Peste fix 2 zile voi fi la startul Double Iron Florida. Ieri dupa-amiaza am ajuns in Tampa, dupa ce am strabatut o parte din coasta de vest a Floridei si am vazut o multime de lucruri de povestit atat pe blog cat si la nepoti… Dar inainte de a va impartasi din minunatiile Floridei, sa va spun ca am tras o sperietura serioasa: alaltaieri dimineata m-am trezit racit cobza, cu febra, nas infundat, dureri in gat si o tuse cum nu imi amintesc sa fi avut vreodata. Probabil ca schimbarea brusca de clima, umiditatea, trecerile de la aerul conditionat la caldura extrema etc. coroborate cu o scadere a imunitatii din cauza lipsei de somn (m-am acomodat cu fusul orar de abia azi-noapte, cand am reusit sa leg 7 ore de somn) m-au dat un pic peste cap. Prima reactie a fost “de ce tocmai acum?!”, apoi m-am gandit ca “mai bine acum decat cu o zi inainte de concurs”… Ma si vedeam la concurs, inotand “la doua brate”, inspirand la unul si oprindu-ma tusind la celalalt… A urmat un drum la “drug store”, o discutie cu un farmacist simpatic care a rezonat cu rugamintile mele de a imi da ceva care sa ma readuca rapid in forma pana vineri si am plecat de acolo cu un sirop “polivalent”, care mi-a taiat instant tusea si mi-a redus simtitor celelalte simptome. Din fericire, in ultimii 3 ani am racit foarte rar, formele au fost destul de usoare, iar durata ‘covalescentei’ nu a fost mai mare de 2-3 zile (efectul alergatului!), ceea ce s-a intamplat si acum. La ora la care scriu aceste randuri, sunt aproape refacut si sper sa fiu 100% apt peste 48 de ore.

Dar sa revenim la Florida si la drumul parcurs pana aici, in Tampa. Miami este un oras fabulos si mi-a amintit de toate orasele frumoase cu acces la litoral pe care le-am vizitat pana in prezent (Cape Town, Sydney, Tel Aviv, Barcelona) – o combinatie intre vechi (stilul art deco) si modern (zgarie nori stralucitori), oameni de toate nationalitatile (82% din populatia orasului este ‘bilingual’), peisaje si case superbe, mii si mii de ambarcatiuni, palmieri, plaje insorite, cu nisip alb, multi tineri (Miami gazduieste sute de mii de studenti), dar si multi ‘seniori’ care vin iarna aici din toata America, pentru a profita de clima mult mai blanda. Daca ajungeti aici (si va recomand din toata inima sa o faceti), trebuie neaparat sa faceti un tur al orasului intr-unul din autobuzele acelea cu etaj, pentru turisti; vezi vedea aproape toate zonele interesante ale orasului si veti afla o multime de lucruri. O multime de celebritati au aici proprietati sau investitii, sau au un istoric cu aceste locuri. “Aici a invatat Any Garcia”, “aici a locuit Al Capone”, “aici a castigat Muhamad Ali primul sau titlu”, “asta este casa de 56 de milioane de dolari a lui X”, “vecini lui X sunt Oprah si Enrique Inglesias”, “aici s-a filmat Scarface – scena in care Al Pacino omoara pe nu-stiu-cine”, “aici se va construi cel mai inalt bloc din Miami – o investitie a baschetbalistului Shaquille O’Neal”, “asta este hotelul cumparat de Madonna”, “hetelurile astea sunt ale Gloriei Estefan”, “asta este casa in fata careia si-a pierdut viata Giani Versace”… si asa mai departe. Sa va mai spun despre Miami ca temperatura in februarie este in jur de 30-32 de grade (ziua) si vreo 25 seara, iar umiditatea este foarte mare. Cei care vor sa mearga la Ironman Miami (exista asa ceva!), ar trebui sa tina cont de asta atunci cand se antreneaza…

Atat despre Miami (va invit din nou sa vedeti pozele postate pe Facebook, am pus deja aproape 1000). A urmat drumul spre Tampa, cu un ocol si 2 opriri peste noapte in Key West si Fort Myers Beach, plus o escala la mlastinile din Everglades. Key West, locul in care si-a petrecut o parte din viata Ernest Hemingway, este cel mai sudic punct al SUA (continentala) si drumul pana acolo cu masina (chiar daca asta inseamna 8 ore dus-intors de la Miami) merita pe deplin – o buna parte din sosea este suspendata deasupra oceanului, iar peisajul iti cam taie respiratia… In plus, este un loc in care poti vedea atat rasaritul cat si apusul cu soarele intrand / iesind din ocean…

Oprirea noastra in Everglades a durat aproximativ 2 ore, timp in care Oana a facut o tura printre crocodili, cu vestitele “airboat”, iar subsemnatul a incercat sa isi refaca puterile dormind in masina… Fireste, ne-au distrat indicatoarele de pe sosea care ne atentionau sa conducem usor pentru ca “panthers crossing” sau “crocodiles crossing”; nu am vazut pe sosea nici pantere, nici crocodili, dar indicatoarele respective ne-au “incurajat” sa nu avem tentative de a opri si cobori din masina… Urcand spre Tampa, am strabatut o multime de orasele si statiuni de vacanta (Naples, Fort Myers, Cape Coral, Sanibel, Port Charlotte, Venice, Sarasota), care ne-au lasat cu gura cascata: plaje cat vezi cu ochii, unele salbatice, altele pline de oameni, palmieri, proprietati  impresionante (prin bun gust, nu – doar – prin marime), perfectiunea soselelor si a traficului si multe altele… Ne-a mai surprins (placut) numarul ENORM de mare de biciclisti, alergatori si motociclisti. A fost oarecum ciudat sa vedem, de exemplu, intr-o zi de marti, la 7 dimineata, strazile pline de oameni (unii cu varste dincolo de 70 de ani!) antrenandu-se pe bicicleta (exista benzi speciale…) sau alergand printre palmieri. A propos de varstnici, cred ca mai mult de jumatate dintre motociclistii pe care i-am intalnit erau, probabil, trecuti de varsta pensionarii. Bravo lor!!

