Va prezint cu drag un filmulet dragut despre felul in care ii putem invata pe copii sa pedaleze. Pe noi ne-a ajutat, sper sa va foloseasca. In rest, rabdare, rabdare, multa rabdare… Dar merita!! Studiile psihologice arata ca, pentru a stapani – in primul rand mental – un domeniu al performantei, orice activitate umana trebuie cladita pe regula celor 10.000 de ore. Adica, daca vrei sa devii un as in orice domeniu, trebuie sa aloci 10.000 de ore de lucru sau studiu intens domeniului respectiv, fie ca este vorba despre un sport sau despre o (alta) materie scolara. Asadar, daca un copil pedaleaza 2-3 ore zilnic, are toate sansele sa devina un ciclist excelent chiar mai devreme de 14 ani. Citeam undeva ca Michael Phelps a inceput inotul la 7 ani, iar la 15 ani devenea recordman mondial!

Asadar, daca vreti emotii la Olimpiadele din 2024, 2028 s.a.m.d., iesiti cu copiii in parc sau la strand. Nu se stie de unde rasare un campion… 🙂

In urma cu aproape 3 ani mi-am promis ca nu ma mai uit la TV, iar sotia m-a oprit cu greu in tentativa mea de a dona „plasma” din sufragerie. Am mai folosit-o rar, pentru vizionarea unor poze din calatoriile mele sau a unor filme de desene animate, in putinele momente in care nu Alex si Ema nu au fost ocupati cu the real thing: joaca indoor si outdoor. In rest, „evenimentele” politice nu au reusit sa ne mai intre in casa, asa ca am avut MULT mai mult timp pentru a ne dedica persoanelor, lucrurilor si proiectelor care conteaza cu adevarat: familia, pasiunile, prietenii, Transmaratonul… 🙂

In ultimele saptamani, am redeschis (cu discernamant :)) Cutia Pandorei, exclusiv pentru Olimpiada. Alex, care inca nu a implinit 4 ani, a fost fascinat de finalele la inot, ciclism, alergare… Sunt sigur ca am reusit sa ii transmit anumite valori prin intermediul sportivilor vizionati; si, cel mai important: coincidenta – sau poate nu 🙂 – Alex a renuntat la rotile ajutatoare de la bicicleta, iar ieri am iesit toti 4 (cu Ema pusa in scaunelul de bebe) la un tur de vreo 12 km. Suntem pe drumul cel bun!….

Cat despre televizor: ii doresc odihna placuta si sa ne vedem cu bine la Olimpiada din 2016, de la Rio de Janeiro! 🙂

Alexandru Diaconu nu mai are nevoie de prezentari – cel putin pentru conationalii nostri pasionati de triatlon (si nu numai). La nici 25 de ani, are deja un istoric impresionant de participari (si succese) la competitii, debutand inca din 2004; au urmat zeci de concursuri (triatloane, duatloane, maratoane, crosuri, cupe de ciclism sau ski de tura, etc.), numeroase recorduri nationale  si o multime de clasari pe podium.

Fiind nou in bransa, nu stiam nimic despre Alexandru, pana anul trecut cand am citit un articol despre el in Men’s Health, apoi am intrat pe site-ul lui si mi-am dat seama de distanta enorma care ma desparte de triatlonistii de top… 🙂 Am retinut doar ca suntem nascuti in acelasi oras (Brasov) si ca avem aproximativ acelasi numar de kilograme (dezonorant pentru mine, tinand cont de cei 10 cm in minus ai subsemnatului :)). Ulterior, ne-a intersectat la diverse competitii – triatlonul de la Mamaia, semi-maratonul Gerar, crosul Hospice si recenta Aqua Challenge, despre care va povesteam intr-un post anterior. Cu ocazia acestui maraton de inot l-am rugat pe Alexandru sa facem o iesire cu bicicleta (ca sa mai aflu din tainele pedalatului) si, spre bucuria mea, el a acceptat – asa ca ieri ne-am auzit la telefon iar azi dimineata am iesit la o tura!

