Alegerea pantofilor de alergare ramane un subiect inepuizabil; tocmai de aceea, in ciuda numeroaselor site-uri cu acest topic, nu am fost deloc surprins cand Carmen Bruma m-a contactat pe Facebook (uite ca e bun si Facebook-ul asta la ceva :)) pentru a ma invita, impreuna cu Gabi Solomon, la o emisiune difuzata de Realitatea TV, pe tema… cum sa ne alegem pantofii de alergare. M-a bucurat invitatia, pentru ca primesc foarte des intrebari despre acest subiect si, iata, am ocazia de a posta primul meu articol mai cuprinzator, care sper sa va ajute atunci cand vreti sa va echipati.
In primul rand, alegerea pantofilor de alergare trebuie sa inceapa, mai ales pentru debutanti, cu cateva intrebari: Care este obiectivul meu (alerg de intretinere, pentru a slabi sau urmeaza sa alerg maratoane, sa fac performanta etc.)? Cu ce frecventa voi alerga (1-2 ori pe saptamana sau de 5-6 ori)? Ce distante (3-4 km sau 20-30 km la un antrenament)? Unde voi alerga, respectiv pe ce tip de suprafata (pe sosea, la munte, mixt, pe tartan, pe banda etc.)? [daca sunt supraponderal, ar trebui sa ma orientez in prima faza spre suprafete mai moi – banda fiind o optiune foarte inteleapta]. Ce bugetsunt dispus sa investesc (si la ce sunt dispus sa renunt pentru a avea un buget mai mare: tigari, bere, cafea, masina…)? Si alte cateva astfel de intrebari…
5. Talpa. Prefer o talpa mai groasa la adidasii pentru antrenament (mai ales pe astfalt) si una mai subtire pentru competitii. La curse pana in 10 km, pot fi folositi cu incredere adidasii flats sau… direct talpile cu care suntem inzestrati din fabricatie :). La ultramaratoane prefer intodeauna sa folosesc o talpa mai groasa. Referitor la profilul talpii, pantofii de trail sau cei de alergare montana au – de regula – crampoane [alegerea pantofilor de trail este ceva mai complicata si va invit la o sesiune de How to choose trail running shoes :)].
7. Pronatia. Ei bine, aici nu o sa intru in detalii (gasiti un ghid foarte bun pe pagina Ro Club Maraton), o sa va spun doar ca merita pe deplin sa tineti cont de ea inainte de a va cumpara adidasii. Daca nu acordam atentie acestui aspect, este foarte probabil sa ne alegem cu dureri si probleme (chiar si accidentari) ale calcaielor sau genunchilor. Pronatia este simplu de determinat, prin empiricul test al apei sau alergand descult si vazand urma ramasa pe talpa. Pentru cazuri mai complicate, este recomandat sa mergeti la un ortoped bun, dotat cu instrumente de masurare si cu posibilitatea de a va face talonete sau branturi customizate.
9. Buget. Indiferent ca vorbim despre modele entry level, medium sau pro, pretul unor pantofi de alergare buni se situeaza undeva intre 50 si 200 de dolari (150 – 700 RON). Merita vanate ofertele speciale si aparitiile de modele noi, care le ieftinesc pe cale anterioare (de exemplu, un Asics Gel Nimbus 13 se vinde mai ieftin de cand a iesit pe piata modelul 14). Un pont pe care l-am aflat de la Gabi: la categoria oferte speciale sunt incadrate si numerele ‘extreme’, cum ar fi un 42,43 la femei sau un 38, 39 la barbati. Daca nu va deranjeaza sa purtati pantofi de alergare facuti pentru dame, s-ar putea sa profitati de faptul ca 42 este considerat numar extrem la raionul de femei (si care se vinde mai greu), asa ca il veti gasi la reduceri…Daca tot am pornit acest blog ca pe un jurnal, atunci sa il continui in aceeasi linie – adica sa scriu ce am mai facut in ultimele zile si ce mai am in plan… 🙂
Saptamana aceasta mi-am continuat antrenamentele pentru Double Iron. Sunt la faza de „incarcare” si cresc progresiv distantele, dupa o perioada de refacere post-Ironman, in care nu am inotat mai mult de 2000 de metri, pedalat mai mult de 100 de km sau alergat mai mult de un maraton la o singura sesiune de antrenament. Aceasta faza se va incheia la cu o luna inainte de competitia din 1-2 martie, cand planuiesc sa organizez un ultra maraton de inot intr-un bazin olimpic (10 km) – voi reveni cu detalii pentru cei interesati. Apoi, vor urma 3 saptamani de descrestere rapida a distantelor parcurse la cele 3 discipline, simultan cu cresterea intensitatii. Iar ultima saptamana va fi dedicata exclusiv relaxarii; voi incerca sa fiu cat mai zen si sa imi conserv energia din fiecare celula… 🙂
Vorbind despre distante mari si anduranta, o sa va spun cateva cuvinte despre Balkan Charity Challenge 1000km, organizata in perioada 10-19 noiembrie. La initiativa neobositilor mei colegi Stanislav si Tania (proaspat premiata la Gala Oameni pentru Oameni, la categoria „Cel mai implicat angajat al unei firme in campanii / proiecte de implicare in comunitate”), urmeaza sa ‘reunim’ 2 tari vecine, 2 cluburi sportive de amatori, cateva corporatii si, mai ales alergatori si biciclisti din Romania si Bulgaria dornici de a se implica in proiecte caritabile. Nu o sa intru acum in detalii (le gasiti pe site); pe scurt, este vorba despre o cursa cu bicicleta de la Bucuresti la Sofia, urmata de o alergare Sofia – Bucuresti. Cei interesati pot parcurge integral sau partial aceasta cursa inedita. Fiind implicat in acest proiect, evident ca voi reveni cu informatii si cu stadiul pregatirilor…