Am ajuns ieri dupa-amiaza in Tampa si, spre bucuria mea, temperatura este muuuult mai prietenoasa pentru sport (in jur de 25 de grade ziua, 15 noapte), iar prognoza pentru zilele de concurs este chiar mai buna (minim 10, maxim 20, zero ploaie). Tot ieri, au ajuns in Tampa doi dintre membrii echipei noastre de suport, Victor si Matei, iar peste cateva ore urmeaza sa fim in formula completa, dupa sosirea lui Raul si Mihai. Astazi este in plan un drum la un magazin de biciclete – pentru a ansambla Felt-ul si a il pregati de concurs, o oprire la un supermarket pentru a completa check list-ul si un scurt antrenament cu bicicleta. Maine ne intalnim cu organizatorii la sedinta tehnica si mai fac un antrenament chiar la “locul faptei”; de asemenea, o sa facem si un drum ‘de recunoastere’ intre hotel si locul de start, pentru a fi siguri ca nu ne ratacim in dimineata concursului…

Cam atat, momentan…

Pe curand!!

A trebuit sa zbor muuuult (si sa ma antrenez un an :)) ca sa pot scrie asta, dar ma bucur ca am ajuns, in sfarsit, in Florida! La ora la care scriu aceste randuri este liniste si intuneric in Miami (m-am trezit, probabil din obisnuinta, la 4 dimineata – desi speram sa dorm mai mult… :(), dar ma bucur ca am timp sa scriu cateva randuri, sa citesc mail-uri, sa postez poze, sa raspund la comentarii etc. :).

Cum a fost drumul? Am ajuns la aeroport ieri dimineata la 4.30, am facut check in-ul (care a durat ceva mai mult, avand cutia cu bicicleta), apoi ne-am mai invartit prin aeroport (care arata din ce in ce mai bine!). Printre calatorii destul de adormiti erau si cativa fani ai echipei Ajax Amsterdam (in felul asta am aflat si eu ca fusese meci cu o seara inainte :)) si mi-am amintit cu placere ca am renuntat de vreo 3 ani la emisiuni TV si la fotbal, chiar cu riscul de a nu mai fi „partas” la bucuriile, tristetile si (mai ales) scandalurile provocate de entertainment-ul de diverse feluri. Strict referitor la fotbal, marea mea revelatie s-a produs in momentul in care – desi aveam un istoric de suporter infocat, cu sute de meciuri v azute pe stadion si multe altele la TV –  am inteles ca a sustine o echipa si a consuma pentru asta tone de energie si timp este oarecum ciudat (ca sa nu zic aberant), avand in vedere ca vorbim despre o industrie si, practic, despre o lupta fara finalitate (nu stiu daca va conta cu adevarat ca peste 200 de ani Steaua va avea 100 de titluri, Dinamo 50 si Rapid 3, sau ca Barcelona va fi castigat nu-stiu-cate cupe sau ligi ale campionilor – presupunand ca fotbalul sau echipele mentionate vor mai exista pana atunci :)).  Sper sa nu imi pierd cititorii care sunt pasionati si de fotbal, dar cred cu tarie ca este mai important ca fiecare dintre noi sa devina propriul lui erou si sa isi investeasca resursele in ceea ce conteaza cu adevarat… Aici este o intrega discutie si o s-o detaliez intr-un post viitor :).

Revenind la „ale mele”, am decolat din Bucuresti la 6.30, conform planului, iar 2 ore mai tarziu eram la Roma. A urmat imbarcarea intr-un avion mai mare si, 90 de minute mai tarziu, zburam spre Miami. De regula, zborurile sunt un chin pentru mine (teama de avion…), iar cele foarte lungi (Roma – Miami a durat 11h 30m, deci cam o treime din durata unui Double Iron :)) mi se par un adevarat calvar. Din fericire, zburand alaturi de Oana timpul a trecut mult mai usor; in plus, cand toata lumea din avion dormea mi-am umplut timpul scriind cateva pagini de ‘cugetari’ si vizionand niste filme usor de digerat, din oferta companiei aeriene (The Watch, Total Recall si Premium Rush). Nu imi amintesc mare lucru din ele, mi-au ramas in cap doar cateva cascadorii simpatice cu bicicleta din ultimul dintre filmele mentionate.

Am ajuns la Miami in jurul orei 15.00, iar dorinta noastra de a lua contact cat mai rapid cu caldura si palmierii a fost estompata de procedurile vamale extrem de anevoioase (am stat la coada aproape o ora pentru a ne veni randul la amprentat, pozat etc.) si de timpul petrecut la firma de la care inchiriasem masina (era o coada de vreo 30 de persoane…). Dar cum in viata exista o lege a compensatiei, compania de rent-a-car ne-a facut cadou un upgrade gratuit la rezervare, asa ca ne-am trezit cu un van de toata frumusetea in locul masinii economice pe care urma sa o avem. Am rasuflat usurati pentru a doua oara in ziua respectiva (prima data a fost cand am constatat ca bagajale – inclusiv bicicleta – au ajuns la timp), stiind ca vom avea suficient loc pentru bagaje si echipa de suport…

Am ajuns la hotel cu putin timp inainte de lasarea serii (aici se intuneca la 7 in aceasta perioada a anului), apoi am dat o fuga la restaurantele de pe plaja, pentru a recupera caloriile pierdute in avion :). Atmosfera in Miami (cel putin in zona de palja) este una estivala, cu oameni relaxati, echipati cu bermude si slapi, muzica latino sau jazz, baruri cubaneze, masini ‘clasice’ sau tunate, sute de terase, alergatori pe faleza, cladiri art deco, palmieri, briza oceanului, caldura, umiditate, culori vii… Iar restul urmeaza sa descoperim peste cateva ore, cand vom vizita orasul pe lumina.

