ajute. Si trage tare, pentru ca – probabil – nu vei putea alerga prea repede si risti sa iti consumi din timpul de somn… 

M-am urcat pe bicicleta, gandindu-ma: „De ce tocmai la tura nr. 1?? de ce nu la tura 540? Sau la 373? Probabil ca acest Triple ar fi fost prea simplu fara cazatura asta, asa ca cineva acolo s-a gandit sa complice lucrurile si sa ma puna serios la incercare…” Dar cum subsemnatul este un optimist incurabil, am vazut si partea plina a paharului: cazatura mi-a dat o doza mare de adrenalina, pe care am convertit-o intr-o pedalare mai buna decat de obicei :). Dupa ce m-am familiarizat cu traseul (primele 4-5 ture), luand curbele cu 7-8 km / ora :), am crescut ritmul si nu m-am mai oprit pana la km 45, cand aveam planificata prima pauza. In toate cele 3 zile aveam sa opresc la fiecare sfert de proba (din 1.000 in 1.000 de metri la inot, din 45 in 45 de km la bicicleta si din 10 in 10 km la alergare), pentru a detensiona musculatura si pentru a imi face „plinul”.

Pe tot timpul probei de bicicleta m-a chinuit o intrebare: „oare voi putea alerga?„. Am aflat raspunsul dupa aproape 7 ore de pedalat (mai precis, 6 ore si 42 de minute de pedalat efectiv). M-am schimbat rapid si am facut primii pasi, in alergare… Supriza! Piciorul drept nu raspundea la comenzi – aveam aceeasi durere din zona inghinala pe care o simtisem dupa cazatura. Am inceput sa merg, incet, ceea ce a facut ca durerea sa scada considerabil. Dupa o prima tura facuta cu magica viteza de 14 minute pe kilometru („personal best” :)), am marit un pic ritmul, cu un mers accelerat.

A fost ceva mai bine (vreo 10 minute pe kilometru), dar dureri mai mari. La a treia tura ma obsinuisem cu durerea, asa ca am accelerat. Mi-am zis ca, orice ar fi, trebuie sa fac cel putin 8 kilometri in fiecare ora. Usor de spus, greu de facut. Era de-a dreptul frustrant sa ii vad pe participantii de la Deca trecand pe langa mine agonizand, dupa mii de kilometri de pedalat si cateva sute de alergare, iar eu sa nu pot face ceea ce ar fi trebuit sa fie punctul meu forte la acest ultra: sa alerg :(. De la tura a patra incolo am reusit sa ma acomodez cu noua mea realitate si sa ma imprietenesc cu durerea; pe la a 10-a tura, deja vorbeam cu ea… :). Si, daca problemele fizice nu ar fi fost de ajuns, lasarea serii a adus si un plus de caldura si umiditate, de imi venea sa imi smulg hainele (cu tot cu piele…). De altfel, vremea a fost inamicul nostru numarul unu pe intreaga durata a competitiei, schimbandu-se foarte des (apogeul a fost atins in ziua nr. 3 – dar mai avem pana acolo).

La tura 21 ma gandeam ca nu m-am mai bucurat in viata mea atat de mult ca termin un semi-maraton si ca mai am de parcurs doar inca pe atat si termin prima zi de Iron. Ultimii 5-6 km au fost cei mai grei, dar fiecare trecere prin zona de tranzit imi arata ca iau avans fata de contracandidatul meu de la proba de Triple, iar cand distanta dintre noi a ajuns la o ora m-am gandit, pentru prima data: „Oau! Cum ar fi sa castig acest concurs?”. Totusi, mai era cale luuuunga pana acolo si nu avea sens sa ma imbat cu apa rece (sau isotonic :)) si stiam ca o ora nu inseamna mare lucru la un ultra. Mi-am vazut mai departe de alergarea mea, terminand mai repede decat anticipasem si stabilind un record personal pe distanta unui Ironman, respectiv 14 ore si 20 de minute. Pentru triatlonistii „adevarati”, un astfel de timp este jenant, dar pentru mine insemna foarte mult, dupa doar doi ani de inotat si pedalat…

In jurul miezului noptii am adormit, sperand ca a cele 5 ore de somn ma vor ajuta ca a doua zi sa fiu apt pentru un nou Ironman.

