Am ajuns aseara la Amsterdam si m-am felicitat pentru inspiratia de a fi rezervat camera la un hotel din proximitatea garii centrale, unde am ajuns dupa vreo 15 minute de mers cu trenul de la aeroport. Venind dupa un concurs extenuant si o noapte cu putin somn, tot ce imi doream era sa ajung in pat si ma culc. Mi-am lasat bagajele la hotel (puteam sa le las si in aeroport, dar mi-a fost lene sa stau sa caut prin valiza lucrurile de care aveam nevoie a doua zi…) si am dat o fuga la magazinul din coltul strazii pentru a ma ‚inarma’ cu 3 litri de apa plata si ceva de mancare (o salata, un orez cu curry si sofran, o felie mare de pizza cu legume si o bere Amstel fara alcool – aveam motiv de sarbatoare…); de obicei, dupa competitii mai lungi de 10 ore ma hidratez si mananc in continuu pentru vreo 2 zile, asa ca mi-am asigurat un stoc strategic.

Zona hotelului era plina de coffee shop-uri (chiar si intrarea in hotel era flancata de doua, iar receptionistul – un tip pe la 45-50 de ani care arata de parca ca incercase toate drogurile din lume – m-a ‚sfatuit’ sa iau pasaportul cu mine daca vreau sa consum… stiti voi ce) si, probabil, asta ar fi fost o mare tentatie in urma cu 10-15 ani. Dar acele vremuri au trecut si acum sunt mai mult decat high multumita copiilor, familiei, prietenilor, pasiunilor si momentelor minunate din viata mea. In plus, orice bad addiction reduce drastic nivelul de control pe care il avem asupra vietii noastre, asa ca am zis, evident, „pas”.

Am ciugulit tot ce cumparasem si m-am uitat pe un ghid al Amsterdam-ului pentru a decide ce ar trebui (si ce voi avea timp) sa vizitez a doua zi. Mi-am pus telefonul sa sune la 6 si am cazut rapus. Nici nu stiu cand au trecut cele 8 ore de somn si alarma a venit ca un ciocan in cap; as mai fi dormit vreo 5-6 ore, dar la 9.30 trebuia sa plec spre aeroport si ar fi fost pacat sa nu vad cum arata o dimineata obisnuita in Amsterdam.

Chiar daca vremea nu a tinut cu mine (a fost frig si a plouat in reprize), primele ore ale diminetii mi-au dezvaluit un adevarat paradis al biciclistilor! Daca veti vedea pozele pe care le-am postat pe Facebook, veti observa ca mi-a fost aproape imposibil sa fac fotografii in care sa nu apara biciclete… M-a impresionat faptul ca oamenii mergeau pe bicla in ciuda ploii torentiale (unii cu pelerine, altii ‚descoperiti’ sau cu umbrela !) si ca am vazut o parcare URIASA de biciclete (chiar langa gara), pe 3 nivele, care ‚gazduia’ – probabil – mii de astfel de vehicule.

Nu pot spune ca am vizitat, cu adevarat, Amsterdam-ul, dar am apucat sa vad cateva canale a la Venetia, cateva obiective turistice ‚clasice’ (palate, catedrale etc. – doar pe din afara) si sa ‚iau pulsul’ orasului. Mi-am lasat pentru data viitoare suficiente locuri de vazut si lucruri de facut – ca de exemplu un tur al orasului in alergare… (a propos, exista un maraton al Amsterdam-ului, nu va inscrieti?) Atat pentru moment. Dupa ce imi mai ‚trag sufletul’ revin cu lucrurile care mi-au scapat din relatarile mele din Tara Galilor. De abia astepteptam sa ajung acasa si sa le dau copiilor mei tricourile cu „When I grow up I want to be an Ironman”. ..

PS – Pentru cei interesati sa afle daca am apucat sa vizitez Cartierul Rosu, raspunsul este „Nu”. Am preferat sa dau banii pe doua wetsuit-uri pentru copii (nu m-am putut abtine; stiti vorba aceea: de la o jucarie, la o meserie…) 🙂

Este 5 dimineata si reflexul lui Pavlov de a ma trezi devreme nu m-a lasat sa dorm decat cateva ore.

Am terminat Ironman-ul din Tara Galilor, dar nu stiu cine pe cine a terminat, de fapt – eu pe el sau el pe mine… Concursul de ieri ar fi trebuit sa se numeasca IronDamn! Nu credeam ca imi va fi dat vreodata sa fiu nevoit sa pedalez pe atatea pante intr-o singura zi. Cat despre inot si alergare… Dar haia sa incep cu inceputul.

04.00 Desi am pus ceasul sa sune la 04.30, ceasul intern face un pic de exces de zel si imi da trezirea mai devreme. Culcandu-ma in urma cu 8 ore, nu am nicio urma de somn. Metoda mea ‚patentata’ de a ma asigura ca nu dorm mai mult decat ar trebui este de a bea multa apa inainte de culcare… Cateva miscari usoare de streching, un dus, o aplicare de Ice Power Hot (o crema cu ardei iute, care incalzeste musculatura si o pastreaza in conditii optime pentru aproximativ 12-15 ore),o imbracare rapida in haine de strada, o (re)verificare a pungii cu lucruri pentru bicicleta (bidonul de hidratare, o sticla cu apa pentru a spala nisipul de pe picioare inainte de proba de pedalat, o mini-borseta pentru partea din fata a bicicletei, pe care o cumparasem cu o zi inainte – pentru a pune jeleuri cu carbohidrati etc.) si apoi plec catre zona de tranzitie. Este foarte frig, probabil 5-6 grade, dar nu bate vantul si nici nu ploua – perfect! Imi continui drumul si ajung acolo cu vreo 2 minute dupa de ora 5 (cand se ‚deschidea’ oficial zona).

05.00 Intru in zona de tranzitie si gasesc rapid bicicleta, ii montez sistemul de hidratare si borseta frontala, spoi verific presiunea in pneuri: 8 bar in fata, 8 bar in spate. Excelent! Mai arunc o privire ‚de ansamblu’ la bicicleta si imi iau la revedere de la ea, rugand-o sa aiba grija de mine, pentru ca am familie si copii care ma asteapta acasa…

05.15 Micul dejun. Avand hotelul chiar langa zona de tranzit, mi-am permis sa ‚jonglez’ cu drumurile intre camera si zona de tranzit. M-am intors pentru micul dejun si, intr-o caserola, mi-am pus rezerve de mancare pentru zona de Special needs, care ar fi urmat sa se afle pe parcursul traseului de bicicleta, pe la kilometrul 110.

05.30 Ma intorc in zona de tranzit, pentru a imi lasa punga alba (cea cu hainele pe care le voi folosi dupa finish) si mancarea pentru Special needs.

06.00 Ma intorc in camera, pentru a ma imbraca in Wetsuit. Crema de incalzire a musculaturii a inceput sa isi faca efectul, iar pielea mea arde… De abia astept sa intru in apa.