Revin cu vesti, iar pozele le postez pe Facebook… 🙂

Hasta la vista!

Andres Rojo

Mai intai de toate, multumesc celor 42 de cititori ai acestui blog inscrisi  la mini-concursul care are ca premiu tricoul oficial al Double Iron Florida, semnat de toti participantii (sper sa fie de acord sa il semneze :)). Estimarile voastre sunt foarte optimiste, incepand de la 24 de ore si mergand pana la 36. Sunt foarte curios – ca si voi – sa aflu cine va castiga premiul; urmeaza sa vedem la finalul ultra triatlonului din 1-2 martie…: )

Cu bagajul facut de vreo saptamana :), maine dimineata la 4.30 trebuie sa fim la aeroport, urmand ca la 6.30 sa decolam in directia Roma, apoi Miami – unde ajungem la ora locala 15.00 (ora 22.00 in Romania), dupa ceva mai bine de 15 ore de zbor + escala. Prognoza meteo este buna, la ambele ‘capete’ ale calatoriei, deci sunt sanse foarte bune de a decola la timp si de a ateriza pe o vreme insorita si calduroasa.

Care sunt reperele calatoriei noastre (eu si Oana)? Stam 2 zile in Miami, 2 in Key West, apoi – dupa o scurta oprire in parcul national Everglades („casa” crocodililor americani) – plecam spre Tampa (locatia concursului), unde vom ramane pentru aproape o saptamana. Pe 26 februarie ne intalnim cu Matei Dimitriu, castigatorul campaniei lansate de 7card si Escapage („7 Ultra-zile in Florida”), iar a doua zi cu ceilalti membri ai echipei de suport: „canadienii” Raul si Mihai, plus un membru-surpriza: varul meu Victor, care a resusit sa obtina – pe ultima suta de metri – viza SUA! Asta inseamna ca voi avea – probabil – cea mai numeroasa echipa de suport (5 membri); macar la capitolul asta sa castigam detasat… 🙂

Dupa concurs (si somnul de rigoare, de minim 14-15 ore :)), ne continuam road trip-ul intorcandu-ne la Miami pe coasta estica a Floridei. Iar pe 8 martie decolam spre Bucuresti, unde ajungem a doua zi. Dincolo de dificultatea competitiei, un obstacol mare pe care il vom avea de depasit va fi dorul de Alex si Ema (cei doi copii ai nostri :)), care nu au mai fost niciodata ‘singuri acasa’ mai mult de 1-2 zile… 🙁

Ce ar mai fi de scris? Organizatorii ne-au anuntat ca lista participantilor s-a redus drastic, aproape 20 dintre cei inscrisi initial abandonand din diverse motive. La masculin au ramas 30 de concurenti, la feminin 8 iar la stafeta 2 echipe (daca termina, au asigurat locul pe podium :)). Partea buna a acestor abandonuri este ca se va fi mai putina aglomeratie pe culoarele de inot (probabil 4-5 concurenti in loc de 6-7), ceea ce cred ca ma va ajuta sa mentin un ritm constant. In rest, ma simt in forma (nu cred ca am fost vreodata in viata mai „fit” decat acum :)), iar obiectivul pentru urmatoarele zile va fi de a ma aclimatiza, de a ma acomoda cu fusul orar si de a cumula cat mai multe ore de somn (obiectivul este de minim 8 ore / noapte).

Cam atat, momentan, revin cu vesti din Miami!

Pentru ca pe Facebook se fac estimari privind timpul in care voi termina ultra triatlonul din Florida, m-am gandit sa lansez un mini-concurs :). Va invit sa faceti o estimare a timpului final (la linia de sosire) pe care crezi ca il voi obtine la  Double Iron. Estimarea cea mai apropiata de rezultatul final va fi rasplatita cu tricoul oficial al competitiei :).

Cateva detalii ‘tehnice’: inscrierea la concurs se face prin intermediul chestionarului de mai jos; timpul limita pentru terminarea celor 3 probe este de 36 de ore; data pana la care va rog sa completati chestionarul este miercuri, 27 februarie, ora 22.00 (ora Romaniei :)).

Am incercat sa simplific chestionarul si sa am o gandire pozitiva / optimista, asa ca am eliminat variante de raspuns gen „Nici nu o sa ajungi la start, pentru ca pierzi avionul sau uiti sa te trezesti al timp„, „O sa te manance un crocodil” sau „O sa adormi la jumatatea concursului si te vei trezi dupa 2 zile” etc. 🙂

CLICK AICI pentru a va inscrie la concurs! 

Multumesc 🙂

PS – ca sa cresc miza: tricoul va fi semnat de toti participantii la editia 2013 a Double Iron Florida… 🙂

Azi dimineata la 4 eram pe trainer si incepeam ultimul (si, cu siguranta, cel mai lung din urmatoarele 2 saptamani…) antrenament de bicicleta indoor, inainte de Double Iron-ul din 1-2 martie. Cateva ore mai tarziu, in drum spre birou, opream la baietii de la Mos Ion Roata pentru a lasa bicicleta la „service”. Pe check list se afla o verificare a lantului, a rotilor si a franelor, plus un schimb de cauciucuri (pun unele de concurs, mai usoare) si mici retusuri la senzorul ciclocomputerului, care este cam descompus (fetita mea Ema are un mare hobby: sa se furiseze in camera de antrenament cand nu sunt acolo si sa traga de senzor :)). Baietii de la magazin (Adi, Bogdan, Ado si Alex) sunt niste mari meseriasi si sunt sigur ca bicicleta va fi ‘ca si noua’ (merci, guys!). Miercuri dimineata urmeaza sa iau bicicleta si sa o duc la Aventuria pentru a o impacheta intr-o cutie speciala de transport (multumesc, Aventuria!!! :)). A propos de biciclete si de Mos Ion Roata (magazinul, nu personajul istoric :)), maine la 10.00 va avea loc o sesiune de training pentru Matei Dimitriu, castigatorul campaniei ‘7 Ultra-zile in Florida‘. Stati cu ochii pe pagina de Facebook 7card pentru a afla cum s-a descurcat :).