[va urma]

Dupa trei zboruri care au durat, impreuna, 17 ore si o escala peste noapte in Cancun, am ajuns la destinatie: Monterrey, Mexic. Calatoria a fost lipsita de incidente, dar schimbarea fusului orar si absenta somnului pe perioada calatoriei m-au gasit destul de obosit la sosirea in orasul in care se desfasoara competitia de ultratriatlon. Din fericire, am avut grija sa ma “incarc” cu somn inainte de a pleca din tara (in ultima saptamana am adaugat, in medie, cate ora de dormit in fiecare noapte) si, in plus, mai am la dispozitie o noapte pentru a fi 100% apt de concurs.

Daca in Cancun era foarte cald si umiditate mare (hainele se lipeau de piele instantaneu cand ieseam de la aer conditionat), in Monterrey ne asteptam – conform avertismentelor primite la organizatori – sa punem 5 randuri de haine pe noi. Dar, spre surprinderea noastra, vremea nu era cu mult diferita de cea din Cancun: in jur de 25 de grade si o umiditate la fel de ridicata, probabil din cauza scurtelor ‘sesiuni’ de ploaie torentiala de care avem parte cam la fiecare 2-3 ore. Oricum, organizatorii ne-au pus in garda: suntem intr-o regiune muntoasa, in care vremea sa poate schimba de la o ora la alta…

Primul drum pe care l-am facut dupa aterizarea in Monterrey a fost Parque Espana – locul de desfasurare a competitiei. Motive: sa imi ansamblez bicicleta (care a rezistat excelent in acea cutie speciala de transport), sa ii cunosc pe organizatori si pe concurenti, sa rezolv diverse aspect logistice (sa luam in primire pavilionul rezervat pentru echipa de suport, sa aflam unde sunt diverse puncte de interes precum zona de hidratare, de mancare, medicala, etc.)  si sa intru in atmosfera evenimentului.

Cineva care nu ar fi stiut ca acolo se desfasoara un concurs nu ar fi gasit foarte multe argumente in acest sens; la astfel de evenimente lipseste fastul unor competitii single day si cu multi participanti (precum Ironman, de exemplu), asa ca… fara muzica, fara suporteri aplaudand frenetic, fara un MC anuntand la statie ce concurent a mai terminat etc. Prima impresie pe care am avut-o intrand in acel parc (de fapt, o zona de agrement – o combinatie intre strand si parc de distractii) a fost ca asist la un festival al tacerii. Cateva pavilioane in care erau doar doua persoane, pe jumatate adormite, corturi razlete in care se odihneau, pentru scurt timp, participantii de la Deca, un organizator langa poarta de finish, monitorizand functionarea chip-urilor si 2-3 concurenti care apareau din cand in cand in zona de ‚tranzit’, dupa ce isi incheiau o noua bucla de 1 km de pedalat sau de alergare; tacuti, transpirati – ca si cum de abia ar fi iesit din sauna -, si total intrati in transa. Unul dintre ei renuntase la alergare (cine stie de cate ore / zile alerga…) si mergea, schiopatand si strangand din dinti de fiecare data cand calca pe piciorul-problema. In timp ce imi ansamblam bicicleta, l-am vazut oprindu-se, descaltandu-se si intrand pentru cateva secunde, imbracat,in piscina aflata in vecinatatea portii de finish, pentru a se racori.

Cu sprijinul unui american foarte simpatic, aflat in echipa de suport a unuia dintre concurentii de la Deca (ma simt obligat sa reamintesc ce inseamna asta: 38 km inot, 1800 km pedalat, 422 km alergare), am reusit sa ansamblez destul de rapid bicicleta si sa aflu un scurt istoric al celor intamplate pana atunci la competitia de ultratriatlon. Francezul Guy Rossi a abandonat in a doua zi de concurs din cauza temperaturii foarte scazute a apei din bazin, care i-a reactivat niste probleme de sanatate mai vechi; vremea a fost schimbatoare, de la zile insorite, cu 30 de grade, la nopti si dimineti friguroase, cu cateva grade peste zero; unul dintre concurentii de la Deca a avut nevoie de doua ore pentru a se incalzi si se urca pe bicicleta dupa terminarea celor 38 de km de inot (‚rezolvati’ in 17 ore); apa din piscina s-a incalzit, termometrul ei aratand ieri 24 de grade (asta va face cam problematica folosirea swimsuit-ului dar…vom vedea).