06.15 Plec catre zona de start, care este la vreo 10 minute de mers pe jos, prin multimea de concurenti imbracti in neopren si sustinatori care vin sa vada startul. Este in continuare bezna. Imi fac incalzirea din mers, iar 15 minute mai tarziu ajung aproape de start. Accesul pe plaja se face greu, pentru cei aproape 1700 de concurenti trec printr-o poarta foarte ingusta, dar la 06.45 ajung in apa pentru a face 2-3 ‚sprinturi’ de acomodare cu apa. Vestea buna este ca nu sunt valuri!!

7.00 Un tun bubuie si sa da startul! Primul meu start cu alaturi de 1700 de inotatori! (la half-ul de la Mallorca, startul s-a dat pe categorii de varsta, cu cate 2-300 de participanti). Incepe lupta de care-pe care: coate in gura, picioare in cap, impins, tras, catarat pe cel din fata etc. Din fericire, am stat in lateralul ‚hoardei’ de inotatori si scap intreg, cu toti dintii in gura… Obiectivul meu este 1 ora si 30 de minute, cu 15 minute mai putin decat imi planificasem initial. Fiecare minut economisit va conta pentru cursa de bicicleta care ma asteapta. Inot la 2 brate si mai repede decat am facut-o vreodata. Ajung la prima baliza, pusa la jumatatea primului tur (au fost 2) dupa 22 de minute. Yuu-huu, sunt in grafic! Termin primul tur in 45 de minute (in spatele meu tocmai venea primul atlet profesonist, care terminase ambele ture!), ma simt excelent, pulsul mi s-a stabilizat si am intrat in zona de ‚pot inota oricat’. Intre timp, a rasarit soarele si imaginea cu bila rosie-galbuie iesind din ocean este spectaculoasa. Pacat ca nu am timp sa admir peisajul… A doua tura este mai rapida, neavand prea multi inotatori in jurul meu, asa ca o termin in 43 de minute. Inca un minut pana la poarte de masurare a timpului si… 1h 29m. Super! Urmeaza drumul spre zona de tranzit, unde ajung dupa vreo 7-8 minute. Ma schimb, ma asigur ca nu am uitat nimic, imi pun lucrurile de la proba de inot in punga albastra (unde fusesera hainele pentru bicla), iau bicicleta ‚de coarne’ si alerg pe langa ea pana la iesirea din zona de tranzit.

8.50 Ies din zona de tranzit, stiind ca am la dispozitie doar 8 ore si 40 de minute pentru a termina cei 182.2 km (organizatorii au lungit traseul). Nu suna complicat si, probabil, pe un traseul plat si in conditii normale de temperatura si de vant as termina in 7 ore – 7 ore 30 minute dar, dupa ce vazusem traseul cu o zi inainte, 8h 40m pare un obiectiv greu de atins pentru un cineva care s-a urcat pe bicicleta de abia in urma cu un an si a facut doar 5-6 ture de catarari mai serioase vara aceasta. Si care nu apedalat niciodata pe ploaie!

Prima parte a traseului are coborari si urcari moderate, perfecte pentru a ma acomoda cu bicicleta inchiriata. Soarele de dimineata a disparut, iar acum este inorat. Din fericire, nu ploua si, mai ales, nu este vant, ceea ce ma ajuta sa am o medie ora de 25 de kilometri pe ora. Luna de miere se incheie curand si incep urcarile. Daca bicicleta de acasa are pinioane de catarare decente (12/29), Felt-ul DA4 inchiriat are pinioane 12/25 (fapt pe care il stiam si mi l-am asumat), ceea ce face urcarile mult mai grele. Pe unele pante, 10-12 kilometri / ora este o viteza decenta pentru subsemnatul si incerc sa imi mentin concentrarea numarand fiecare respiratie (este o tehnica pe care o folosesc si atunci cand urc in alergare, la maratoane montane). Din fericire, dupa urcari vin si coborari, dar nu pot recupera prea mult timp, pentru ca drumul este foarte serpuit.

Dupa vreo 3 ore, in timp ce urcam o panta in ritm de melc, trece pe langa mine liderul din acel moment al concursului, un francez, care se afla la a doua tura a buclei respective si care ma lasa cu impresia ca stau pe loc…

Punctele de alimentare, puse la fiecare 30-40 de kilometri, m-au ajutat sa nu sufar de sete in v reun moment al cursei. Voluntarii sunt extraordinari, ne incurajeaza cu clasicul Well done! Apa, Isotonice, Pepsi (yah…), batoane energizante, banane si biscuiti – este oferta zilei.

Ajung aproape de jumatatatea traseului dupa aproximativ 4 ore, dar greul de abia acum incepe: 2 pante de 17 grade, despartite de numai 1 kilometru de drum drept (de fapt, o urcare de ‚doar’ 7-8 grade). Suntem deja la intrarea in oras, iar publicul de incurajeaza frenetic. Unii concurenti se dau jos de bicicleta si merg pe langa ea. Ma tenteaza si pe mine asta, dar imi zic ca asa ceva nu se cuvine pentru un aspirant la titlul de Ironman si pedalez de imi ies ochii din cap…

Incep bucla a doua si imi dau seama ca, daca vreu sa termin la timp, va trebui sa trag mult mai tare. Mai am la dispozitie doar 4 ore si 25 de minute, iar o eventuala pana sau defectiune mi-ar face imposibila misiunea. Cresc cadenta si abordez coborarile cu mai multa incredere. La prima tura, am franat de fiecare data cand am sarit de 45 de kilometri pe ora (instinct de conservare…). Bicileta se comporta excelent, se simte enorm diferenta intre ea si modelul entry-level de acasa (sper sa nu ma auda…).

Cand totul parea sa fie in grafic, incepe sa ploua si sa bata vantul. Pedalez tot mai greu, dar incerc sa pastrez aceeasi viteaza. Timpul trece, dar nu in favoarea mea. Partea buna este ca nu am dureri – nici musculare, nici clasicele frecari de sa (saua Adamo este geniala! In plus, am folosit un truc al concurentilor d ela Double si Triple Iron-uri: mi-am pus o pereche de pantaloni de tri pe sub pantalonii de bicicleta; zero frecare, zero dureri!).

A mai ramas o ora pana se inchide poarta zonei de tranzitie si mai am de parcurs 20 de kilometri, incluzand cele doua pante de 17 grade! Trag aer in piept si imi propun cea mai buna ora de pedalat din viata mea. Imi amintesc ca, inainte de cele 2 pante, este o portiune de coborare abrupta, in linie dreapta, de aproape 2 kilometri si imi propun sa nu mai stau cu mana pe frana inutil. Drumul este impecabil, ploaia s-a oprit si pot recupera timp pretios. Schimb pe foaia mare, pinionul mic si accelerez. Incepe coborarea, ma asez cat mai aerodinamic posibil si incerc pe cat posibil sa evit contactul vizual cu ciclocomputerul. Panta este aproape de final, privirea imi cade pe ecranul ciclocomputerului si ma panichez brusc: 92.4 de kilometri pe ora! (in continuare cred ca ciclocomputerul s-a defectat – mi-e greu sa cred ca am putut atinge viteza asta!) Ciupesc usor frana si reusesc sa reduc viteza suficient de mult incat pulsul sa imi revina la normal…

Ca fapt divers, a fost pentru prima data cand aerobarurile au avut un rol pur decorativ. Neavand portiuni drepte, nu am avut cand sa le folosesc.