Ca de obicei, 3 ore pe trainer ofera suficient timp pentru idei noi si pentru a reflecta indelung… Una dintre idei, sau mai degraba o intrebare, a fost „Oare sunt pregatit pentru acest Double?” Mi-am amintit de primele lectii de inot (ceea ce mi-a provocat un mare zambet :)) si de antrenamentele din ultimele luni – multiple centuries pe bicla (atat afara cat si pe trainer), mii de bazine (pana acum vreo luna ‘stransesem’ aproape 16.000 de bazine de 25 de metri) si alergari dupa alergari… – ceea ce m-a dus la concluzia ca am sanse destul de bune de a il termina :). Pana la urma, Double-ul nu va fi – realist vorbind – un concurs, ci un test de anduranta, un fel de training prelungit…

In rest… incepand de luni am trecut pe 100% mancare raw vegan (fac asta cu 2-3 saptamani inainte de fiecare concurs solicitant, pentru ‘curatarea’ organismului si pentru un plus semnificativ de energie) – multumesc, Raw.z (aveti niste deserturi senzationale!! :)). Si, pentru a ma motiva (si incuraja :)), am revazut filmul despre Ironman Tara Galilor 2012. Sunt impresionat de top performeri (de exemplu, americanca Hillary Biscay a bifat, la numai 34 de ani, al 57-lea Ironman !!! …cu 13 podiumuri in ultimii 6 ani!! :)). Nu pot spune ca sunt prea mandru de timpul obtinut acolo, dar ma consolez cu faptul ca a fost primul meu Ironman, ca a avut o zona de tranzitie inot-bicicleta foarte luuuuunga (1.6 km), iar unul dintre candidatii la titlu spune ca Ironman Wales are „unul dintre cele mai dificile trasee de bicicleta din lume”. Nu pot sa il contrazic… 🙂

Inainte de a va lasa cu acest film, am sa inchei cu ‘misiunea’ pe care o declaram in iulie 2011 cand am luat prima lectie de inot si mi-am anuntat planurile pentru 2012-2013: De ce Ultra Triatloane? Pentru ca, daca eu voi putea termina Double Iron-ul, atunci nimeni dintre cei ce citesc aceste randuri nu va avea vreo scuza pentru a nu reusi ceea ce isi propune in viata… [aceste randuri  sunt ‘mantra’ pe care o voi avea in minte pe parcursul concursului din 1-2 martie si o sa fac tot posibilul ca voi sa reusiti in viata… :)]

Un sfarsit de saptamana frumos!

Din momentul in care m-am inscris la Double Iron Florida am ‘rasfoit’ cam tot ce am gasit pe net despre acest concurs, respectiv povestea participantilor care au fost draguti sa impartaseasca pe blogurile lor felul in care s-au antrenat, au abordat cursa si s-au refacut. Desigur, fiecare are felul lui / ei de a se antrena si concura (mai ales ca diferenta de experienta dintre concurentii editiilor preceente este foarte mare – de la debutanti la atleti cu zeci de double-uri, triple-uri, deca-uri s.a.m.d), dar am reusit sa retin cateva idei care cred (si sper) ca ma vor ajuta sa termin cu bine primul double iron din viata mea (am scris „primul” double pentru ca sunt sigur ca voi recidiva…candva :)).

Principalii mei ‘inamici’ la ultra triatlonul din Florida vor fi timpul (am doar 36 de ore la dispozitie pentru a il termina), vantul (de care s-au plans cam toti cei care au scris despre experienta lor ‘floridiana’) si caldura (pe alocuri, termometrul a sarit de 30 de grade C). Ar mai fi de depasit si niste ‘obstacole’ mai ‘mici’, precum: statul pe sa 15-16 ore (cat estimez ca voi pedala), oboseala (…), plictiseala (la bicicleta sunt 32 de ture x 11.5 km, iar la alergare o alee de 1.4 km, pe care o voi parcurge de 60 de ori) si… neprevazutul.

In afara ‘armelor din dotare’ (dorinta de a termina in timpul limita, experienta cumulata la competitii de anduranta, antrenamentele ‘de volum’, rabdarea, gandirea pozitiva, echipa de suport etc.), am incercat sa ‘fur’ meserie de la concurentii despre care va povesteam ca si-au povestit experientele pe blog.

Asadar, ce am invatat?

1. O metoda buna de a creste rezistenta la oboseala si la rutina. Unul dintre concurenti povestea de antrenamentele pe care le facea vineri noaptea, dupa o saptamana grea de serviciu + antrenamente: astepta pana la ora 22-23, cand familia se culca si aproape ca i se inchideau ochii de somn, apoi se punea pe bicicleta si, dupa cateva ore de pedalat, alerga…pana dimineata, fara a dormi. Iar weekend-ul il petrecea normal, cu familia, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat… 🙂 Am aplicat si eu aceasta metoda (cu mici modificari dupa Ironman-ul din Tara Galilor); am facut asta o data la doua saptamani (in ultimele 5-6 luni), dar am preferat sa opresc antrenamentul la ora 5, sa dorm 2-3 ore, apoi sa fac un scurt antrenament de inot (sau o alergare usoara). Inainte de Ironman Tara Galilor obisnuiam sa sacrific integral noaptea de vineri, dar in noua formula ma refac fizic mai rapid.