Mi-am incheiat vizita in acel parc cu o tura de recunoastere, pe parcursul careia am ‚descoperit’ cu surprindere o panta de vreo 50-60 de metri, destul de inclinata, care probabil ca nu va insemna mai mult de un damb la primele ture de bicicleta, dar ea se va transforma cu siguranta intr-un deal, apoi intr-un munte, mai ales la proba de alergare. Tura mea s-a terminat brutal intr-o rafala de ploaie aparuta de nicaieri.

Spre seara, ne-am cazat si am iesit la o scurta plimbare si un carboloading cu guacamole si alte mancaruri traditionale (din fericire, bucataria mexicana s-a gandit si la cei care nu consuma carne, asa ca nu am ramas infometat…).Acum este 4 si ceva dimineata, dupa un somn ‚de frumusete’ de vreo 6 ore si scriu aceste randuri, asteptand sa vina ora 6.00 pentru a merge la micul dejun. In programul de azi am inclus o scurta alergare pe banda (la sala de fitness a hotelului), sedinta tehnica, ultimele pregatiri si loading-ul cu carbohidrati, grasimi, apa, electroliti, somn si optimism…

Maine intru ‚in focuri’, asa ca imi activez out of office-ul pentru acest blog: Dragi cititori, pentru urmatoarele 3 zile lipsesc de la birou, testandu-mi limitele la un ultratriatlon. Intre timp, va invit si va rog din tot sufletul sa imi tineti pumnii si, in limita disponibilitatilor, sa donati pentru cauzele pe care le sprijin (link-urile sunt mentionate in postul precedent). Pentru urgente, ma gasiti pe Facebook, unde sper sa putem posta noutati. Sper sa nu revin pe acest blog mai devreme decat mi-am propus, respectiv la finalul Triple-ului…

Auto-educandu-ma sa fiu un optimist incurabil, faasigur ca voi strange si eu din dinti atat cat va fi nevoie, pentru ca urmatorul post sa inceapa cu… „Am reusit!”

Si, ca sa fiu in ton cu poza de mai jos… Andale, „Anderi”! Arriba, arriba!

Ultimul e-mail pe care l-am primit de la organizatorii ultratriatlonului din Monterrey, Mexic, nu suna deloc optimist:  Va informam ca temperatura este deosebit de rece pentru aceasta perioada a anului, cu minime de 5-10 grade, iar temperatura din piscina exterioara a scazut sub 18 grade (si continua sa scada), deci va recomandam un swimsuit foarte bun (poate chiar doua) si, foarte probabil, manusi si casca de neopren. Asa ca grijile mele privind aclimatizarea s-au risipit; practic, ajung la aceeasi temperatura ca in Romania :).

De la ultima mea postare despre participantii de la World Cup UT Challenge au aparut cateva modificari: trei concurenti s-au retras (britanicul Thomas Duhrsen, de la Deca UT, mexicanul Hildeberto Villa de la Quintuple si mexicanul Ricardo Caraveo, de la Double), unul si-a facut un ‘downgrade’ (mexicanul Enrique Terramoto, castigator al Triple-ului de anul trecut, a renuntat la inscrierea initiala – la Quintuple, unde ramasese singur – si a decis sa isi apere trofeul de anul trecut, asa ca voi avea concurenta! :)), iar la Decatriathlon a aparut o inscriere de ultima ora (cehul Kamil Suran, pe care l-am intalnit si la Double-ul din Florida, unde a terminat al doilea – in 22 de ore!! – si care a participat, recent, la primul Triple Deca din istorie, reusind sa bifeze „doar” 24 de Ironman-uri din cele 30…).