Revenind la antrenamente, sesiunea de inot de ieri dimineata mi-a oferit o premiera: cea mai calda apa in care am inotat vreodata! Cele 30 si ceva de grade din bazin (responsabilii de acolo mi-au spus ca are loc nu-stiu-ce ciclu de incalzire al piscinei :)) au scos untul din mine si m-au inrosit precum numele meu de familie si zodia (rac) din care fac parte (fiarta) 🙂 . Am inotat o ora cu puls 160 – cu 20 mai mult decat de obicei – si viteza mi s-a redus cu vreo 20%…
Un alt capitol la care stiu ca mai am de lucru este Core Strength-ul, respectiv musculatura spatelui si cea abdominala. Pentru a ma asigura ca fac cel putin o sesiune intensiva saptamanal, organizez in fiecare vineri dimineata inaintea programului de lucru (inclusiv azi :)), o sesiune de o ora de exercitii. La acest antrenament participa, gratuit :), colegii care au fost intetresati de acest program. Pana acum, grupa noastra are 7-8 membri si sunt foarte bucuros – pentru ca acum nu mai pot ‘chiuli’ de la ora de Core Strength, asumandu-mi rolul de coach (mi-ar fi rusine sa le spun colegilor: „Imi pare rau ca nu am venit azi dimineata, dar nu am avut chef…”:)). In plus, de cateva saptamani port (timp de 6-7 ore pe zi) un ham de memorie, pentru a corecta postura de la birou. Functioneaza excelent si, in plus, este o metoda statica de a lucra paravertebralii… 🙂
Maine voi fi la Brasov, la Centrul Cultural Reduta, pentru a participa la Biblioteca Vie. Acolo, timp de cateva ore, voi fi o carte „vie” (imi place conceptul!), pe care o poate „citi” oricine va veni acolo. Obiectivul acestei „biblioteci” este de a atrage atentia asupra diversitatii si a anumitor prejudecati sau stereotipuri. Persoanele participante in calitate de Cartii Vii sunt voluntari care au acceptat sa vina si sa vorbeasca celor interesati despre experientele si modul lor de viata. Fiecare „carte” reprezinta public un anumit grup (persoane cu dizabilitati, detinuti, artisti, sportivi, jurnalisti, ecologisti, rromi, terapeuti etc.). Eu am ales categoria „corporatist” pentru ca, de cele mai multe ori, suntem priviti (nu doar din exterior!) ca niste oameni cu creierul spalat, indiferenti fata de cei din jurul lor si, nu in ultimul rand, sedentari. O sa fie o experienta interesanta si sper sa am timp sa „citesc” si eu cateva „carti” prezente acolo…
Inca nu m-am obisnuit cu folosirea termenului „pantofi de alergare” in loc de „adidasi”, asa ca o sa fac, involuntar, reclama firmei germane (a propos, am aflat ca marca „Adidas” provine de la numele fondatorului – Adolf „Adi” Dassler, iar – dupa o cearta ‘ca intre frati’ – Rudolf, fratele lui Adi a infiintat „Puma”, intr-o fabrica vis-a-vis de cea a fratelui sau (peste garla, la propriu); iar unul dintre nepoti, „Arena” :))…
Iarna se apropie rapid, diminetile sunt din ce in ce mai reci, iar numarul alergatorilor pe care i-am intalnit pe parcursul antrenamentelor mele matinale a scazut odata cu temperatura… 🙁 Ca fan si sustinator al miscarii in aer liber, ma simt dator sa public cateva informatii, in speranta ca cei mai frigurosi dintre alergatori isi vor reincepe antrenamentele outdoor…
O sa incep prin a va (re)aminti ca am fost si am ramas un tip friguros, in ciuda experientelor mele antarctico-arctice. Iar asta se traduce printr-o reticenta in a iesi din casa la 5 dimineata, atunci cand termometrul abia daca sare de zero. Si, totusi, cum reusesc sa depasesc acest mic ‘impediment’?
1. Inainte de toate, toate antrenamentele mele sunt puse intr-un calendar si mi-am promis ca le bifez pe toate, indiferent de vreme. Asadar, nu am de ales! 🙂
2. Imi pregatesc ‘de cu seara’ tot ce am nevoie a doua zi dimineata (echipament, iPod, ceas, hidratare, fructe etc.), astfel incat dimineata sa ma gaseasca direct in adidasi si gata de a iesi pe usa, fara sa fie nevoie sa orbecai dupa cine stie ce si sa trezesc toata casa si pe vecini…
3. Nu ma uit la prognoza meteo, ‘pacalindu-mi’ astfel creierul. Daca m-as culca cu gandul „Aoleo, maine sunt -15 grade!”, cred ca as avea un apetit destul de redus pentru a ma trezi… Prefer sa deschid dimineata usa balconului si sa evaluez singur conditiile de antrenament…
4. Imi fac incalzirea in casa (cu geamul deschis) sau in holul blocului. Astfel, ma asigur ca fac tot programul de incalzire (altfel, as fi tentat sa ma incalzesc doar 1 minut, apoi sa o iau la goana pentru a ma incalzi). In plus, ma asigur ca trecerea de la cald la frig nu este una brusca. La capitolul ‘incalzire’ pot sa vand un pont, in special pentru alergarile lungi: incercati o crema incalzitoare (de regula cu ardei iute), aplicata cu 30 de minute inainte de antrenament (va recomand sa folositi manusi de unica folosinta pentru aplicarea ei).