2. Antrenamentele tip ‘ping-pong’. Asta inseamna 2 ore pe bicicleta, 1 ora alergare, 2 ore bicicleta, 1 ora alergare, 2 ore bicicleta, 1 ora alergare – in total 6 ore de bicicleta si 3 de alergare. Am facut asta de doua ori si a fost… ok :). Pana inainte de Ironman-ul din Tara Galilor, ping-pong-ul meu era un pic diferit (2 ore pedalare, 2 ore alergare, 2 ore pedalare, 2 ore alergare) si mai des :).

3. Mentinerea unei viteze (si puls) la care sa minimizez cantitatea de lichide pierduta prin transpiratie. Avand un istoric ca alergator de maraton, desi unul destul de lent (nu cred ca as putea, momentan, sa alerg un maraton de oras sub 3h 30m, un semi-maraton sub 1h 25m si 10 km sub 40m), mi-a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu faptul ca ultra-urile trebuie abordate la 70-80% din viteza (si pulsul) pe care il am la maratoane sau la probe mai scurte de triatlon (distanta olimpica, 70.3-uri etc.). De multe ori mi se intampla la antrenamente (si nu numai) sa fiu depasit o multime de alergatori, chiar si incepatori (probabil si de batranii cu premergator, daca si-ar propune sa ma intreaca :)), dar m-am obisnuit cu ideea…

4. Relaxarea totala pe parcursul celor 3 probe. Cam toti ultra triatlonistii povestesc starea ”zen” pe care au incercat sa o aiba pe parcursul competitiei, incercand sa conserve fiecare strop de energie si sa relaxeze orice muschi care nu participa activ la inot / pedalare / alergat. Inca nu am reusit sa ating o „Nirvana” atletica, dar sunt atent, la antrenamente, si la acest aspect…

5. Strategia cursei si starea psihica sunt mult mai importante decat antrenamentele! Ceea ce mi se parea ciudat sa citesc – cum naiba sa fie mai importante decat antrenamentele??! – a inceput, usor-usor, sa capete sens. Oricat de bine si de mult te-ai antrena, apropierea startului unui Double Iron aduce o panica tip „Aoleo, nu m-am antrenat suficient!!” sau „M-am antrenat ca la carte, e timpul sa trag tare!!„. Cele mai multe dintre abandonurile care au avut loc la Double Iron-urile precedente au fost cauzate de probleme gastrice si musculare, generate de o strategie proasta de cursa sau de nerespectarea strategiei prestabilite (dupa cum au recunoscut unii dintre cei in cauza), respectiv: lipsa unei hidratari adecvate, ‘sarirea’ peste unele mese (din dorinta de a castiga timp), pauze prea scurte sau prea lungi, viteza si efort prea mari in primii 150-200 de km ai probei de bicicleta (nu au rezistat tentatiei de a tine ‘pasul’ cu atletii mai rapizi), recidivarea unor accidentari cauzate de un supra-antrenament in perioada de dinaintea concursului s.a.m.d.

Un pont BONUS: la distantele lungi petrecute pe bicicleta ajuta sa punem pe noi 2 perechi de pantaloni cu bazon (buretelul acela…). Am testat asta atat la tura de 300 de km cat si la Ironman-ul din Tara Galilor si a functionat excelent! Cu mentiunea ca ‘primul strat’ erau pantalonii de tri, care se pun si sub swimsuit (ceva mai subtiri, dar cu un burete cauciucat, care nu retine apa).

Ultra triatlonul (si sportul de anduranta, in general) este departe de sporturile ‘clasice’ in ceea ce priveste existentei unei metodologii ‘savante’ de antrenament si competitie. Probabil ca, nefiind un sport olimpic sau de masa, sunt destul de putini oameni de stiinta care sa studieze ceea ce se intampla in corpul nostru pe parcursul antrenamentelor si curselor si sa furnizeze suficiente informatii pentru un ‘manual de ultra’. Dar poate tocmai asta este partea frumoasa a acestei experiente: bucuria de a descoperi, singuri, cum putem sa ne impingem limitele…

PS – Mai sunt 2 saptamani pana la start. Am deja impresia ca sunt prea putin antrenat, dar incerc sa ma linistesc… 🙂

In urma cu vreo 3 luni, am decis sa ma alatur proiectului initiat de Gabriel Solomon si Marian Chiriac (alergatori mai buni si mai experimentati decat mine) si, impreuna cu ei, sa va impartasim – o data la fiecare 2 saptamani – opiniile noastre despre diverse topicuri de interes pentru alergatori. Podcast-ul nostru „Primul maraton” – ajuns la editia cu nr. 6 – este din ce in ce mai ascultat / descarcat (maximul de descarcari per podcast a fost in jur de 350), ceea ce nu poate decat sa ne bucure si sa ne incurajeze sa mergem mai departe.

Saptamana aceasta a venit randul discutiilor despre recuperarea fizica (si psihica) dupa cursa. Nu intru in detalii (cei interesati, pot asculta podcast-ul :)), dar as puncta cateva aspecte importante ale recuperarii.

1. La finalul cursei, nu va opriti brusc. Mai mergeti / alergati usor macar 5-10 minute (pana la urma, nici cand alergam pe banda nu ne oprim brusc, nu?).