Bagajul meu arata extrem de bizar pentru o calatorie in Mexic – probabil ca vamesii ar putea crede ca plec dincolo de Cercul Polar – dar sunt pregatit pentru orice fel de vreme si temperatura intre zero si 30 :). Uitandu-ma pe pozele postate de organizatori pe pagina lor de pe Facebook, am vazut unii dintre concurenti (cei de la concursul de Deca, inceput de aproape o saptamana) purtand cagule, manusi groase etc. Sper, totusi, ca vremea sa se schimbe pana ajung acolo si sa am parte de conditii meteo mai decente…

Referitor la programul meu: duminica 17 noiembrie, la 7 dimineata, plec spre Mexic, pe ruta Paris – Cancun – Monterrey (tocmai am aflat ca Monterrey se afla in top 4 al celor mai fericite orase din lume!). Pe 19 noiembrie are loc sedinta tehnica si controlul anti-doping, iar pe 20 noiembrie incepe Triple-ul. Fiecare din cele 3 zile zi va avea aceeasi rutina: start la ora 7 a.m., timp limita 23 de ore pentru a termina fiecare distanta Iron (3.8 km inot – in bazin olimpic, 180 km pedalat – pe un circuit de 1 km, 42.2 km alergare – pe acelasi circuit de 1 km, dar in sens opus). Desigur, am de gand sa termin mult mai repede fiecare dintre zilele de concurs; practic, marea mea provocare va fi sa gasesc ritmul potrivit pentru nu termina ziua epuizat – de exemplu, in 12-13 ore (chiar daca mi-ar ramane mai multe ore de somn) si nici prea odihnit, dar cu putine ore de somn la dispozitie – de exemplu, in 18-19. Sa mentionez si faptul ca voi beneficia, din nou, de sprijinul unei echipe de suport (sotia – Oana si varul meu, Victor) si contez pe ei sa respect strategia de cursa si sa am un moral bun…

Mai sunt cateva ore pana plec spre aeroportul Otopeni, pentru imbarcare. Ca de obicei (atunci cand trebuie sa calatoresc cu avionul), voi avea pulsul marit (de regula dublu fata de cel in repaus, adica in jur de 120) si va ramane asa pana la coborarea pe pamant mexican :). Si imi va fi foarte dor de copii 🙁 – noroc cu tehnologia, care ne va ajuta sa vorbim si sa ne vedem zilnic.

A propos de copii si de cei dragi, deplasarea mea in Mexic are si o miza cel putin la fel de importanta ca terminarea Triple-ului: strangerea de fonduri pentru trei dintre cauzele pe care le sprijin constant (cei care au fost la Transmaraton sunt familiarizati cu ele). M-as bucura enorm sa va alaturati eforturilor noastre de a redefini societatea in care traim si sa asiguram copiilor nostri o tara cu un sistem educational adaptat realitatii, in care pacientii primesc ingrijirea potrivita, iar padurile nu vor fi o raritate despre care vor afla doar din carti.

Va multumesc din suflet pentru mesajele de incurajare primite pe Facebook, pe acest blog sau personal si va asigur ca voi face tot ceea ce va fi posibil (si imposibil :)) pentru a termina cu bine acest Triple si a mentine Romania pe harta ultratriatlonului. Va invit cu drag sa fiti alaturi de mine in cele 3 zile de concurs si va multumesc anticipat pentru orice contributie pe care o veti avea la cele trei cauze (dand click pe numele fundatiei / asociatiei, veti fi directionati catre link-urile de donatii): Scoala de valori, Hospice, ViitorPlus.

Pe foarte curand!

PS – organizatorii transmit live imagini de la competitie (Click AICI).  Mexic este cu 8 ore in urma…

Au ramas 12 zile pana la startul Triple Ultratriathlon Mexic, dar sunt in continuare cu gandul la duatlonul caritabil 1000 km Balkan Challenge, aflat in plina defasurare. Am plecat vineri dimineata cu bicicleta in ceea ce avea sa fie cea mai luuuuunga tura de bicicleta din viata mea. Pe google maps erau 640 de km, pe ciclocomputerul meu au fost vreo 610, dar ideea ramane aceeasi… Dincolo de numarul kilometrilor parcursi, am ramas cu imaginea unei tari (Bulgaria) extrem de frumoase – cel putin pe portiunea in care am pedalat -, cu numeroase amintiri, cu bucuria de a cunoaste oameni dornici de a isi depasi limitele si de a se implica social si, nu in ultimul rand, cu certitudinea ca efortul nostru a fost apreciat si sustinut de catre donatori – in  momentul in care scriu aceste randuri donatiile au depasit 13.000 euro!