Ora aleasa: 5.30. Loc de intalnire: Agip-ul de la Timpuri Noi. Traseul: Splaiul Unirii (un traseu dus-intors cu lungime totala 18.6 km). Biciclete si echipament: Felt (multumim, Mos Ion Roata! :). Energizante: High5 (Alex), Isostar (eu). As bate campii daca as spune ca speram la vreun antrenament in care sa pedalez ca nebunul si sa ma pot tine dupa Alexandru, asa ca am transformat intalnirea intr-o discutie de aproximativ 70-80 de minute, timp in care m-a ajutat sa ma pozitionez cum trebuie pe bicicleta (aveam saua prea jos, ghidonul si aerobarurile prea ridicate – motiv pentru care imi amorteau palmele :)) si apoi am continuat povestirile in timp ce pedalam, aproape la relanti (media orara a fost 16.7 km – probabil cel mai lent antrenament de bicileta pe care l-am facut vreodata :)).

L-am bombardat pe Alexandru cu o gramada de intrebari: despre antrenamente, despre inotul in ape deschise (mi-a vandut un pont care sa ma ajute sa ma orientez mai bine atunci cand sunt valuri :)), despre trasee dificile (vant, viraje complicate, pante > 10 grade, coborari in viteza etc.), despre modalitati de relaxare / stretching pe parcursul turelor lungi de pedalat, despre nutritie si hidratare pe parcursul curselor, despre echipament, despre rezolvarea unor probleme tehnice…si alte subiecte pe care mi le pregatisem intr-o lista ‘mentala’. Discutia noastra a fost intrerupta de doua ori de cateva ‘hoarde’ de caini, pe care Alexandru le-a rezolvat cu calm, spre bucuria subsemnatului (care are in continuare ‘sensibilitate’ – adica frica 🙂 – de patrupedele urbane…).

Concluzie. A fost o experienta foarte buna si, catagoric, folositoare subsemnatului pentru cursele care vor urma. Alexandru este un tip foarte prietenos, dornic sa impartaseasca (nici nu se putea altfel, mai ales ca nu vom concura niciodata la aceeasi categorie de varsta :)) si, in plus, cu abilitati de antrenor. Urmeaza sa ne mai intalnim pentru un antrenament de alergare (acolo chiar cred ca va fi un antrenament :)). Pana atunci, el va fi prezent la Traversarea Tarnitei, proba de 6.500 de metri, iar eu imi voi sarbatori mama, care implineste…o varsta frumoasa :).

Multumesc, Alexandru!! 

Am sa incep cu definitia in limba romana, din Dex, a andurantei: capacitatea de a rezista la eforturi fizice; rabdare. In limba engleza, „endurance” este explicat mai bine :): Endurance (also called Sufferance, Stamina, Resilience, or Durability) is the ability of an organism to exert itself and remain active for a long period of time, as well as its ability to resist, withstand, recover from, and have immunity to wounds, or fatigue… 

Fiecare dintre noi stie (sau trebuie sa isi gaseasca) raspunsul la intrebarea „De ce mi-as creste anduranta?”. In cazul meu, am observat ca o anduranta mai mare ma ajuta sa alerg / pedalez / inot distante mai mari si, astfel, sa imi depasesc limitele fizice si psihice. Ceea ce s-a tradus, in ultimii 2 ani, la o abordare a fiecarei zile din viata mea cu mult mai multa incredere…

Ce sporturi si activitati de anduranta exista? Din punctul meu de vedere, chiar si sahul este un sport de anduranta, daca partida dureaza 3 zile… 🙂 Wikipedia ne prezinta o lista a sporturilor de anduranta, pe care va invit sa o parcurgeti – cu siguranta va vor veni idei… 🙂

Revenind la titlul acestui post, exista multe metode a ne creste anduranta. Nu ma voi referi la partea ‘tehnic0-medicala’ (vezi aici un exemplu), ci la cateva  practici pe care le-am deprins, de cand am inceput sa alerg (si, mai ales, de cand am inceput si antrenamentele pentru triatlon).