2. Schimbati-va rapid hainele (chiar daca temperatura exterioara este de 20-30 de grade…).

3. Hidratati-va BINE. Asta inseamana o cantitate suficienta de apa + electroliti.

4. Mancati cum (si ce trebuie), pentru a reface depozitele de energie.

5. Odihniti-va! Se spune ca timpul vindeca orice rana. Cam acelasi lucru il face si somnul… 🙂

6. Folositi gheata (neutilizand diacritice, ma vad nevoit sa precizez ca este vorba despre ice…), recomandabil cate 20 de minute la fiecare ora (pentru minim 6 ore) si infasurata intr-un prosop (ca sa nu degerati). Varianta hardcore este cea a bailor cu gheata sau a dusurilor in care se alterneaza apa foarte rece cu apa calda…

7. Utilizati sosete / gambiere / pantaloni de compresie. Americanii au chiar un acronim pentru recuperare in cazuri mai ‘dureroase’ – RICE (rest, ice, compression, elevation), care include o parte din cele spuse mai sus.

8. Faceti exercitii usoare de recuperare. Aici intra stretching-ul (cat mai ‘light’), iar incepand de a doua zi, inotul, pedalatul (moderat), mersul pe jos, alergarile usoare…

9. Mergeti la masaj. Imediat dupa cursa este indicat un masaj foarte usor,de relaxare, iar la 2-3 zile dupa eveniment, masajul ‘profund’ (deep tissue massage) – eu prefer Yumeiho.

10. Acordati atentie recuperarii psihice. O metoda buna de a evita caderea psihica si depresia post-maraton este de a avea la orizont o noua cursa, astfel incat sa redevenim motivati pentru antrenamente…

Click aici pentru a asculta / descarca arhiva podcast-urilor noastre.

Un sfarsit de saptamana splendid!!

Un Double Iron trebuie terminat mai repede de 36 de ore. Ca fapt divers, timpul limita pentru Ironman 70.3 (o jumatate de Ironman) este de 8 ore, pentru Ironman 17 ore – exceptie face finala campionatului european Ironman Frankfurt, unde limita este de 15 ore (Gabi D., mult succes pe 7 iulie!).

Pana acum, recordurile Double Iron Florida sunt (primul timp este la feminin, al doilea la masculin):

INOT: Jason Overbaugh (37 ani) 1:48:00 // Deborah Battaglia (44) 2:03:24

BICICLETA: Marcel Knaus (35) 11:04:38 // Danielle Grabol (30)
12:33:44

ALERGARE: Marcel Knaus (41) 8:47:15 // Jen „Pitbull” Vogel (29)
9:07:25

Timp total:  Marcel Knaus (41) 22:40:32 // Jen „Pitbull” Vogel (29)
25:00:52/2011

Am fost intrebat „pe ce loc crezi ca te clasa”, respectiv „in cat timp vei termina” Double Iron-ul. Oricata experienta as avea in zona maratoanelor si a ultra maratoanelor, ea nu inseamna prea mult la un ultra triatlon, mai ales ca istoricul meu ca triatlonist este unul foarte subtire. Fiind prima competitie de acest gen la care particip, obiectivul (realist) trebuie sa fie cel de a termina inainte de timpul limita, indiferent de locul ocupat. De fapt, daca reusesc sa termin, chiar si in 35 de ore si 59 de minute, nu voi fi ultimul in clasament, pentru ca rata de abandon la astfel de evenimente este una foarte mare… 🙂

Ca sa termin intr-un ton optimist… Ma simt destul de confortabil cu cele 3 distante (7.6 km inot, 360 km bicicleta, 84.4 km alergare), pentru ca pana acum le-am parcurs (aproape) pe fiecare dintre ele (maximul inotat: 10 km, maximul pedalat: 300 km, maximul alergat 177 km). Dar niciodata pe toate 3 la un loc. Va fi o mare incercare si sunt foarte curios sa vad cum va reactiona organismul meu la aceasta incercare. Oricum, nu prea va avea incotro, pentru ca (si aici citez din clasici) „abandonul nu este o optiune”… 🙂

Mai intai de toate, multumesc inca o data – din toata inima – tuturor participantilor la campanie si partenerilor implicati (7card si Escapage).

Alegerea castigatorului campaniei „7 Ultra-zile in Florida” din lista celor 20 de finalisti a fost, cu siguranta, o misiune mult mai dificila decat ultraswim-ul de 10 km de la Snagov. Si asta nu doar din cauza factorului ‘noutate’ (cel putin pentru mine, a fost prima data cand am luat parte la o astfel de jurizare) sau a dezamagirii pe care stiam ca o vom provoca celor 19 care nu vor ajunge in Florida cu aceasta ocazie, ci pentru simplul motiv ca toti cei 20 de finalisti s-au prezentat foarte bine in fisele de inscriere.

A fost nevoie de un chestionar suplimentar pentru finalisti, iar acolo unde am avut neclaritati, telefoane sau chiar intalniri face-to-face ale juriului cu unii dintre finalisti. Experienta din Florida va fi, cu siguranta, una foarte frumoasa din punct de vedere turistic, dar dincolo de asta, cele 2 zile de Double Iron ne vor testa tuturor limitele, anduranta fizica si psihica. Asa ca am vrut sa aflam ce viteza de reactie, abilitati sociale, lingvistice si, mai ales, tehnice – toate exercitate in conditii de stres maxim si privare de somn – are fiecare dintre finalisti.

Intr-un final care s-a lasat asteptat mai mult decat ne-am fi dorit (si ne cerem scuze fata de finalisti si de suporterii acestora, pentru tensiunea creata), juriul a l-a ales pe Vadim-Matei Dimitriu.

De ce Matei ?

> ne-au placut motivele enumerate in aplicatia sa, precum si felul in care le-a argumentat.

> a inregistrat un scor foarte bun la chestionarul transmis.

> are experienta ca participant la evenimente sportive (maratoane, triatloane) si ca turist.

> sunt sanse mici (spre nule) de a avea probleme cu autoritatile americane (cel putin din punct de vedere al intrarii in SUA).