Desi imi propusesem sa scriu si sa postez la finalul fiecarei zile, efortul depus pentru pedalare si alergat m-a facut sa imi doresc un singur lucru: sa ajung in pat! Toate cele 4 zile au inceput la 5 dimineata si m-au gasit la 8 seara cu bagaul; facut pentru a doua zi si cu capul pe perna; iar la 8 si 5 minute eram in lumea viselor…

Ziua 1. Bucuresti – Turnu-Magurele (188 km). La 6.00 ajungeam la locul de start (sediul central al UniCredit Tiriac Bank), imi luam kit-ul de participant, faceam poza de grup, primeam binecuvantarea – bilingva – a unui preot, iar la 7.00 eram cu totii pe biciclete si porneam spre Giurgiu. Pana la iesirea din Bucuresti (mai exact, pana in comuna 1 Decembrie – prima de dupa Jilava) nu m-am complicat cu SPD-urile si am preferat sa pedalez in pantofi de alergare.  Dupa schimbarea pantofilor si dupa o prima pauza de alimentare & hidratare, am plecat spre Giurgiu, pe drumul pe care m antrenez cel mai frecvent. La Giurgiu am virat dreapta, pe DN 5C, apoi 51A, spre Zimnicea si Turnu Magurele – aceasta din urma fiind locatia aleasa pentru innoptare. Daca drumul spre Giurgiu a fost perfect, cel de la Giurgiu la Turnu-Magurele (si, mai departe, pana la Calafat) m-a zgaltait serios si m-a facut sa regret ca nu am luat si un MTB la mine :). Dar, una peste alta, ne-am descurcat. M-a distrat teribil faptul ca TOTI copiii de pe marginea drumului ne intampinau cu un „Hola!”. In schimb, jumatate dintre adolescenti si adulti reactionau – probabil instinctiv si ca semn de mare bucurie – cu un mare „Baga-mi-as ….[stiti voi ce] in ….. ta/tau” [aici repertoriul era foarte vast, de la rude si apropiati – in viata sau nu – pana la parti ale corpului sau obiecte precum casca, bicicleta, echipament etc…. 🙂 „Prosperitatea” satelor prin care am trecut (in ton cu denumirile lor – „Piatra”, „Seaca” etc.) ne-a dus cu gandul la 1907 (nicio strada laterala nu era asfaltata :)) si, personal,m-am intrebat daca nu cumva acestea sunt incluse in patrimoniul UNESCO, cu obligatia de a le conserva in stadiul actual… 🙂 Am mai remarcat si faptul ca, in ciuda lipsei investitiilor in infrastructura, multe sedii de primarii erau extrem de impozante (si construite recent) – probabil ca prioritatile au fost stabilite usor eronat…. Am ajuns la Turnu-Magurele pe la ora 16.00, dar am realizat ca bagajele mele erau in ultima masina de asistenta, care a ajuns de abia pe la 17.30 – cu jumatate de ora inainte de cina -, asa ca am redus alergarea la 5 kilometri.

Ziua 2. Turnu-Magurele – Calafat (175 km). O mare greseala pe care am facut-o in ziua 1 a fost sa port o singura pereche de pantaloni cu bazon. Ziua numarul 2 m-a gasit inflamat si iritat in zona pe care o avusesem pe sa, iar gandul ca voi avea de stat inca 3 zile calare pe bicicleta nu mi-a suras prea mult. In rest, ma simteam destul de bine, fara dureri musculare. Primele 30 de minute de pedalat au fost foarte dificile, in ciuda adaugarii perechii numarul 2 de pantaloni, dar – usor-usor – organismul s-a adaptat la noua realitate. O noua greseala a fost, de aceasta data, modificarea pozitiei pe bicicleta – am dat saua 1 cm mai sus, dar se pare ca nu ma strans foarte bine suruburile… Pe la pranz, incepusera sa ma doara genunchii si nu intelegeam de ce… 🙂 Durerea s-a accentuat si am aflat motivul de abia la intrarea in Calafat: saua alunecase la maxim, fara sa imi dau seama, iar eu pedalasem aproape ca pe un BMX… 🙂 Nu ma intrebati de ce nu mi-am dat seama; pur si simplu nu am simtit! Desi aveam in plan sa alerg 10 km, am preferat sa nu risc o accidentare la genunchi, asa ca m-am rezumat la 5. Ar mai fi de amintit si surpriza pe care ne-a facut-o la Calafat socrul unei colege: am primit cadou o mare lada cu struguri, care ne-au picat la pix!