1. O data la doua saptamani sacrific (partial sau in totalitate) noaptea de vineri spre sambata, pentru un training nocturn de bike & running (de regula, pe sistem ping-pong: 2 ore pedalare, 2 ore alergare, 2 ore pedalare, 2 ore alergare). Pentru un plus de monotonie, fac antrenamentul cu bicicleta pusa pe trainer cu fata la perete sau pe intuneric, ceea ce se traduce intr-o forma de meditatie activa… 🙂 De ce vineri? Pentru ca atunci sunt cel mai obosit, dupa o saptamana intreaga de antrenamente – serviciu – parenting :), deci o simulare perfecta pentru evenimente ultra. Si pentru ca a doua zi este weekend si, teoretic, nu am nevoie de un grad prea mare de concentrare, asa ca sunt suficiente 2-3 ore de somn (daca este cazul).

2. Maresc constant distantele parcurse (si timpii…), atat la antrenament cat si (mai ales) la competitii. Cred ca in orice moment putem alerga / pedala / inota etc. dublul distantei (sau timpului) maxime realizate anterior – am constatat cu bucurie ca pot alerga 5 km, apoi 10 (cred ca asta a fost principalul meu prag psihologic :)), apoi un semi, apoi un maraton, apoi un ultra de 100 de km, apoi o alergare de 100 de mile, apoi cele 34 de ore de la Bucegi 7500 s.a.m.d. Idem pentru inot (1 bazin, 2 bazine…. 100 de bazine) sau bicicleta (momentan nu am trecut de borna de 200 de km ‘legati’, dar urmeaza in weekend-ul viitor… :)). Si, pana la urma, ne stabilim singuri limitele, nu? 🙂

3. Probele lungi cer, in afara de stapanirea impulsului de a inota / pedala / alerga foarte rapid („ca sa termin odata chestia asta!”), foarte, foarte, foarte multa rabdare. Nefiind – nativ – genul de persoana relaxato-nesimtita (in sensul bun :)), mi-a fost foarte greu sa ‘stau locului’. Un exercitiu care ma ajuta foarte mult sa fiu mult mai rabdator (si mai calm) este numaratul pana la 1000 (preferabil in gand :)), pe care il exersez, de regula, cand sunt in trafic sau in asteptare (la coada) la vreun ghiseu, institutie de stat etc. Pare un exercitiu simplu, dar la inceput nu reuseam sa trec de 30-40; eram distras de catre un gand, zgomot sau diverse ‘evenimente’ din jurul meu. Aceasta numaratoare ma ajuta si la urcarea in alergare (sau cu bicicleta) a unor pante dificile.

4. Ma ‘hranesc’ periodic cu articole, literatura, filme si alte materiale motivante. Ma ajuta enorm sa aflu ca exista atat de multi oameni care au depasit orice obstacol (fizic sau de alta natura) pentru a ajunge acolo, la linia de sosire (un exemplu recent este cel al lui Cristi Ungureanu).

5. La fiecare 6 luni fac cate o cura de dezintoxicare a organismului (Colo-Vada), care dureaza 2 saptamani si include 4 zile consecutive fara hrana (se consuma doar apa, amestecata un un praf obtinut dintr-o combinatie de plante si argila). Cele 4 zile nu sunt chiar tragice (doar prima zi este mai dificila, dupa care este ok – poti sa te antrenezi normal), dar reprezinta un test de anduranta…

La final, va recomand un articol excelent despre anduranta, gasit pe site-ul Ro Club Maraton. Pe curand!

PS – O coincidenta: nava exploratorului Shackleton, care a stat aproape un an blocata in Antarctica (inclusiv echipajul), se numea… Endurance.