> este intr-un moment al vietii in care ‘lucreaza’ la a fi un model pentru fiul sau de 1 an si 2 luni, Filip, si suntem siguri ca experienta din Florida il va ajuta in acest sens…

> inca din studentie, Matei a fost implicat social, sustinand (si chiar infiintand) diverse ONG-uri.

O mare piatra luata de pe inima a reprezentat si faptul ca niciunul dintre membrii juriului nu il cunostea sau intalnise pe Matei inainte de acest concurs, asa ca alegerea noastra nu poate fi acuzata de „favorizare de pile” :).

Ce asteptari avem de la Matei? Personal, imi doresc sa fie o persoana punctuala si pe care sa ma pot baza :). Si, in plus, care sa completeze intr-un mod fericit, cu poze, filmulete, tweets, postari pe Facebook sau in alte retele media, relatarile si povestirile noastre din Florida, astfel incat sa va faceti (in timp real) o imagine cat mai cuprinzatoare a ceea ce se va intampla acolo…

…Si inchei prin a il cita pe micul Filip: Go, Go, Go Matei!

PS – toti finalistii vor primi un premiu dragut de la partenerii campaniei – detaliile urmeaza sa soseasca pe mail! 🙂

PS’ – mi-am propus sa vorbesc personal cu fiecare dintre finalisti pentru a transmite multumirile mele. Nu dati reject la apel si nu ma injurati, va rog! 🙂

Pe curand!

Peste 70 de participanti (plus un numar considerabil de voluntari, prieteni, membri de familie, suporteri) si-au sacrificat o parte din weekend pentru a veni la Ultra Swim Challenge Snagov – eveniment organizat impecabil la Izvorani (Snagov) de catre clubul Smart Atletic – pentru a contribui la un proiect demarat de HOSPICE CASA SPERANTEI in Bucuresti – un spital in care semenii nostri suferind de boli grave sau incurabile in stadii avansate vor beneficia gratuit de servicii specializate de ingrijire paliativa, iar familiile lor vor avea acces la servicii de consiliere – atat de necesare in astfel de cazuri.

In aceste vremuri, in care strangerea de fonduri este din ce in ce mai dificila, evenimentul a reusit sa depaseasca asteptarile noastre – din spusele reprezentantilor Hospice, cu cel putin 50% fata de estimarile cele mai optimiste (se mai pot face donatii inca o saptamana, deci vom afla peste cateva zile valoarea totala a donatiilor)…

Nu voi relua lista participantilor, care a inclus campioni si medaliati nationali, olimpici, europeni si mondiali la inot, dar si triatlonisti consacrati sau aflati la inceput de drum (ca subsemnatul), dar am sa va povestesc cate ceva despre experienta primului meu ultra de inot, in care am incercat sa ating bariera celor 10 km…

Am ajuns la Izvorani cu o ora inainte de startul oficial, „inarmat” cu tot ce voi avea si la proba de inot de la Double Iron Florida: ambele mele swimsuit-uri (cel complet si cel scurt), pantaloni impermeabili de triatlon (de pus pe sub swimsuit) 4 bidoane (unul cu isotonic si electroliti, unul cu geluri energizante diluate in apa si suc de lamaie, unul cu apa, Microhidrina si H-500, plus unul cu un recovery shake si glutamina, lasat in vestiar), batoane energizante, banane, 2 perechi de ochelari, crema antifrecare (de pus in zonele mai sensibile de contact ale pipelii cu swimsuit-ul – in special la gat), ceas cu cronometru, prosop, slapi etc. Daca va intrebati ce naiba urma sa fac cu swimsuit-urile intr-un bazin cu apa calda – pe masura ce orele ‘petrecute’ in bazin trec, confortul termic scade simtitor…

Timpul a trecut repede si, dupa o scurta sedinta tehnica, ne-am lansat la apa… Dupa cum remarca triatlonistul Marian Pletea, era destul de simplu sa iti dai seama cine este inotator si cine este triatlonist, dupa modelul de ochelari folosit si dupa felul de intra in apa (inotatorii au plonjat in cap, iar triatlonistii in picioare :)). Pe fiecare culoar erau 7-8 inotatori – participanti la proba individuala (distante de pana la 20.000 metri) sau la stafeta. Pe culoarul meu erau cele 2 ‘rachete’, Remus Miron si Valentin Rosioara, care ma depaseau la fiecare 2-3 bazine, plus alti inotatori mai rapizi decat mine (ma consolez cu gandul ca aveau mai putin de inotat si isi ‘permiteau’ o viteza mai mare :)).

Primele 10-12 bazine au fost ‘de acomodare’, incercand sa ma pozitionez cat mai bine pe culoar, astfel incat sa nu ii incurc pe cei care ma depaseau. Asta m-a costat multiple coliziuni ale bratului drept cu plutitoarele care demarcau culoarele (vezi ‘marturiile’ in poza din stanga…). „Mantra” pe care o tot repetam in gand era cea care ma indemna sa imi temperez elanul si sa imi amintesc ca va trebui sa stau multe ore in bazin… Ca timpi, imi planificasem in jur de 10-15% mai slabi decat ceea ce as putea in mod obisnuit, respectiv 1h 40m (in loc de 1h 25m – 1h 30m) la distanta Ironman (3.8 km), 4h (in loc de 3h 30m) pentru distanta Double Iron (7.6 km); referitor la timpul total pentru cei 10 km, estimarea mea era in jur de 5h 30m.