Ajung la cele 2 pante si imi propun 15 kilometri pe ora. Imi iau privirea de la varful pantei si ma uit la fix un metru in fata bicicletei. Astfel, urcarea pare mai usoara. Pedalez, pedalez, pedalez si ajung in varf. Uffff, am scapat! Mai am doar 5 kilometri pana la finish si incep sa realizez ca am sanse bune de ajunge in timp util.

Intru in oras, ajung la zona de tranzitie si intreb: Did I make it? Yes, 10 minutes before the cut off time! Este momentul in care am o descarcare nervoasa si urmeaza vreo 3 minute de plans in continuu. Evident de fericre! Imi pup bicicleta, ii multumesc ca avut grija de mine si ca nu s-a defectat. Mai am la dispozitie 6 ore si 30 de minute pentru a termina maratonul. Deocamdata nu stiu in ce stadiu sunt picioarele mele, dupa efortul de la bicicleta, dar imi dau seama ca am suficient timp sa termin Ironman-ul, chiar daca va fi sa ma tarasc…

Stau in tranzit 10 minute. Dupa ce ma schimb, fac o scurta evaluare a musculaturii. Totul pare ok! Ies din zona de tranzit exact in momentul in care se inchide poarta pentru biciclisti, exact in fata a doi concurenti! Unul dintre ei se prabuseste pe jos, de disperare, iar celalat discuta aprins cu marshall-ul. Simt o mare parere de rau pentru ei si imi dau seama ca as fi putut fi in aceeasi situatie. Nici nu vreau sa ma gandesc cum m-as fi simtit, cred ma duceam direct la balamuc!

Este 17.30 si imi propun sa evit emotiile de la proba de bicicleta. Imi amintesc ca sunt alergator si imi zic ca, orice ar fi, trebuie alerg fara oprire, chiar daca viteza nu va fi mare de 9-10 km / ora. Primele 2 ture (au fost 4) trec destul de rapid si reusesc sa pastrez ritmul autoimpus, in ciuda a doua dealuri pe care trebuie sa le urcam. La tura 3 micsorez ritmul si abordez pantele cu un mers rapid. Incepe dilatarea kilometrilor si timpul trece tot mai greu. La fiecare tura primim cate o bratara (la prima verde, a doua galbena, a treia bleu, a patra roz), pentru ca organizatorii sa stie pe cine lasa sa treaca la ultima bifurcatie a traseului, care duce spre finish. La prima tura, sunt usor deprimat sa vad alergatori trecand pe langa mine cu 2-3 bratari, dar acest disconfort dipare de indata ce primesc si eu a doua brata.

Tura 3 trece fara a avea parte de ziduri (probabil ca le epuizasem pe toate la proba de bicicleta…). Intre timp, se face noapte si numarul participantilor scade considerabil.

Referitor la punctele de hidratare, acestea au fost puse din 2 in 2 kilometri, ceea ce a fost un adevarat rasfat… Dar si periculos, din punct de vedere al tentatiei de petrece 1-2 minute la fiecare punct.

La tura a 4, este un frig de imi ingheata mainile (noroc cu un poncho din folie de plastic pe care il primesc la un aid station). Raman pe traseul doar zombies, 99% dintre concurenti mergand ca in clipul lui MJ – Thriller. A fost portiunea unde am depasit cei mai multi participanti si care m-a urcat in clasament vreo 20 de pozitii la categoria mea de varsta (avantajul de a fi, la baza, alergator!).

Este aproape 22.30 si se vede, in sfarsit, finish-ul. Acolo, o atmosfera senzationala: sute de oameni pe marginea unui coridor de 100 de metri, bat in pancartele de pe margine (tocmai am pus un filmulet pe Facebook), tipa si aplauda. Speaker-ul anunta numele fiecarui concurent care intra in coridor: „Welcome Andrei Rosu, from Romania! And now, what do we say to Andrei?” si publicul explodeaza: „You are IRONMAN!!!”. Evident, mi se face pielea-gaina instant. Primesc medalia (care arata fabulos!), ma uit la cronometru (15h 25m) si ma indrept catre cortul atletilor. Acolo, ma salut cu cativa dintre colegii de suferinta intalniti pe traseu, rontai ceva in graba, apoi imi iau pungile si bicicleta. Las bicicleta la centrul de inchirieri improvizat chiar la iesire, apoi dau fuga in camera pentru a imi anunta familia si prietenii ca… sunt Ironman!!

A fost o experienta minunata, pe care o recomand oricui. A meritat din plin sa ma apuc de inot si de pedalat acum un an…

Am terminat cel mai greu Ironman din lume (cine m-o fi pus sa il aleg tocmai pe asta??) Urmeaza un maraton la Munchen (14 octombrie), la care o sutin pe Oana, sotia mea, sa termine primul ei 42,195 km. Apoi, Double Iron Florida, in 1-2 martie 2013. Realistic vorbind, am sanse 20-30% sa il termin in timpul limita (36 de ore), dar mai am 6 luni sa il pregatesc cum trebuie.

Revin cu vesti pe parcursul scurtei mele escale in Amsterdam.

Cu drag,

Andrei

PS – recitind randurile de mai sus, nu ma pot abtine sa nu lacrimez.

15 ore si 25 de minute. Cel mai greu circuit de bicicleta din viata mea. 1 ora si 29 de minute inotul. 20 de minute timp de tranzitie inot-bicicleta (incluzand kilometrul alergat de pe plaja pana la zona de tranzitie). 8 ore si 30 de minute bicicleta (am terminat traseul cu 10 minute inainte de inchiderea portilor!). 12 minute tranzitie bicicleta – alergare. 4 ore si 55 de minute maratonul. Locul 215 la categoria mea de varsta, 1135 la general. Este mult de povestit, dar aman pentru maine povestea, pentru ca sunt cam terminat si vreau sa ma culc…

Va multumesc mult pentru ca sunteti alaturi de mine!! Si empatie (si simpatie :)) maxima pentru toti romanii care au terminat sau vor termina un Iroman. Acum stiu ce inseamna…

PS – rezultatele complete sunt AICI. Ma gasiti dupa numarul de concurs (647).