Ziua 3. Calafat – Vratsa (162 km). In teorie, aceasta zi ar fi trebuit sa fie mai usoara decat precedentele, avand in vedere numarul ceva mai redus de kilometri. In practica, diferenta de nivel a cam scos untul din mine :). Noroc cu frumusetea peisajului, cu calitatea drumului si cu faptul ca deja ne stiam mai bine intre noi, asa ca discutiile si glumele au facut ca timpul sa treaca mai usor… Problema zilei cu numarul 3 a fost temperatura ridicata (in jur de 25 de grade), care m-a cam molesit. tinand cont de experienta editiei din 2012, nu ma pregatisem (nici psihic, nici logistic) pentru temperaturi pozitive, asa ca bagajul meu avea, mai degraba, echipament pentru frig extrem… Vratsa – oras emblematic pentru viata lui Hristo Botev – mi-a placut foarte mult si va recomand cu drag sa il vizitati. Surpriza zilei a fost piscina + SPA-ul hotelului; o ora de inot + cateva scurte opriri la sauna, urmate de dusuri foarte reci, m-au readus intr-o forma fizica si o dispozitie excelenta, gata pentru ziua numarul 4…

Ziua 4. Vratsa – Sofia (112 km). Aceasta ultima zi de pedalat a fost – din nou – una caniculara si cu multe urcari, dar la fel de frumoasa ca precedenta. Din pacate, am avut un incident mai putin placut, Sorin fracturandu-si mana in urma unei caderi la care, din pacate, am „contribuit” si eu 🙁 (in apropierea unei intersectii, unul dintre politistii care ne insotea ne-a avertizat prea tarziu ca trebuie sa viram dreapta – ceea ce am facut, dar fara sa stiu ca Sorin era chiar in spatele meu, cu mainile pe aerobaruri; la virare, roata din fata a bicicletei lui Sorin s-a lovit de roata din spate a bicicletei mele. Sorin nu a putut controla bicicleta si a cazut pe bratul stang, urmarea fiind: fractura, mers la spital in Sofia, radiografie si diagnostic, intoarcere in Bucuresti, operatie, tija de titan, pauza de la pedalat minim o luna… Imi pare rau 🙁 si sper ca Sorin sa se vindece cat mai repede!!!). Finalul pedalarii ne-a gasit in centrul Sofiei, la sediul Bulbank, unde organizatorii ne-au intampinat cu dansuri folclorice… A urmat cina festiva si cadouri personalizate pentru noi, cei care incheiam aceasta prima parte a duatlonului… Sa va mai spun si ca Sofia are un downtown superb, cu strazi pietonale, terase, magazine etc…

Ziua numarul 5 m-a gasit pe drumul catre casa, in timp ce o parte dintre participantii la duatlon isi incepeau partea de alergare: cate 60 de km zilnic, timp de 7 zile!!! Aventura lor se va incheia luni, cand vor ajunge in Bucuresti. Ma voi alatura si eu lor, pentru ultima parte a traseului. Intorcandu-ma la drumul Sofia – Bucuresti, un accident de tir a provocat blocarea drumului principal in apropiere de Ruse, asa ca a trebuit sa alegem o ruta ocolitoare. Tot raul spre bine: am descoperit un orasel foarte frumos (Basarabov) si o biserica „cocotata” pe stanci…

Asadar, sunt in Bucuresti, am inceput recuperarea, ma simt bine si sper sa fiu intr-o forma fizica foarte buna la concursul din Mexic. Sa va mai zic si ca bagajul este aproape gata, iar bicicleta se afla la Mos Ion Roata, pentru o ultima revizie. Apoi, o duc la Aventuria pentru a fi demontata si pusa in cutia speciala de transport.