Printre inotatorii de pe culoarul vecin – Carmen Bunaciu, de a carei scurta pauza la unul dintre capetele bazinului am profitat rugand-o sa ma ajute cu un feedback cat mai dur referitor la stilul meu de inot, astfel incat sa mi-l pot imbunatati [ca paranteza, prefer intotdeauna o critica reala si constructiva, in detrimentul unui compliment de complezenta sau a unui „e ok, merge”… :)]; Carmen mi-a zis instantaneu: Scoti mainile prea repede din apa. Impinge mana pana la capat!! – ceea ce am si incercat sa fac, in mod constient, pe parcursul urmatoarelor ore (dar asta mi-a rupt umerii, neantrenati pentru inotatul corect… :)). Tot Carmen a fost cea care m-a salvat pe la 1500 de metri, cand mi s-a pus un carcel la degetele unuia dintre piciorare drept (asta nu mi se mai intamplase!) si mi-a zis sa stau linistit, sa ma opresc si sa trag & imping de cateva ori varful labei piciorului, apoi sa inot urmatoarele 2-3 bazine dand ceva mai puternic din picioare…

Dezavantajul swimsuit-ului scurt este ca a trebuit sa imi folosesc picioarele pentru a inota decent, ceea ce nu m-ar ajuta la un triatlon, unde costumul complet este solutia optima de a avea picioare ‘fresh’ la probele de bicicleta si alergare. Dar la Snagov am preferat sa incep cu el, pentru ca apa mi s-a parut destul de calda (la Double Iron ne-au asigurat ca o vor raci). Revenind la atmosfera din bazin si din jurul lui, mi-au placut mult incurajarile publicului din tribune, care si-a sustinut ore intregi favoritii, fairplay-ul din apa (comparativ cu Ironman-uri, nu s-a catarat nimeni pe mine :)) si energia MC-ului… Unul dintre cei care m-a incurajat constant de pe margine a fosta coechipierul meu de la Gerar-ul de saptamana trecuta, Andrei Gligor, venit la Snagov Ultra Swim pentru  in calitate de fotograf.

Incet-incet, participantii au iesit din bazin, terminandu-si „norma”, iar animatia din tribune s-a transformat intr-o liniste aproape deplina… Dupa vreo 4 ore de la start, in bazin mai eram doar eu si cei doi 20-de-kilometristi, Remus si Valentin. Ca sa nu ii incurc, m-am mutat pe culoarul al treilea; apoi, Remus s-a mutat si el pe culoarul 2, asa ca fiecare inota pe culoarul lui… Dupa ce am bifat distanta Double Iron-ului, am mai inotat cateva bazine si, clantanind de frig, am iesit din bazin, am scapat de swimsuit-ul scurt si l-am pus pe cel lung. Alta viata!! Ma simteam de parca stateam pe o pluta (ceea ce, de fapt, se si intampla, pentru ca swimsuit-urile complete asigura plutirea inotatorului :)). Asa ca am renuntat la datul din picioare si mi-am folosit doar mainile (atat cat mai puteam :)). Senzatia ultimilor 2 kilometri a fost ca inotam intr-o mlastina, prin care imi faceam loc foarte greu… 🙂 Pe la kilometrul 9 imi venea sa urlu de plictiseala, sa ies din bazin si sa imi dau vreo 20 de palme, pentru proasta idee de a alege sa inot 10 km („de ce nu mi-am propus doar 8?!” etc.). Noroc cu doi dintre baietii de la Smart Atletic (multumesc Ionut si Cornel!!), care au inotat paralel cu mine pe culoarele 4 si 5 si care m-au incurajat la fiecare bazin, astfel ca timpul (si, mai ales, spatiul :)) a trecut mai usor…

Cand am terminat cei 10 km (in uralele voluntarilor Hospice, care cred ca au rasuflat usurati, dandu-si seama ca nu trebuie sa stea dupa mine pana a doua zi :)), am constatat cu bucurie ca mai pot sa merg… :). Am sunat acasa, am anuntat ca sunt nevatamat 🙂 si apoi m-am infipt in recovery shake-ul meu, intr-o banana si intr-o „Eugenie” gasita pe marginea bazinului, care nu mi s-a parut niciodata atat de gustoasa ca acum… Din solidaritate cu Remus si Valentin, i-am asteptat si pe ei sa termine, ceea ce s-a intamplat la doar 10-15 minute dupa iesirea mea din bazin (deci, au inotat de 2 ori mai repede decat mine, asa cum alearga kenienii la maratoane comparativ cu timpii mei :)). Mi-a placut ca au iesit din bazin relaxati de parca facusera doar 2-300 de metri si intr-o stare fizica foarte buna (chiar daca au inotat fara swimsuit :)), facandu-ma sa ma intreb „oare ce caut eu aici alaturi de baietii astia? 🙂 – aceeasi intrebare o am si in privinta Double Iron Florida, dar asta este alt subiect :); am mai „furat” ceva sfaturi si de la ei si… am plecat spre casa, obosit dar fericit: „Oau, am inotat 10 km!! Bunicul meu (care ar fi implinit azi 83 de ani) ar fi mandru de mine!”. Nu m-as fi gandit la asta acum un an si jumatate, cand m-am apucat de inot…

Ce am invatat din aceasta experienta? In primul rand, ca astfel de evenimente sunt o sursa importanta de fundraising – asa ca va recomand sa ‘importati’ modelul, daca aveti o cauza pe care o sustineti. Apoi, am realizat ca mai am muuuuuult de invatat la capitolul inot. Nu stiu ce mai pot sa remediez pentru Florida, dar sunt sigur ca peste 1-2 ani voi fi un inotator mult mai bun. Nu in ultimul rand, cred ca afost o repetitie utila pentru proba de inot a Double-ului.

La final, multumesc organizatorilor, voluntarilor Hospice, gazdelor noastre de la bazinul olimpic, tuturor celor care au postat pe Facebook poze de la eveniment (click aici pentru o galerie foto excelenta a lui Mugur Fratila), participantilor care au inotat, impreuna, sute de kilometri (sau mii de bazine :)) si, bineinteles, celor care ma ajuta cu incurajari si sfaturi pentru a deveni un inotator mai bun. Va sunt recunoscator!