5. Atunci cand alergam, corpul percepe o temperatura exterioara mult mai mare (cu pana la 15-20 de grade), asa ca ma echipez ca si cum afara ar fi… 15-20 de grade in plus. Fiind – totusi – friguros, asta nu inseamna ca la zero grade ies in sort si maieu, dar ma limitez la niste pantaloni colanti de alergare, o bluza termo (cu maneca lunga) si o sapca. La sub-zero, pantalonii colanti devin mai grosi, peste bluza termo mai apare si un polar, sapca este inlocuita de o caciula foarte subtire si, in plus, mai iau un buff pentru gat, manusi si ochelari de soare (daca este zapada). Avand in vedere ca 25% din caldura corpului se pierde prin cap, iar o mare parte din restul prin extremitati, prefer sa arat ca un friguros decat sa trebuiasca sa imi scurtez antrenamentul…
6. Cand gluma se ingroasa (-15, -20), prefer 2 perechi de sosete (motiv pentru care adidasii mei de alergare pentru astfel de conditii sunt cu 2 numere mai mari) si un windstopper (chiar daca nu este vant). Daca se face foarte frig sau aveti in plan un maraton sau ultra in conditii polare, sper sa va ajute filmul de mai jos (sau puteti sa ma contactati pentru detalii…)
7. Daca transpir abundent, inseamna ca sunt echipat prea gros sau ca temperatura variaza (se intampla adesea ca temperatura sa creasca pe parcursul alergarii, apoi sa scada…si tot asa). Pentru astfel de cazuri, mai ales la alergarile mai lungi, este indicat un camelbak, care sa aiba – in afara de apa – loc pentru depozitarea unui ‘strat’ de echipament. A propos de hidratare, nu va lasati pacaliti de temperaturile joase; corpul are nevoie de apa! Imi amintesc ca in Antarctica temperatura a oscilat intre -18 si -25, iar eu am baut 12 litri si jumatate in cele 22 de ore de consurs. Aproape dublu decat pe parcursul alergarii mele de la Brasov la Bucuresti, care a durat cu 4-5 ore mai mult, iar temepratura medie a fost in jur de + 10 grade!
8. Incaltamintea. Am lasat-o separat, pentru ca este un capitol important. Daca nu ninge, nu ploua, nu este gheata etc., nu cred ca are rost sa renuntam la clasicii nostri adidasi ‘de vara’. Cand am parte de zapada sau gheata, prefer pantofii de alergare montana. exista si alternativa: clasica soseta pusa peste adidas, sau Yaktrax, sau Spiky, sau clasicele cuie. A propos de bancul clasic „Ale cuie sandalele, mama! Ale tale, Bula!„, va invit sa vedeti filmul de mai jos, pentru a sti cum va puteti „tuna” adidasii.
Nu inainte de o rugaminte: in aceasta iarna nu puneti pantofii de sport in cui, ci in…cuie!
Alergari calduroase!
PS – Am gasit pe Runnersworld (click aici) un instrument foarte util pentru alegerea echipamentului, functie de conditiile meteo.
Va povesteam acum ceva timp ca lucrez la o carte. Una dintre ele este aproape gata, iar la cealalta lucrez aproape zilnic (blogul :)). Prima dintre ele m-a inspirat sa adaug o noua pagina acestui blog. Se numeste „Despre noi” si sper sa va inspire. Promit sa o actualizez de fiecare data cand voi descoperi metode simple de a ajunge mai aproape de visele noastre…
Un sfarsit de saptamana excelent! 🙂
Printre proiectele de care ma ocup in viata profesionala se numara si revista interna a companiei in care lucrez. Recent, ‘pe adresa redactiei’ am primit de la o colega (multumesc, Ema!) un material foarte interesant, preluat de pe Zen Habits – unul dintre cele mai citite bloguri din lume, creat si administrat de Leo Babauta, un tip pe care il admir foarte mult (daca ii veti citi povestea, veti intelege de ce… :); ca paranteza, Leo are 6 copii, a slabit 30 de kg, este fost sedentar si fumator inrait, devenit intre timp vegetarian si alergator pasionat). In acest articol am aflat de ce mancam tot felul de junk-uri si, mai ales, cum ne putem dezvata de acest obicei… Lectura placuta!
„Cei mai multi oameni au greutati cand trec la o dieta mai sanatoasa si nu inteleg de ce se intampla aceasta.
Si eu am fost unul dintre acesti oameni: cu 70 lbs (n.r. = 32 kg) in plus si dependent de junk food, imi spuneam adesea ca voi incepe o dieta si chiar imi cumparam diverse ingrediente noi, dar tot ma trezeam gustand intre mese: cipsuri, latte-uri, prajituri, cartofi prajiti si multe altele.
De ce? Pentru ca foloseam aceste mancaruri sa imi satisfac nevoile si renuntarea la mancare insemna ca nu aveam un mod de a trata niste dificultati.
Pentru majoritatea oamenilor, mancarea este un mecanism de sustinere, cu care facem fata stresului sau unei situatii dificile, si pentru a schimba modul in care manancam ne trebuie noi modalitati de sustinere.
Cateva exemple de cum anume folosim mancarea ca sustinere:
– Mancam cand suntem stresati. Daca schimbam dieta actuala cu una mai sanatoasa, cum vom reactiona la stres ? Ai nevoie de strategii noi pentru a face fata stresului.
– Mancam cand suntem tristi sau depresivi. Cum putem invata sa sustinem aceste emotii intr-un mod sanatos?
– Mancam ca o recompensa, cand am facut ceva bun. Ce vei face in schimb pentru a te recompensa ?