Bineinteles, nu pot sa inchei acest post fara a va ruga sa contribuiti la cauza pe care o sustin in cadrul Balkan Challenge – click aici.

Cu multumiri!

Cu bagajul facut inca de acum doua zile, cu bicicleta servisata si pregatita pentru o ruta-mamut de 640 km (multumesc, Mos Ion Roata!), cu peste 4.000 de euro stransi deja pentru cele 18 cauze (sper sa depasim 30.000) si cu toate detaliile organizatorice puse la punct, nu mi-a mai ramas decat sa ma prezint maine dimineata, la 6.00, la startul celei de a doua editii a 1000 km Balkan Challenge. Ca si anul trecut, pedalatul, alergatul, competitia, timpii obtinuti, diplomele sau certificatele – toate acestea sunt pe planul secund. Ce va conta cu adevarat va fi cat de mult suntem dispusi sa dam din noi pentru a sustine cauzele in care credem.

Sunt sigur ca va fi o experienta memorabila si de abia astept sa ii cunosc personal pe ceilalti participanti! (suntem aproape 30 si ma bucur ca printre ei se numara si participanti de la editia 2012). Voi reveni (in limita accesului la net :)) cu povestea fiecarei zile de pedalat din cadrul acestui ultra-duatlon. Intre timp, va cer sprijinul cu incurajari si donatii pentru beneficiarii proiectului – click aici :). Si inca un gand: sper sa avem vreme cat mai rea si pante cat mai grele (pentru a ne cali… :))

Merci frumos si… pe maine!

Deocamdata, retineti data: 4 mai 2014 (duminica). Si, inainte de a intra in detalii tehnice, sa va provoc la un scurt exercitiu de imaginatie. Sa presupunem ca esti intr-o masina, in drum spre mare. Alaturi de tine, copiii tai si sotia. Sau cativa prieteni. Radeti, glumiti si nimic nu pare sa va strice armonia. Intr-o curba, soferul unei masini care vine din sens opus tocmai posteaza o poza draguta pe Facebook. Nu vede curba si intra pe contrasens. Nu apuci sa intelegi ce se intampla. Te trezesti intr-un spital, dupa cateva zile. In jurul tau sunt cei dragi. Incerci sa intanzi mana catre ei, dar nu poti. Ceva nu te lasa. Incerci sa te ridici, dar nu iti poti misca picioarele. Din nou, acel ceva face imposibila ca o comanda simpla a creierului tau sa nu ajunga la memebrele tale. Nu intelegi ce se intampla si nu iti amintesti nimic despre accident sau despre motivul pentru care te afli in spital. Apoi, apare un doctor care iti da „vestea”: ai avut un accident si ai suferit o trauma a coloanei vertebrale. Esti norocos ca ai supravietuit dar, din pacate, nu iti vei mai putea misca mainile si picioarele niciodata. Esti un paraplegic care va depinde pentru restul vietii de ajutorul medicilor, al echipamentelor medicale si al familiei. Nu vei mai putea sa te joci cu copiii tai, sa mergi pe munte, sa alergi sau sa faci o plimbare banala pana la baie si inapoi. Te intrebi cu ce ai gresit si daca nu ar fi fost mai bine sa mori. Zilele trec, saptamanile, lunile, anii – de asemenea. Intr-un fel, te-ai obisnuit cu situatia in care ai ajuns sau, mai degraba, te-ai resemnat. Pana intr-o buna zi, cand cineva drag tie vine langa patul tau, cu lacrimi in ochi, si iti spune: A fost descoperit remediul impotriva traumatismelor coloanei vertebrale! In scurt timp, vei putea merge din nou!!…

Desigur, in mintea noastra incolteste clasica idee „Asa ceva nu se poate intampla tocmai mie!”. Dar, viata ne-a aratat ca orice este posibil. Si oricare dintre noi cunoaste cel putin un om aflat in scaunul cu rotile. Accident de masina, de bicicleta, pe terenul de sport, pe munte, construind o casa, reparand acoperisul sau stergand ferestrele… Se poate intampla oricand, oriunde, oricui. In ciuda faptului ca peste 130,000 de persoane raman paralizate in fiecare an, traumatismul coloanei vertebrale nu este considerat drept “o boala cu intindere vasta”. Din aceasta cauza si interesul industriei farmaceutice de a cauta diverse metode de tratament este limitat, iar progresul proiectelor de cercetare in domeniu depinde, in principal, de investitiile private.