Mai sunt cateva ore pana la start si m-am gandit sa scriu cateva randuri inainte de cursa de maine. Am sa incep cu impresiile cu care m-am intors din turul facut cu un microbuz pentru a ma familiariza cu traseul de bicicleta. Cred ca mai bine nu as fi facut acest tur, pentru ca m-am intors cam speriat: nu exista portiuni drepte, ci numai urcari si coborari, cu pante de pana la 17 grade (una dintre ele chiar inainte de final…)! Partea buna este ca mai am timp sa imi regandesc strategia de cursa, in special in zona de nutritie. Asta inseamna ca voi lua la mine 4 geluri in plus (aveam deja 12 – 6 puse in compartimentul mic al sistemului de hidratare, 6 puse intr-un bidonas) si voi plasa la kilometrul 100, in zona de special needs, o caserola cu mancare solida.

De asemenea, voi forta timpi mai buni la proba de inot si in zona de tranzit, astfel incat sa am o rezerva pentru incidente neprevazute. Interesant este ca aceasta excursie a durat 3 ore, in conditiile in care soferul a condus destul de rapid, iar bucla cea mare a traseului (pe care o vom traversa de doua ori) a fost parcursa o singura data! Aproape ca am obosit in masina, asa ca imi dau seama ce ma asteapta maine…

Avand pregatite inca de ieri lucrurile care trebuie lasate in zona de tranzit, am rezolvat la intoarcerea din calatorie predarea bicicletei si a celor 2 saci (albastru & rosu), am ridicat chip-ul de masurare a timpului (care trebuie prins la baza piciorului stang si pe care, pentru a nu il uita, l-am prins de wetsuit) si am reusit sa evit aglomeratia care cu siguranta urma dupa pranz, avand in vedere ca accesul in tranzit si predarea lucrurilor este permisa doar pana la ora 14.30. Accesul in aceasta zona va mai fi permis doar maine dimineata intre 5 si 6.15 dimineata, cand participantii isi vor mai putea face mici verificari la biciclete.

La ora 15.00 am programare la unul dintre kinetoterapeutii din zona Expo-ului, pentru a imi aplica benzile kinesio pe musculatura spatelui (si pe alte zone care vor fi supra solicitate pe parcursul cursei). Apoi, mai fac cateva mici cumparaturi (multa apa si mancare pentru noaptea de dupa Ironman cand, probabil, nu voi dormi prea mult) si apoi rezolv aspectul cinei, incercand sa mananc cel tarziu la ora 17.00 (pentru a avea un somn linistit si pentru a ma trezi cu suficient de multa foame pentru a imi umple stomacul…). Nu in ultimul rand, voi face tot posibilul care la ora 20.00 sa fiu in pat, astfel incat la 4 dimineata sa am bateriile incarcate la maxim…

Pe curand! (cel mai probabil, maine seara / noapte, dupa finish…).

PS – ca sa imi citez coechipierul de la Maraton 7500 Bucegi: ABANDONUL NU ESTE O OPTIUNE… 🙂

Azi am lenevit maxim si m-am trezit la 6. A fost un somn de 8 ore, venit excelent pentru a avea bateriile incarcate la cursa de maine. Ca paranteza, am observat (si obtinut confirmarea de la mai multi atleti), ca noaptea de dinaintea cursei nu conteaza prea mult din punct de vedere al somnului (poate ati auzit de sportivi care nu dorm deloc inainte de un eveniment important, din cauza emotiilor, dar o evolutie foarte buna la concurs). In schimb, conteaza enorm ce faci cu 2 nopti inainte. Asa ca sunt fericit ca mi-am indeplinit norma de somn.

Ieri a fost o zi plina; ramasesem cu povestea la tura de bicicleta. Ei bine, trebuie sa reinvat sa merg pe 2 roti. Cam asta a fost sentimentul pe care l-am avut ieri pe bicicleta inchiriata. Modelul de Felt pe care l-am primit este mai usor decat cel pe care il am acasa, mai aerodinamic si mult mai greu de controlat – nefiind obisnuit cu el. Cateva rafale de vant aproape ca m-au doborat. In plus, vitezele se schimba diferit fata de cum sunt obisnuit si asta m-a facut sa urc un deal foarte abrupt cu foaia mare si pinionul cel mai mic 🙂 (deci invers fata de cum ar fi trebuit…).

A urmat sesiunea de inot. Nu au fost valuri (probabil datorita refluxului, care – de altfel – ‘marise’ plaja cu vreo 500 de metri), dar apa este…rece rau (sau rece bine – pentru optimisti :))! Din fericire, casca de neopren este geniala (si extrem de importanta, avand in vedere ca un sfert din caldura corpului se pierde prin cap), iar dupa primele 5 minute de balaceala nu am mai simtit temperatura apei. Am facut o tura de aproximativ 1 kilometru, pe langa cateva balize improvizate special pentru aceasta sesiune. La iesirea din apa aveam palmele si labele picioarelor aproape inghetate, dar mi s-au decongelat destul de rapid (in vreo 2-3 ore…).

Am vazut o multime de biciclete ‘tari’ in oras (care, a propo, este foarte frumos, cu case dragute, arhitectura placuta privirii, cu flori, palmieri (!), multe pub-uri – fireste!, spatii verzi, locuri de joaca pentru copii) si o multime de triatlonisti pasionati. Este o mare bucurie sa intalnesti atatia oameni care iti impartasesc pasiunea.

La sedinta tehnica (desfasurata intr-o ferma), am aflat ca:

–     – Ironman Wales este cel mai greu Ironman din lume (mi-ar fi placut sa aflu asta anul trecut, cand m-am inscris…).

–     600 dintre cei aproape 1700 de participanti sunt „Ironman Virgins”, adica sunt la primul lor Ironman full!

–      Prognoza meteo pentru duminica este buna si nu vom mai avea valurile de anul trecut…

Ar mai fi de mentionat faptul ca limba locala („taragaleza”) este indescifrabila – seamna un pic cu romana, cand citit cuvintele noastre invers… Si ca azi am in plan un tur organizat cu microbuzul in care urmeaza sa vedem traseul de bicicleta (ma va ajuta sa imi marchez pe harta punctele mai delicate: urcari si coborari abrupte, curbe stranse, drumuri inguste, puncte de hidratare etc.). Apoi, imi duc (si las acolo pana maine) bicicleta + punga albastra (echipament si nutritie pentru proba de pedalat) si punga rosie (cu lucrurile pentru proba de alergat). Iar sprea seara, o sa fac o plimbare pentru a relaxa musculatura si creierul.

Numaratoarea inversa continua. Sper ca totul sa fie ok!

PS – incarc AICI pozele facute in Tara Galilor.

Un update pe fuga. M-am trezit la ora 5, iar pe la 6 am alergat 40-45 de minute, printr-o bezna totala, frig patrunzator si vant puternic (dar, ca de obicei, dupa primele 5 minute de alergat, confortul termic a crescut considerabil). Mi-am incalcat rutina, dar am vrut sa ma ‘aclimatizez’. Ma simt tot mai pregatit (psihic) pentru cursa de duminica. Am ridicat kitul de concurs si clasicele pungi rosu & albastru & alb. Am inchiriat bicicleta, totul este ok. Acum ies la o tura pentru a ma obisnui cu ea. Peste 2 ore este sesiunea oficiala de inot (brrrr) iar peste 6 ore sedinta tehnica. Pentru a nu imi ingheta capul, mi-am cumparat o casca de neopren, de la Blueseventy (ca sa se asorteze cu costumul de inot :)). Vremea este super acum, in jur de 20 de grade, iar oraselul este invadat de Ironman-i… Pe curand!