– Mancam pentru socializare. Cum vom socializa fara mancare?
– Mancam pentru ca suntem plictisiti. Cum vom trata plictiseala, intr-un alt mod?
– Mancam pentru ca suntem furiosi. Cand intram intr-o lupta, ce vom face cu furia noastra in locul mancarii?
– Mancam de placere. Sunt oare modalitati mai sanatoase pentru a gasi placere pe care le vom invata in schimbul folosirii mancarii?
– Mancam din dragoste. Adesea, echivalam mancarea cu iubirea (mamicile noastre ne-au dat mancare cu dragoste cand eram copii, sau iubitul/iubita o folosea pentru a ne ademeni) si, astfel, mancatul devine un substitut pentru iubire. Unde vom gasi iubirea in loc?
Toate acestea (si altele) sunt nevoi reale. Toti avem nevoie de iubire si placere si recompense si modalitati de tratare a stresului, plictiselii, tristetii, singuratatii, furiei si frustrarii. Pentru multi dintre noi, mancarea a devenit modalitatea de la sine inteleasa de implinire a acestor nevoi – si chiar nu poti sa inlaturi mancarea fara sa gasesti un inlocuitor mai sanatos, pentru ca vom cadea repede in vechile obiceiuri.
Mi-au trebuit ani sa inteleg aceasta si sa imi creez noi obiceiuri mai sanatoase pentru tratarea acestor nevoi. Dar pot sa spun ca am facut-o si ca este posibil. Inca ma gandesc la mancare cand sunt singur sau trist sau stresat? Bineinteles. Dar acum am construit constient un mecanism de inlocuire care va merge mai bine pentru mine si sunt mult mai sanatos, suplu si in forma.
Cateva lucruri care au mers la mine (fiecare este diferit):
– Exercitiul – un mod magnific de tratarea a stresului, plictiselii, furiei. Dupa ceva timp, o alergare poate fi si placuta si o recompensa.
– Meditatia – un mod excelent de a invata cum sa tratezi toate emotiile noastre.
– Ceaiul – de asemenea, bun pentru stres, plictis, furie, dar pentru mine o mare recompensa si o sursa de placere.
– Oamenii – am invatat sa imi traiesc iubirea cu prietenii si familia si sa ii folosesc ca modalitati de tratare a emotiilor mai puternice – vorbind cu ei, exersand cu ei sau pur si simplu petrecand timp cu ei.
– Curatenia – degajarea aglomerarilor, maturarea atenta, stergerea de praf cu atentie a lucrurilor. Un mod excelent de tratare atenta a stresului, plictiselii, furiei, etc.
– Singuratatea – Am gasit singuratatea un mod magnific de lupta cu emotii mai puternice (inveti sa iti rezolvi problemele in loc de a le evita prin mancare), si singuratetea poate fi o rasplata, de asemenea.
Acestea sunt doar cateva idei, si ce va merge cel mai bine pentru tine va fi extrem de personal. Ideea este sa gasesti ceea ce vei face inainte ca nevoia sa apara, sau va fi prea tarziu – si apoi invata sa fii constient de acesti declansatori emotionali cand ei se intimpla. Si cand se intampla, foarte constient, aplica noul obicei in locul celui vechi. Va dura un timp pentru ca noul obicei sa se formeze, in special pentru ca vei uita citeodata, sau doar adu-ti aminte: „Noi toti invatam”. Si ai rabdare cu tine insuti…
Mancarea a devenit atat de multe lucruri pentru noi, ca indivizi si ca societate. Ea este cum socializam, cum celebram sarbatorile, cum privim sportul, cum ne aratam dragostea, cum gasim confort, cum tratam durerea. Si totusi, nu este totdeauna sanatoasa: devenim din ce in ce mai grasi din cauza acestei dependente si este timpul sa regandim strategia noastra de baza pentru trata si a iubi.
Este cam la fel si pentru alte dependente: mancatul unghiilor, fumat, droguri, alcool, etc. Le folosim pe post de carje pentru nevoile noastre, si pentru a le infrange trebuie sa gasim motode mai sanatoase de implinire a nevoilor noastre.”
Maratonul din capitala bavareza nu este unul foarte simplu. In primul rand, orasul se afla la o altitudine de 5-600 de metri, ceea se traduce in mai putin oxigen. Apoi, circuitul are o multime de curbe si pante, care nu deranjeaza prea mult in primii kilometri ai cursei, dar devin din ce in ce mai dificile pe masura ce concurentii se apropie de kilometrul 42… De altfel, timpii castigatori ai cursei (in jur de 2h 19m) sunt departe de recordul mondial (e drept, probabil si din cauza faptului ca premiile in bani sunt simbolice, motiv pentru sportivii africani si/sau cei care folosesc substante ‘ajutatoare’ sa evite acest maraton).
Dupa aceasta introducere, sa revenim la povestea noastra, ramasa la jumatate. Traseul s-a intersectat cu cel al semi-maratonistilor, care urmau sa ia startul la aproximativ 10 minute dupa trecerea noastra pe acolo. Asta insemna ca, in maxim jumatate de ora, vom avea un puhoi de alergatori venind peste noi… ceea ce s-a si intamplat. Partea buna a fost ca energia lor ne-a molipsit si pe noi, ‘valul’ ducandu-ne inca vreo 3-4 kilometri fara sa inregistram incidente notabile. Atingandu-si distanta maxima alergata vreodata, Oana incepe sa isi exprime rezervele in ceea ce priveste sansele de a termina maratonul: “Vrei sa spui ca mai am de alergat aproape inca pe atat??!”. Pe la kilometrul 25 incepe chinul si apar primele semne care anunta ‘zidul’: dorinta de a se opri, irascibilitate, toleranta scazuta la monotonie (ce bun ar fi fost un iPod!), mici crampe la stomac, dureri musculare etc.