In 2004 a fost infiintata “Wings for Life Spinal Cord Research Foundation”, iar cercetarile din ultimii ani finantate de catre aceasta fundatie dovedesc ca intrebarea nu este “daca” va exista un tratament efectiv si remedii pentru vindecarea traumatismelor coloanei vertebrale, ci “cand” se va intampla acest lucru. Aceasta credinta este bazata pe descoperiri facute la inceputurile anilor 1990, cand oamenii de stiinta au demonstrate ca celule nervoase afectate din maduva spinarii pot fi regenerate dupa diverse tipuri de tratamente specifice. Fiind o organizatie non-profit, Wings for Life are nevoie de donatii. Wings for Life a stabilit un sistem care garanteaza ca 100% din donatiile primite sunt folosite exclusive pentru finantarea proiectelor de cercetare. De la infiintarea fundatiei, peste 82 de proiecte au fost finantate. Pe langa sustinerea proiectelor de cercetare internationale, care sa ajute la vindecarea coloanei vertebrale afectate, Wings for Life se concentreaza si asupra unor tratamente si studii care sa reduca degradarea dupa ranire. Pentru a se decide daca un proiect se califica din punct de vedere stiintific, se apeleaza la un proces de selectie amplu. 

Vestea buna este ca nu trebuie sa asteptam sa se intample un astfel de eveniment tragic, noua sau celor dragi, pentru a decide ca este momentul sa ne implicam. Un prim pas este participarea la Wings for life World Run – un eveniment cu totul deosebit care va avea loc anul viitor, pe 4 mai. Va fi cea mai mare cursa de alergare simultana din lume, desfasurata in 40 de tari, printre care si Romania. Toti participantii vor incepe cursa simultan, pe 4 mai 2014, la 10 a.m UTC (1 p.m. ora Romaniei) si, la 30 de minute de la start, fiecare grup va fi urmarit de o masina oficiala de finish, care va accelera pe masura ce cursa avanseaza. In momentul in care un participant este depasit de aceasta masina, cursa se inchide pentru el, continuand tot asa pana cand in intreaga lume vor ramane doar doi participanti – o femeie si un barbat. Fiecare locatie va avea proprii castigatori locali – feminin si masculin. Ultimul ramas in cursa va primi o invitatie de a participa in orice locatie la urmatorul Wings for Life World Life. Barbatul si femeia care vor devein campioni mondiali vor primi ca premiu calatorie in jurul lumii, cu un traseu absolut fabulous – o experienta unica in viata.

Oricine se poate inscrie – varsta minim fiind 18 ani. Inscrierile se realizeaza pe site-ul oficial, pana pe 20 aprilie 2014, iar taxele de participare vor fi directionate in totalitate catre proiectele de cercetare. Taxa difera de la tara la tara, iar pentru Romania e de 124 lei.

Sunt onorat ca Wings for Life m-a ales sa fiu ambasador al acestei cauze in Romania si, impreuna cu Toma Coconea, Mihaela Radulescu, Daniel Pisica si George Balta, vom face tot posibilul sa va aducem la start, impreuna cu familia, prietenii, colegii, si alti oameni pe care ii puteti convinge sa sustina aceasta cauza. Sunt sigur ca, in aceasta viata, vom avea bucuria de a sti ca am contribuit la gasirea unui remediu pentru traumatismele coloanei vertebrale, iar astfel de accidente vor avea un deznodamant in care doctorii vor spune pacientilor „in cateva zile veti putea pleca din spital, pe propriile picioare”.

Ne vedem la start, pe 4 mai 2014.