Am ajuns in aceasta seara in Tara Galilor, dupa un zbor foarte linistit. De fapt, ne-a cam zgaltait avionul peste Marea Britanie, dar cred ca am inceput sa ma obisnuiesc cu astfel de incidente…

Fara a avea grija transportului bicicletei (va reamintesc ca am last-o acasa si ca urmeaza sa inchiriez una), am ajuns la ora stabilita pe aeroportul din Cardiff, unde ne asteptau reprezentantii agentiei de turism Nirvana Europe – cei care se ocupa de triatlonistii care merg la Ironman-uri (Chris, multumesc pentru punctualitate!! :)). Intr-o prima faza, am vazut o doamna care avea in mana o pancarta pe care scria RSR si am mi-am zis What the f…?! Astia nu stiu ca Romania nu se mai numeste RSR?! M-am linistit rapid, cand mi-am dat seama ca nu pe mine ma astepta doamna respectiva…

In avion m-am intalnit cu o doamna respectabila, imbracata din cap pana in picioare cu haine branduite Ironman si pe care mi se parea ca o cunosc de undeva. Intamplarea a facut sa calatorim de la Cardiff la Tenby cu acelasi microbuz, asa ca am discutat de una, de alta si mi-am dat seama de unde o stiu: apare in filmul despre finala Ironman Hawaii 2010, pe care il vazusem de vreo 20 de ori, in timpul antrenamentelor de bicla pe trainer…

O cheama Kathryn Curl, este cetatean american, locuieste in Idaho si are 68 de ani. Cand avea 59, fata ei a invitat-o sa inoate ‘un pic’ impreuna, la bazin (fata pregatindu-se pentru primul ei Ironman). Desi nu avea antecedente ca sportiva, Kathryn s-a descurcat binisor, motiv pentru care fata ei a intrebat-o – mai mult in gluma – daca nu vrea sa participe si ea la Ironman-ul care urma sa aiba loc cateva luni mai tarziu. I-a placut ideea, asa ca a inceput antrenamentele. De atunci, au urmat 9 Ironman, din care 7 terminate, unul chiar la finala campionatului mondial de la Kona, Kathryn fiind cea care incheiat ultima lista finisher-ilor, cu doar 43 de secunde inainte de termenul limita!! In filmul de mai jos puteti urmari finish-ul ei emotionant (de la 1:25:15).

Inainte de a da fuga la culcare, sa va mai spun ca aici a venit toamna (ca sa nu zic iarna). Veste proasta este ca apa marii are doar 16 grade. Vestea buna este ca, in comparatie cu temperatura aerului, o sa ni se para foarte calda…

Pe maine!

Fara legatura directa cu Transmaraton-ul, dar inspirat de alergatorii care au participat la acest eveniment, m-am gandit sa scriu despre motivele pentru care transpiram in arsita, vant, ploaie, ninsoare sau pe banda de la sala. Lista de mai jos nu cuprinde toate motivele – va invit sa extindem lista; de asemenea, cred ca fiecare dintre noi adera la mai multe dintre motivele de mai jos.

1. Pentru relaxare (eliberarea stresului). In ziua de azi, primim mai multe informatii intr-o zi decat primea un om in urma cu 200 de ani intr-o viata intreaga. Traim intr-un ritm mult mai rapid, diferit de cel al universului (cati dintre noi au, in conditii normale, ritmul cardiac de maxim 60 bpm?), iar presiunea sociala de pe umerii nostri este enorma. Alergatul ne ajuta sa avem un puls mai scazut atunci cand suntem in repaus si, din punctul meu de vedere, este o excelenta forma de meditatie activa…

2. Pentru a ne depasi limitele. De cele mai multe ori, ne autolimitam – probabil direct proportional cu stima de sine. „Nu merit un job care sa imi placa mai mult”, „Nu pot sa scap de kilogramele astea in plus”, „Nu pot sa alerg mai mult de 1 kilometru”, „Nu sunt facut pentru asta”, „Nu o sa cunosc niciodata persoana potrivita”… – sunt tot felul de bariere si de piedici pe care ni le punem singuri, iar consecinta este ca ne inconjuram – involuntar – de oameni care sa ne valideze aceste opinii (negativisti, nihilisti, pesimisti etc.). Alergatul ne ajuta sa dovedim contrariul: POT!!! Si, de aici incolo, incep sa se schimbe multe, inclusiv anturajul…

3. Pentru a petrece un pic de timp cu noi insine. Cand a fost ultima data cand ne-am deconectat total, ne-am ascultat vocea interioara si am avut un dialog cu noi insine? Dupa primele 10-15 minute de alergat, toate gandurile care ne bombardeaza de obicei dispar si ne putem concentra pe o singura idee care, de regula, este cel mai aproape de visele noastre…

4. Pentru o stare (mult) mai buna a sanatatii. Mai este cazul sa detaliez? Schimbarile se observa rapid si ne impacteaza fizic, mental, emotional si spiritual (a propos, stiati ca ASICS este acronimul latinescului Anima sana in corpore sano?). Mai multe endorfine, dopamina, fericire. Sange mai fluid, mai alcalin. Ne imbolnavim mai rar. Diminuam foarte mult riscul de cancer. Crestem speranta de viata si imbunatatim considerabil calitatea ei.

5. Pentru a ne mentine in forma. Alergand,  devenim mai rapizi, mai puternici, mai rezistenti.

6. Pentru a depasi momentele dificile. Nu inseamna ca fugim de ele, ci doar ajutam psihicul si sufletul sa gestioneze mai bine astfel de momente. Pentru ca alergatul ne sporeste anduranta, ne ajuta sa avem o abordare diferita a vietii si sa fim pregatiti pentru incercarile vietii, indiferent cat de grele vor fi.

7. Pentru a (ne) dovedi ca putem sa ne depasim conditia sau asteptarile (noastre sau ale altora). Seamna putin cu punctul 2, dar ma refer la faptul ca alergatul ne ajuta sa avem, din cand in cand, o reconfirmare a faptului ca suntem niste fiinte minunate si capabile de lucruri marete!

8. Pentru a sustine o cauza in care crezi. Cand alergi pentru tine este ok, dar cand alergi pentru altii este extraordinar. Si primesti (nu stiu de unde!) forta de a trece mai usor peste orice obstacol aparut pe parcursul unei curse. Poata ca nu este intamplator faptul ca Transmaratonul a avut 100% rata de finisheri. Si nu vorbim de un cros de 3 kilometri, ci de un semi-maraton montan, cu diferenta de nivel de 1.000 de metri, respectiv un ultra de 70 km – amandoua avand la start o multime de debutanti!