Fara aport de carbohidrati si electroliti, trebuie sa improvizam urgent. Pe parcursul unei curse, orice problema trebuie rezolvata atunci cand apare; daca lasam rezolvarea pentru mai tarziu…va fi prea tarziu. Gasim in drum o pizzerie, unde cerem si primim niste sare – solutia de avarie pentru a trece de km 28-30. Alergatul se transforma, usor-usor, intr-un mers accelerat. Este bine si asa – important este sa nu ne oprim sau sa mergem agale (ceea ce s-ar transforma si perpetua intr-un mars de Zombie…). Semi-maratonistii rapizi ne-au depasit, iar acum impartim ‘podeaua’ cu cei lenti si cu maratonistii incepatori sau cu problem e.
Atmosfera pe strazile Munchen-ului este in continuare extraordinara, iar publicul ne incurajeaza frenetic. O doamna in varsta ma priveste cu compasiune si imi spune “hai, ca poti, mai ai putin…”, iar un alergator care ne depaseste imi spune ”asa e la primul maraton…mai greu!” – ceea ce imi smulge un zambet. Imi amintesc de primul meu maraton, cel de la Polul Nord, si ma gandesc cat de bine ar fi fost sa fi avut acolo macar 10% dintre suporterii de aici. Daca vreodata va ganditi sa alergati un maraton, incepeti cu unul de oras! Mai trece un kilometru, apoi inca unul… Suntem deja la kilometrul 35 si suntem – deocamdata – in grafic pentru cele 6 ore. Ba chiar avem si o rezerva de 30 de minute.
Au trecut deja 5-6 ore de la ultima hrana solida si stomacul incepe sa o supere pe Oana din ce in ce mai mult. O noua oprire, de aceasta data la un chiosc cu kebab, ne doteaza cu o chifla – aur curat! Carpim si aceasta problema si continuam. Din fericire, combinatia Microhidrina + H500 + Sportenine (antioxidant / alcalinizator / homeopat) administrate la inceputul cursei o tine pe Oana departe de dureri musculare grave sau crampe (asta ne-ar mai fi lipsit!). Pe langa noi trece un parinte alergand cot la cot cu fiul sau care are sindromul Dawn, apoi un un tatic cu 2 copii mici intr-un carucior; astfel de imagini emotionante ne reincarca bateriile si mai bifam un kilometru…
Pe la kilometrul 37, Oana imi spune “nu mai pot! Nu mai pooot!!” si imi arunca o privire plina de ‘iubire’ (am crezut ca vrea sa ma bata…:)). Incep sa am remuscari pentru faptul ca am „tarat-o” la un maraton… Ma uit la ceas si imi dau seama ca o pauza prea lunga sau transformarea alergarii in mers ar compromite sansele Oanei de a termina cu success primul ei maraton. Orice incurajare sau vorba frumoasa este inutila, iar Oana imi spune ca este ‘pe pilot automat’. Dupa numai cateva secunde, se produce ‚declicul ’. Nu stiu daca declansatorul a fost perspectiva infricosatoare a alergarii unui nou maraton sau (mai degraba) activarea centrului ambitiei, cert este ca Oana imi spune „hai, ca pot, mai sunt doar 5 kilometri, mai putin de o tura de la in Herastrau…”. That’s my girl!
Urmatorii 4 kilometri trec rapid, iar ultimul ne gaseste in complexul olimpic, indreptandu-ne spre finish, care este amplasat pe pista stadionului. Ne uitam la ceas (care, a propos, a functionat excelent, abaterea a fost nesemnificativa) si ne bucuram: mai avem 20 de minute pentru a parcurge ultimele sute de metri si a ne incadra in termenul limita! Vad intrarea in stadion, deschid aparatul foto si pornesc filmarea – ar fi pacat sa nu avem ca amintire aceste momente! Urmeaza tura de stadion, un mic soc provocat de ecranul pe care era postat timpul (6h 07m – calculat, din fericire, din momentul startului pentru profesionisti – cu 20 de minute inainte noastra), trecerea de poarta finala, imbratisarile si pupicurile de rigoare, apoi medaliile (foarte frumoase, in forma de inimioara) primite de la o doamna imbracata in costum traditional bavarez…
Yuu-huu!!! Am reusit!! Statisticile spun ca 1% din populatia planetei a alergat un maraton, iar acum contribuie si Oana la acest procent … Ne indreptam spre zona de ‘refacere’, unde Oana mananca un mar, iar eu beau un ceai. Urmeaza drumul catre zona in care ne-am lasat bagajul (ceea ce presupune urcarea a numeroase trepte…), schimbatul in haine ‘normale’ si drumul inapoi, spre metrou. Dar nu inainte ca Oana sa observe ca a primit o medalie de finisher al probei de 10 km in loc de maraton. Asa ca am dat o fuga inapoi si am facut schimbul…
Asta a fost povestea primului meu maraton alergat dupa 16 luni de ultra-uri si triatloane, si a primului maraton din viata sotiei. De fapt, profit de ocazie pentru a lamuri un aspect: maratonul (42 de km si 195 de metri) nu exista! Exceptand cazul in care startul si finish-ul au loc in patul in care dormim, toate maratoanele sunt, de fapt… ultra maratoane! Intotdeauna vom avea de mers cateva sute de metri (sau kilometri) pana la start / finish si inapoi, plus 1-2 km la incalzire… Asadar, toti maratonistii sunt ultramaratonisti – in caz ca nu si-au dat seama pana acum. Ii invit pe toti cei care au alergat deja cei 42 de km sa faca pasul catre un ultra ‘real’, macar unul de 50 de kilometri. O sa fie bine!