9. Pentru a avea energia de a pune in practica planurile pe care ni le facem. Oricat de motivati si de informati am fi, vom esua in realizarea viselor noastre daca ne va lipsi energia de a actiona. Alergatul ne incarca bateriile, precum dinamul de la lanternele Varta din kitul de inscriere la Transmaraton…

10. Pentru o schimbare de peisaj. Facand zi de zi acelasi lucru, mergand in aceleasi locuri si discutand cu aceeasi oameni, vom obtine aceleasi rezultate (Einstein spunea ca este o nebunie sa iti doresti, in astfel de conditii, rezultate diferite). Alergatul ne ajuta sa ne bem cafeaua, ceaiul, sucul, apa etc. cu oameni de la care avem ce invata. Nu degeaba se spune ca devenim asemenea celor cu care ne bem cafeaua…

11. Pentru a castiga o competitie sau un pariu. Da, unuii dintre noi sunt competitivi. Nimic rau in asta. Pana la urma, viata insasi este o cursa de supravietuire. Personal, singurul ‚concurent’ pe care doresc sa il depasesc este Andrei-ul de ieri, pentru a il ajunge pe Andrei-ul de maine.

12. Pentru a deveni sportiv profesionist. In 99% din sporturi se impune sa avem o conditie fizica excelenta, iar alergatul ne ajuta sa o obtinem. Pe vremea cand ma uitam la meciuri de fotbal (a long, long time ago, in a far, far galaxy...), apreciam foarte mult jucatorii care alergau non-stop si se luptau pentru fiecare minge, chiar daca nu aveau realizarile tehnice ale fotbalistilor ‚talentati’. Cine doreste sa faca performanta in sport (mesaj adresat mai ales celor care sunt la varsta la care mai pot opta pentru o cariera in acest domeniu), sa trateze cat se poate de serios alergarea.

13. Pentru o postura corecta. Timp de 34 de ani am mers ca o rata (nefolosind diacritice, ma simt nevoit sa explic ca ma refer la pasare, nu la rate bancare). Incepand sa alerg, am reinvatat sa merg, iar asta m-a ajutat sa mai corectez din postura. Bineinteles, inca mai lucrez la asta, dar cred ca sunt pe drumul cel bun. Mi-am propus sa trec prin viata cu capul sus si privirea inainte, nu cocosat, cautand monede pe strada…

14. Pentru a fi mai tolerant. Dupa o ora de alergat, viata pare cu totul altfel. De fapt, este la fel, dar o privim din alt unghi. Comunicam mai asertiv (pe principiul ‚eu sunt ok, tu esti ok’) si vedem (cautam activ) partea frumoasa a lucrurilor si a oamenilor. Si suntem mult mai calmi!

15. Pentru un stil de viata diferit. Cand incepem sa alergam, organismul incepe sa ne traga de urechi atunci cand nu ii dam combustibilul potrivit. E ca o masina; daca doar ne plimbam prin oras cu ea, 2-3 kilometri pe zi, probabil ca nu conteaza ce benzina si ulei ii dam. Dar daca participam la curse de raliu, probabil ca motorul va ceda destul de curand daca nu ii dam ce trebuie. De aceea, alergatul este o ocazie excelenta de a face un bilant, de a ne schimba dieta, programul de somn si cantitatea de apa consumata.

16. Pentru a slabi. In continuarea punctului 15, cred ca slabitul nici macar nu ar trebui sa ne preocupe prea mult. Alergatul ne ajuta sa ajungem la greutatea noastra optima, fara a fi nevoie sa ne infometam, sa facem cure drastice cu diuretice, sa ne imbolnavim si sa ne privim disperati in oglinda. Partea interesanta este ca, de multe ori, ne putem pastra greutatea dupa 6 luni de alergat, dar kilogramele sa fie cu totul altfel distribuite (mai bine, fireste!)…

16 bis. Pentru a ne invinge temerile. Cum sa ne invingem marile temeri daca nu le invingem pe cele minore precum frica de schimbare? Dupa ce observam ca trezitul cu o ora mai devreme si alergatul nu ne adorm cu capul pe birou, ca putem trai fara paine si circ (televizor), ca ne putem satura si fara carne, ca putem pleca la timp de la job, ca ne putem gestiona mai bine timpul si ca devenim mai productivi, putem trece la lupta cu adevaratele fobii (vorbitul in public, avioane, caini etc.).

17. Pentru inspiratie si motivatie. Indiferent ca vrem sa devenim o sursa de inspiratie pentru propria persoana sau pentru cei din jur, efortul nostru de a invinge comoditatea si de a alerga nu va trece neobservat. Ne va da dependenta si ii va contamina pe cei dragi…

18. Pentru echipa. Alergatul poate fi un act intim, un lucru pe care il facem pentru a fi singuri cu gandurile noastre, sau poate fi o bucurie pe care o impartim cu familia, prietenii, colegii si alti oameni cu aceeasi pasiune. Cine a alergat in grup, poate depune marturie… Paradoxul este ca alergatorii nu vorbesc despre alergare atunci cand alearga si vorbesc doar despre alergare atunci cand stau pe loc…

19. Pentru mai multa bucurie si pasiune. Nu voi reveni la ideea dopaminei, ci la satisfactia care vine „la pachet” cu alergatul. Daca va sclipesc ochii atunci cand urmeaza sa iesiti la alergat, atunci intelegeti la ce ma refer…

20. Pentru a avea noi prieteni si oportunitati. Suntem fiinte sociale, ne place sa relationam, sa avem un sentiment de apartenenta. Cred ca apartenenta la ‚specia’ alergatorilor este minunata!

21. Pentru evita durerea sau scapa de ea. Un alt paradox: cu cat alergam mai mult, cu atat ne simtim mai bine si durerile scad spre zero. Daca ne amintim cum eram inainte de a deveni alergatori, cu siguranta gasim acolo dureri de cap, de spate, de picioare, de aia, de balaia… Orice calcatura gresita se transforma in entorsa, orice somn cu ‚gatul sucit’ sau statul in aer conditionat  ne intepenea o saptamana s.a.m.d.

22. Pentru a fi la moda. De vreo 40.000 de ani, alergatul nu a devenit in niciun moment desuet. Poate ca echipamentul s-a schimbat, societatea a evoluat (sau involuat), dar alergatorii continua sa fie un exemplu de vointa si sanatate.

23. Pentru a fi / ramane atractiv(a). Toti cei care citim aceste randuri suntem adulti si intelegem cum merg lucrurile pe lumea asta. Sunt putini cei care isi doresc sa fie neatractivi si respinsi de semenii lor. Pana la urma, cu totii ne cautam fericirea, iar parte a acestei fericiri este si un partener de viata cu care sa impartim bucuriile si tristea. Alergatul nu iti garanteaza asta, dar iti sporeste sansele. Daca nu prin faptul ca esti mai atractiv(a) fara burta si radiind de fericire, atunci macar prin faptul ca mai schimbi peisajul (vezi punctul 10…)

24. Pentru a avea si pastra o reputatie. Reputatia este, de fapt, brandul nostru personal, felul in care suntem perceputi. Alergatul ne ajuta sa fim mai populari si sa avem o reputatie mai buna, cel putin fata de oamenii care conteaza cu adevarat pentru noi.

25. Pentru a ramane tineri. Imbatranim cand incetam sa ne mai jucam, iar alergatul este o joaca (ati vazut copii care sa stea sau sa se plimbe?). Am intalnit atatia sexagenari si septagenari alergand (pe unii chiar mi-a fost extrem de greu sa ii depasesc si a trebuit sa trag tare pentru a nu suferi umilinta de a aparea in poza de finish alaturi de ei…) si aratand cu 15-20 de ani mai tineri, incat nu simt nevoia de a prezenta argumente in acest sens. Punct.

BONUS: Pentru a ne schimba atitudinea. Probabil ca acest punct ar trebui sa fie o concluzie a celor de mai sus. Devenim (mai) constienti de propria persoana, realizam ca intre noi si ceea ce dorim sa realizam in viata se afla doar comoditatea noastra si renuntam la vechile scuze; iesim din zona „nu pot sa fac asta, pentru ca…” si ne mutam in „pot sa fac asta, daca reusesc sa…”

Cam astea au fost gandurile mele din avion & aeroport. Imi place sa cred ca nu am fost cel mai rapid dintre cei x zeci de milioane de spermatozoizi doar pentru a imi petrece viata pe canapea, cu berea in brate… 🙂

PS – intre timp, am ajuns in Tara Galilor, unde am avut parte de o intalnire-surpriza. Va povestesc in postul urmator despre cine este vorba…

Este 3.30 dimineata, ora obisnuita la care ma trezesc atunci cand am antrenamentele lungi, de weekend. De data asta, nu am antrenament, ci m-am trezit mai devreme pentru a fi sigur ca prind avionul si pentru a mai scrie pe blog… 🙂 Sunt sigur ca si emotiile au jucat un rol in aceasta trezire matinala; pe masura ce se apropie ora concursului, intervine sindromul „oare sunt suficient de pregatit pentru a face fata cu succes?”.

Ironman Wales este pe departe de a fi unul obisnuit sau usor (oricum, cred ca niciun Ironman nu e prea simplu). 13% rata de abandon in 2011 (cea mai mare printre Ironman-urile din Europa). 1749 de metri (5741 de picioare) diferenta de nivel pozitiva; O temperatura a apei marii (adica a oceanului) de 16.5 grade. Ceva valuri. Vreme nu tocmai frumoasa: frig, ploaie si vant. Un maraton de final care va avea, in realitate, 44 de km in loc de 42.2 si va presupune si cateva urcari.

Pe scurt: ori la bal, ori la spital (prefer varianta 1 :)). O „incalzire” perfecta pentru Double Iron-ul din martie, la care voi merge indiferent de rezultatul cursei de duminica (nu am ce sa fac, deja am luat biletul de avion :)). Nu am un pronostic privind timpul final in care il voi termina, dar cred ca – in lipsa unor incidente – am sanse sa ies din apa in maxim 1 ora 45 minute, sa parcurg traseul de bicicleta in mai putin de 8h si sa alerg ‘maratonul’ sub 4h 30m. Iar tranzitiile sa nu imi ia, cumulat, mai mult de 15 minute. Deci in jur de 15 ore, desi mai realistic cred ca ma voi apropia de 16. Important este sa nu depasesc 17… 🙂

Privind catre partea frumoasa a experientei, sunt sigur ca voi avea parte de niste peisaje spectaculoase si voi mai adauga o caramida la ‘construirea’ andurantei, atat de necesare nu doar la Double Iron, ci – mai ales – in viata.

Plecarea este pe ruta Bucuresti – Amsterdam – Cardiff (avion) – Tenby (autocar); ajung la destinatie diseara, in jur de ora 22.00 (ora locala – cu 2 ore in urma Bucurestiului). Nu stiu daca mai am acces la net azi (sper, totusi, sa il pot accesa la Amsterdam, unde fac escala vreo 5 ore), dar revin maine cu vesti (si poze). Va fi o zi interesanta, mai ales ca ma duc sa imi inchiriez bicicleta…

Pe curand si tineti-mi pumnii. O sa am nevoie de foarte multi!!! 🙂

PS – pentru ca am fost intrebat despre rutina mea inainte de concursuri (inclusiv acesta): zero efort in ultimele 3 zile inainte de concurs (cu exceptia zilei de dinainte, cand fac o plimbare de 30-45 de minute, intr-un ritm mai alert, pentru a pregati musculatura de efort (in cazul de fata, va trebui sa fac si 1-2 mini-ture cu bicicleta, pentru a ma acomoda cu ea, mai ales ca vitezele se schimba altfel decat la a mea); mananc pe rupte, 6-7 mese pe zi (multe legume si fructe crude, paste, orez, nuci, ulei de masline, fructe deshidratate etc.); incerc sa am un somn de calitate si de minim 6-7 ore (obligatoriu, la ora 22 trebuie sa fiu deja adormit); ma „incarc” timp de o saptamana cu electroliti (magneziu, potasiu, saruri) si vitamina C (minim 2 grame pe zi, impartite in 3 reprize); alung orice urma de stres (discutiile pe ooVoo cu familia ajuta enorm), iar focus-ul meu este din ce in ce mai mult catre cursa. Si, evident, bagajul si echipamentul sunt pregatite din timp (cu cateva zile inainte de plecare / concurs), iar trezirea in ziua evenimentului se face in baza a minim 3 surse (alarma telefon, alarma ceas, wake-up call de la receptia hotelului… :))

Cu gandul la Ironman-ul de duminica si cu focus pe ultimele task-uri de la birou inainte de plecarea de maine dimineata, o sa fiu mai telegrafic decat de obicei, dar voi incerca sa surprind ‘esenta’ Transmaraton-ului. Inainte de asta, o sa va spun ca editia I nu este nicidecum incheiata. Atat munca noastra, a organizatorilor, cat si efortul alergatorilor de a obtine noi donatii, continua. Link-urile personalizate de pe site-ul Transmaraton vor ramane active pana la sfarsitul lunii, astfel incat prietenii alergatorilor sa ii felicite pentru reusita si sa le rasplateasca implicarea. Cat despre organizare, suntem la faza in care colectam poze, filme, testimoniale si multumim tuturor celor care ne-au ajutat si sprijin, material si/sau moral (a propos, va multumesc mult pentru comentariile postate pe blog!!! :)). In paralel, chiar daca mai avem 360 de zile pana la editia urmatoare, am inceput deja pregatirile…

Desi aveam de gand sa plecam joi dupa-amiaza spre Balea Cascada – locul de start al celor 2 probe si ‘cartierul nostru general’ – ne-am amanat plecarea pentru vineri dimineata, la prima ora. Drumul a durat mai mult decat ne asteptam, dar in jurul pranzului am ajuns la ‘locul faptei’.