Ce ar mai fi de scris? Organizarea maratonului: perfecta (ca la nemti…). Trecand peste race kit-ul spartan (numar de concurs, ace de siguranta, o revista, 2 brosuri si…la revedere!), alergatorii au avut acces la tot: dusuri, masaj, bazin de inot, bufet suedez etc. Plus transport gratuit cu metroul in ziua maratonului. Ce ziceti de asta?
Imi mentin opinia conform careia putem oricand merge, alerga, inota, pedala etc. dublul distantei maxim atinse anterior. Cred ca cine s-a pregatit pentru un semi-maraton si l-a terminat, are musculatura pregatita pentru un succes dublu (ca sa citez blogul lui Adi Soare). Pana la urma, probele lungi sunt doar niste teste de anduranta psihica…
Cat despre mine si iubita mea sotie (de care sunt foarte mandru!!)… Oana mi-a zis ca, alergand acest maraton ma intelege mult mai bine, dar nu vrea sa repete experienta sau sa mai auda de maratoane 🙂 – fapt pe care il spun, probabil, 99% dintre cei care termina primul lor maraton. Dar cati se tin de cuvant…?
Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata, dar nici primul maraton nu cred ca se lasa mai prejos… Un amestec de trauma fizica, introspectie, confruntare cu proprii demoni, stari psihice schimbatoare, o explorare a limitelor si o mare bucurie si eliberare la final. Iar maratonul Oanei nu a facut exceptie. De la “totul e ok” (pana la km 20), “eu nu mai pot, e inuman! Vreau sa plec acasa” (km 28-30) si “Andrei, de ce m-ai lasat sa ma bag in chestia asta??!! te uraaasssc, imi vine sa te starng de gaaaat!!!” (km 35) pana la “Yuuuu-huuuu, am reusit!!!… dar nu o sa mai fac asta vreodata!!” (km 42) – a fost o cale lunga, dar cu final fericit…
Ziua de ieri a inceput dis-de-dimineata. Unul dintre ceasuri (telefoane) era pus sa sune la 5, celalalt (de back-up…) la 5.15. In mijlocul noptii, suna cel de la .15. Ma panichez un pic, intrebandu-ma de ce nu o fi sunat si cel de la fix. Oana se ingrijoreaza pentru ca Ema, in mod ciudat, nu s-a trezit deloc pe parcursul noptii si nu vrea sa plecam fara sa ii faca Emei milk loading-ul. Enigma se lamureste rapid: ceasul Oanei ramasese la ora Romaniei, deci este de abia 4.15… Somnul ne dispare, Ema se trezeste si isi primeste “ratia”, iar noi reusim sa iesim pe usa la 5.45 si sa prindem trenul de Munchen. Dupa o ora si 10 minute, suntem in gara centrala a capitalei Bavariei si ne ‘mutam’ la metrou. Urmeaza 4 statii si, apoi, un drum de 2-3 km. Ajungem in zona complexului olimpic, unde sunt concentrate startul, finish-ul, punctul de ridicare a race kit-urilor de concurs si zona de lasare a bagajelor. Ne luam rapid numerele de concurs si ne stabilim cartierul general intr-una dintre tribunele stadionului olimpic.
Este deja ora 8, dar temperatura nu resuseste sa treaca de 4-5 grade. Din fericire, prognoza este buna, asa ca strangem din dinti si ne infofolim cu tot ce avem prin bagaj. Mai sunt aproape 2 ore si jumatate pana la start, asa ca incepem loading-ul cu mancare solida (carbohidrati) si bautura cu electroliti. Pe la 9 ne lasam bagajul la organizatori si, fortati de frig, ne indreptam rapid catre zona de start si incepem incalzirea… Timpul trece rapid, iar crainicul anunta numarul total de alergatori de la cele 4 probe (10 km, stafeta, semi-maraton, maraton): 18.000! Apoi ureaza la multi ani concurentilor nascuti pe 14 octombrie, spunandu-i fiecaruia pe nume. Foarte dragut!
Chiar inainte de start, ma intalnesc cu Alexandru Iancu – un coleg din UniCredit care s-a mutat cu serviciul la centrala noastra din Munchen. Este aici din luna ianuarie, impreuna cu sotia, iar peste 2 saptamani va avea o fetita (sa va traiasca si sa aiba o viata frumosa!!!). Alex urmeaza sa alerge primul lui maraton si imi povesteste cum s-a apucat de alergat: “Aici toata lumea face sport. Colegii veneau lunea la birou si povesteau cum au mers cu bicicleta, au urcat pe munte, au mers cu canoia si asa mai departe. Cand venea randul meu sa le povestesc, mi se facea rusine cand le ziceam ca sambata am facut un gratar cu fripturi si bere, iar duminica la fel… Asa ca m-am apucat de alergat acum 4 luni si m-am inscris la maratonul de la Munchen, ca sa fiu sigur ca ma tin de antrenamente. Cel mai mult am alergat 32 de kilometri – am urmat un program de pe site-ul Asics – si sper sa fie ok azi si sa termin sub 5 ore…” (ceea ce s-a si intamplat, Alex terminand in 4h 47m. Felicitari, Alex, si la cat mai multe maratoane!!!)