Daca anticipam un punct slab al Transmaraton-ului, acela a fost cu siguranta capitolul ‘cazare’. Transfagarasanul are, pe partea nordica, putine locatii care sa ofere mai mult de 20-30 de locuri. De fapt, doar 3: Cabana Balea Cascada, Complex Europa Transfagarasan si Complex Pastravarie Albota – care, impreuna, ofera vreo 200 de locuri. Daca Albota se ridica la standardele UE (cei care au fost la festivitatea de premiere pot confirma…), celelalte doua locatii mai necesita ‘mici’ retusuri si un sprijin (sau „customer service„) mai consistent pentru turisti din partea personalului. Oricum, ele au servit obiectivului principal al participantilor Transmaraton: un acoperis deasupra capului, inainte de alergarea de sambata…

Prima noastra grija a fost de a descarca si, apoi, impacheta, kit-ul de concurs. In urmatoarele 2-3 ore urmau sa soseasca primii alergatori si nu am fi vrut sa ii intampinam carand si aranjand cutii… Asociatiile si voluntarii ne-au dat o mana de ajutor si am reusit sa fim gata relativ la timp… 🙂

Sedinta tehnica ar fi trebuit sa aiba loc la ora 20.00, dar multi dintre alergatori au ajuns dupa ora 21.00, asa ca am inceput cu intarziere; am inceput cu informatiile pentru ultramaratonisti, pentru a le da posibilitatea sa se duca la culcare mai repede si sa fie in forma la startul de a doua zi, de la 7. Am continuat cu semi-maratonistii, iar pe la ora 23.00 toata lumea era in drum spre pat (inclusiv Alex & Ema, copiii nostri, carora le-am dat voie sa stea ‘peste program’ si sa asiste la sedinta tehnica :))

Asadar, toata lumea dormea, cu exceptia noastra, a organizatorilor, a fetelor de la Escapage (good job, girls!!) si a ultimilor alergatori si voluntari, care au continuat sa vina pana aproape de ora 3 dimineata, cand am reusit si eu sa motai, pe un covor, pentru vreo 2 ore… 🙂 Cu toate eforturile noastre, nu am reusit sa convingem gazda sa mentina restaurantul deschis mai tarziu de ora 22.00, asa ca celor care au sosit dupa aceasta le-am oferit din stocurile noastre de biscuiti Leibniz, ciocolata Ritter Sport si apa Vittel. De asemenea, receptia s-a inchis la ora 24.00, astfel ca ultimii concurenti sositi au fost grupati in camerele voluntarilor sau ale organizatorilor (eu i-am cedat cu drag patul unuia dintre fotografi :)).

Dimineata, pe la 5, am iesit din cabana pentru a ‘verifica’ starea vremii. Frig (6-7 grade), dar cerul plin de stele, ceea ce insemna ca vom avea o zi insorita. Yuu-huu!!! 🙂 Primul dintre alergatorii cu care m-am intalnit a fost Adrian Ber, care dormise intr-un cort, langa cabana si care avea sa castige ultra-ul de 70 de km (deci, cine se trezeste de dimineata…). In scurt timp a aparut si Gabi, iar prima noastra grija a fost de a incalzi, la o butelie, cafeaua pe care o pregatisem cu o seara inainte pentru ultra maratonisti (pentru ca restaurantul urma sa se deschida de abia la 8). Apoi, ne-am pus pe montat poarta de start, steagurile tarilor reprezentate de alergatori, instalatie de sunet etc. Nici nu ne-am dat seama cand s-a facut 7 – ora oficiala de incepere a ultra-ului. Punctualitatea noastra a fost data peste cap cu vreo 7-8 minute de unul dintre cei 9 ‘ultrasi’, pe care emotiile l-au directionat catre toaleta. Oricum, nu a fost o tragedie… 🙂

Startul ultra-ului a fost unul ‘discret’, fara muzica, spectatori (altii decat noi, voluntarii si cateva rude si prieteni ai alergatorilor) si cu o talanga pe post de pistol. Cei 9 alergatori au plecat, insotiti de echipa de suport (biciclistii si masina de asistenta), in linistea unui Transfagarasan netulburat – inca – de masini…
Gabi a plecat cu ultra-trans-maratonistii, eu am ramas la start, pentru intalnirea cu semi-maratonistii, care incepeau sa se trezeasca si sa dea semne de viata… 🙂 In jur de ora 8, muzica a inceput sa rasune si, in scurt timp, startul era foarte animat, concurentii facandu-si incalzirea printre chioscurile cu suveniruri. Cei 3 kinetoterapeuti voluntari nu au stat degeaba si au remediat mici dureri si crampe musculare ale alergatorilor. Evident, greul urma sa ii astepte la finish…

La 8.30 au aparut si Politia, Jandarmeria, Ambulanta, la 8.50 am facut pozele de grup, iar la 9.00 s-a dat startul; fundal sonor: un remix dance al Viva la vida (Coldplay). Vremea perfecta, 17-18 grade, cer senin si atmosfera plina de energie! Dupa ce au plecat si ultimii concurenti, ne-am urcat in masini si am plecat spre zona de finish, unde urma sa pregatim welcome-ul alergatorilor). Am ajuns in aproape 30 de minute, Acolo, voluntarii erau pregatiti, mesele asteptau incarcate cu sandwich-uri, fructe, batoane Corny, bere (fara alcool :)), isotonice, dulciuri (am avut inclusiv jeleuri ursuleti Haribo si Marshmallows – absolut geniale, mai ales pentru copiii care isi asteptau parintii :)), kinetoterapeutii ajunsesera si ei, muzica si cheerleader-ele de la Incubator107 incalzeau atmosfera, iar eu ma rugam ca toti concurentii sa ajunga teferi si nevatamati… 🙂

In curand, ajung primii concurenti de la semi, Victor si Stefan, cot la cot. Apoi, unul cate unul, si ceilalti. I-am asteptat pe toti si am avut onoarea de a le inmana medalia de finisher, impreuna cu unul dintre voluntari (merci, Vlad :)); asta mi-a dat niste emotii ca atunci cand eram scos la tabla, la ora de chimie, dar si bucuria pe care o simteam cand aflam ca am scapat de corigenta… 🙂 In paralel, Oana (sotia mea) facea poze tuturor alergatorilor care treceau prin poarta (le vom posta curand :)), iar Alex si Ema stateau prin preajma, alaturi de bunicii lor, aplaudand finisher-ii… Din cand in cand, vorbeam la telefon cu Gabi pentru a afla ultimele informatii despre cursa de ultra. La 12.55, vine si vestea cea mare: primul ultra maratonist a terminat cursa, cu un timp excelent: sub 6 ore!!! Evident, ea a fost intampinata cu multe aplauze si urale de toti alergatorii prezenti la finish…

[va urma!]