La 10.00 se da startul profesionistilor, la 10.10 cel al alergatorilor care estimeaza ca termina sub 3h 30m, iar la 10.20 vine ‘izbavirea’: startul pentru maratonistii ‘de rand’. Primii 5-6 km ii alergam alaturi de Alex si stam la povesti, dupa care ramanem in urma, incercand sa pastram un ritm lent, de 7 minute / kilometru. Ne asteapta o cursa lunga si trebuie sa ne conservam energia… Intre timp, soarele straluceste si temperatura sare de 10 grade, facend alergarea extrem de placuta. Atmosfera este excelenta, cu muzica, fanfare, ritmuri de samba, majorete si mii de spectatori aplaudand alergatorii.
Traseul este exceptional, trecand pe langa principalele obiective turistice ale orasului. Dupa vreo ora de alergare ajungem in Englischer Garten, unul dintre cele mai mari parcuri urbane din lume. Brusc, ne simtim ca la un maraton de trail, alegand sa folosim potecile formate la marginea aleilor asfaltate. Acest parc ne intareste convingerea ca Munchen este un oras foarte verde; practic, multe dintre cartierele de locuinte prin care am trecut in partea a doua a alergarii ne-au dat senzatia ca intreg orasul este construit intr-un parc…
Punctele de hidratare sunt arhi-suficiente, la fiecare 2-3 km. Din 30 in 30 de minute ne luam doza de carbohidrati (alternam jeleurile cu geluri), iar la fiecare 90 de minute un baton energizant. Ajungem la jumatatea maratonului dupa aproximativ 2 ore si jumatate, conform planului, moment in care Oana ma anunta ca nu mai tolereaza nimic dulce. Vestea nu este deloc imbucuratoare – ma asteptam ca asta sa se intample pe la kilometrul 30-32. Practic, va trebui sa gestionam cea mai dificila parte a cursei fara aport de geluri, jeleuri sau batoane…
[va urma]
Daca acum 4 saptamani traiam periculos Ironman-ul din Tara Galilor, terminand bicicleta cu doar cateva minute inainte de termenul limita, astazi am avut din nou emotii – de aceasta data impreuna cu Oana, sotia mea, aflata la primul ei maraton. Am terminat dupa 5 ore si 46 de minute o cursa extrem de frumoasa si despre care am multe de povestit , dar ceva mai tarziu…
Pe curand!
Familia Gump 🙂
Daca m-ati intreba ‘cum arata o experienta perfecta de alergare?’, as raspunde ‘impreuna cu familia, la un concurs bine organizat, desfasurat pe un teren plat, cu multe puncte de hidratare, o temperatura scazuta (in jur de 10 grade) si fara ploaie…’ (si cu copiii nostri incurajandu-ne de pe margine :)). Asa ca, teoretic, cursa de maine are toate sansele de a se apropia de alergarea descrisa mai sus. Este primul meu maraton alergat dupa cel de la Polul Nord si cele 7 maratoane pe 7 continente (am mai participat, de atunci, la competitii, dar numai ultra maratoane sau distante mai scurte – semi-maratoane, stafeta etc.). Insa, mai important decat asta, este primul pe care il voi alerga impreuna cu Oana, sotia mea.
Drumul spre a deveni o familie de maratonisti nu va fi deloc simplu. Lucrurile au mers foarte bine pana in iunie, cand am reusit sa terminam impreuna semi-maratonul din Bucuresti. Au urmat cateva alergari mai lungi, dar in urma cu 2 luni Oana a avut un accident stupid: s-a lovit (intr-un scaun) la degetul mic de la picior. Degetul s-a umflat serios si verdictul medicilor a fost „nu este rupt, dar trebuie lasat in pace 1-2 luni, pentru a se reface…”. Primele 2-3 saptamani au trecut fara vreo schimbare notabila, asa ca am trecut la acupunctura & fizioterapie, pana in ajunul stafetei de saptamana trecuta, de la maratonul Bucuresti. ‘Tom degetel’ si-a mai revenit, iar alergarea de duminica a fost mai mult decat ok, dar lunga perioada de inactivitate pune sub semnul intrebarii reusita primului maraton al Oanei. In plus, Emei ii mai ies niste dintisori, asa ca ultimele nopti au adus wake-up call-uri din ora in ora…
Am incercat sa o conving sa amanam pana in primavara debutul maratonistic, dar Oana este la fel de incapatanata ca sotul ei… 🙂 Sa speram ca entuziasmul, strategia de cursa si dorinta de a termina vor suplini absenta long run-urilor si vom reusi sa ne incadram in limita celor 6 ore. O sa fie o experienta interesanta si, probabil, un pic dureroasa…
Am profitat de scurta noastra prezenta in zona germano-austriaca pentru a vedea Salzburg (orasul lui Mozart), Passau (unde Dunarea se uneste cu Inn si Ilz, dand nastere unui peisaj spectaculos) si cel mai lung castel din Europa (suna ciudat, dar asa este prezentata fortareata din Burghausen), pentru a completa garderoba copiilor nostri (am prins reduceri!!) si pentru a face un fine-tunning echipamentului de alergare (in special al Oanei), oferta de aici fiind ceva mai generoasa decat in Romania si, intr-o oarecare masura, mai avantajoasa (ca preturi). Cu gandul la Double Iron-ul de anul viitor, am decis ca este momentul sa ma innoiesc si eu, asa ca mi-am cumparat un ceas cu GPS si Heart Rate monitor. Cred ca am facut o alegere buna in privinta raportului calitate – pret (mi-a luat vreo 3 ani sa ma decid… :)) si, chiar daca nu este Garmin, Polar sau Suunto, ci un biet no name vandut in reteaua Tchibo, sper sa reziste cu brio si sa ma ajute la antrenamente (ca o paranteza, am folosit pana acum – inclusiv in conditii polare, in desert sau la Ironman un ceas de 20 de euro, asa ca de multe ori cred ca platim pentru marca mai mult decar ar trebui). Un prim test va fi maine, sa vedem cum se comporta…
Am bifat si 2 antrenamente de inot (impreuna cu Alex, fiul meu :)), la un complex din oraselul cu cateva mii de locuitori in care locuiesc rudele noastre (Neuötting). Nu am sa va dau detalii despre facilitatile oferite in cadrul complexului, am sa va spun doar ca este peste tot ce am vazut pana acum in Bucuresti si ca accesul costa 1 euro si 50 de centi (!), iar pentru copii este gratuit (!!). Inca un ‘offff…’ si mergem mai departe; daca m-am pregatit pentru Ironman intr-un bazin de 22 de metri, nu cred ca este o tragedie daca il voi folosi in continuare si pentru a fi in forma la un Double Iron :). Poate ca intr-o zi vom avea si noi bazinele de inot din Germania, dar pana atunci ne descurcam cu ce avem…
Revin cu povestea maratonului, una fericita – sper!!
Atunci cand suntem pasionati de un subiect, ni se deschide brusc o noua lume. Si asta pentru ca, in afara de faptul ca facem un lucru nou, care ne place, si ca intram in contact cu o multime de oameni cu aceeasi pasiune, suntem conectati si receptivi la toate informatiile care au legatura cu subiectul nostru de interes… Mai jos, o sa prezint cateva raspunsuri simpatice la intrebarea „Cum stim ca suntem alergatori?”. Le-am gasit pe unul dintre site-urile dedicate alergatorilor (Running About), pe care il mai consult din cand in cand… Pentru a nu afecta farmecul lor, am pastrat varianta in limba engleza. Eu ma regasesc in multe dintre ele (dar cu siguranta nu in punctul 12:)) si sunt sigur ca si voi… Enjoy!
1. Your first thought when you look at the weekly weather forecast is, „When can I fit in my runs?”
2. You have more running clothes than regular clothes in your laundry pile.
3. You’ve lost a toenail. And you tell people, „It’s not that bad.”
4. You smirk when non-runners ask you, „So how long is this marathon?”
5. You have a drawer full of medals and other race souvenirs that you’re not sure what to do with.
6. You go into Starbucks more often to use the bathroom than to actually buy coffee.
7. You no longer make fun of fanny packs because your running belt looks very similar (although cooler) to one.
8. You have a line in your budget for „race entry fees/race travel”.
9. You’ve used an old race T-shirt to wash your car, dust furniture, or clean something else.
10. Your shoes have more miles than your car.
11. You get an invitation to a wedding and you automatically think about what race the date will conflict with.
12. You have dreams about showing up to a race late or not wearing any clothes.
13. You’re not embarrassed to wear spandex.
14. The salespeople at your local running shop know you by name.
15. You’re always hungry.
16. You know how to take a cup of water from a water stop without choking on it or spilling it all over yourself.
17. At least one of your web site usernames or email addresses has the word „run” or „runner” in it.
18. You know where your iliotibial band is located.
19. You no longer hate port-a-johns. In fact, there have been times when you’ve been very happy to see one.
20. You spend more time researching running routes than local restaurants when traveling to a new city.
21. Your physical therapist’s receptionist knows you by the sound of your voice on the phone.
22. You know where exactly one mile from your front door is (in any direction).
23. You know how to correctly spell and pronounce plantar fasciitis.
24. You own more pairs of running socks than dress socks.
25. You have more fun shopping for running clothes than you do non-running clothes.
26. when you hear PR, you automatically think „personal record”, not „public relations”.
27. You pack more running clothes than bathing suits when going on a beach vacation.
28. You have running clothes and an extra pair of running shoes in your car, „just in case.”
29. Your holiday wish list can be fulfilled at any running or sporting goods store.
30. One of the first things people ask you when they haven’t seen you in a while is, „What race are you training for now?”
31. You have several drawers dedicated to running shirts.
32. You get excited when the new Runner’s World comes in the mail.
33. Your Facebook or Twitter updates frequently involve running.
34. Your only recent photos of you alone are race photos.
35. You always have your next race on the calendar.
36. Your runs are sometimes longer than your commute to work or school.
37. Your running partners know more about your bodily functions than your significant other.
38. You get jealous when you’re driving in your car and pass runners.
39. You spent more timing researching a running watch than you did your car.
40. You want to either cry or punch your doctor in the face when he tells you that you can’t run for two weeks.
41. You’re excited for your next birthday because it means you’ll be in a new age group at road races.
42. You know the location of every store, public restroom, and water fountain in running distance from your home.
43. You wear running T-shirts with funny slogans.
44. You wear your running watch even when you’re not running. („It matches, right?”)
45. You’ve had your running shoes for three months and you know it’s already time to replace them.
46. You get excited when the race swag is a technical fabric (not cotton) T-shirt.
47. When someone passes you during a training run, you assume they’re running a shorter distance than you are.
48. When you hear the word „bib”, you think about a race number, not a baby.
49. You spend more money on running clothes than work or casual clothes.
50. The only time major household projects get done is during tapering or race recovery.
51. You frequently get asked, „When’s your next race?”
PS – Am ajuns in Germania! revin cu vesti despre maratonul de duminica, de la Munchen…
3 pasi esentiali pentru a ajunge de la
ZERO LA MARATON IN 4 LUNI
Lasa-ti aici e-mail-ul pentru a descarca e-book-ul "30 de lucruri esentiale pentru un alergator serios" si pentru a primi notificare de indata ce postez ceva!