Acum vreo saptamana va povesteam despre ‘aniversarea’ unui an de cand m-a apucat de inotat. Tot atunci, scriam despre competitiile de inot pe distante lungi, deschise amatorilor si la care, din pacate, nu puteam sa ajung, suprapunandu-se cu diverse evenimente programate anterior in calendarul meu. Una dintre aceste competitii era Aqua Challenge 2012, proba ‘vizata’ de mine fiind cea de 5.000 de metri.

Acum un an, un prieten mi-a povestit despre acest maraton de inot si 5 kilometri mi se parea o distanta ENORMA; in plus, cand am luat primele lectii de inot, unul dintre antrenori mi-a spus ca o sa am nevoie de ‘minim 5-6 ani de lucrat in bazin’ pentru a reusi sa inot distanta care ma ‘asteapta’ la Double Iron-ul de anul viitor (7.6 km) – ceea ce m-a determinat sa tratez cat se poate de serios antrenamentele de inot. De atunci, am ‘petrecut’, in medie, 5-6 ore saptamanal in bazin (sau in lac, mare, blata sau alte surse de apa :)); am avut tot timpul impresia ca ar trebui sa ma antrenez mai mult, dar nu am vrut sa ‘musc’ din felia celorlalte 2 probe de triatlon, alergarea si bicicleta (un alt domeniu nou pentru mine), asa ca am pus accentul pe intensitatea si calitatea antrenamentelor. Si, evident, mi-am mentinut dorinta de a avea in continuare serviciu si de a sta cu familia cat mai mult (motiv pentru care ma antrenez doar dimineata, de la 4 /5).

Daca 4 sau 5 dimineata vi se pare o ora mult prea matinala pentru noi romanii… inseamna ca nu stiti cate masini erau sambata, pe la 5, pe autostrada catre mare; aglomeratia era comparabila cu traficul de pe DN1, vinerea, spre munte! 🙂 Ce cautam acolo? Ei bine, planurile mele pentru ziua de ieri au fost date in mod fericit peste  cap, asa ca – stiind despre asta inca de vineri seara si amintindu-mi ca nu mi-am anulat definitiv si irevocabil inscrierea la Aqua Challenge – la 4.30 dimineata eram in masina, in drum catre Mamaia. Nu a fost un drum usor, s-a mers extrem de lent in zona statiei de taxare si pe inca o sectiune de drum, unde se circula pe o singura banda, asa ca am avut ceva emotii gandindu-ma ca startul este programat la 8.30. De altfel, am ajuns pe plaja Casino la 8.25 🙂 dar, din fericire, startul probei de 5.000 s-a dat de abia pe la 9 si ceva, asa ca am avut timp sa ma echipez, sa ma hidratez, sa stau de vorba cu cativa cunoscuti (majoritatea triatlonisti) si sa ii smulg lui Alexandru Diaconu promisiunea de a face impreuna un antrenament de bicicleta… 🙂

Vlad Stoica, de la Smartatletic (organizator al evenimentului), ma pusese in garda in ajunul competitiei: barbiereste-te pana la os, ca sa nu faci o rana urata din cauza frecarii bratelor de barba; da-te cu juma’ de tub de crema factor 50+, mai ales pe umeri si pe gat, daca vrei sa nu te prajesti ca naiba; ia-ti la tine atat wetsuit-ul cat si trisuit-ul, pentru ca nu se stie ce temperatura va avea apa marii, mai ales daca vine vreun curent rece, etc…. – si i-am respectat indicatiile cu sfintenie! 🙂

Dupa startul si finish-ul probei de 500 de metri, a urmat startul comun al celor de 1.500 si 5.000. Apa marii, calda ca o supa, a facut inutil wetsuit-ul, asa ca am optat pentru trisuit (puteam sa inot si in clasicul slip, dar am vrut sa fiu mai protejat de UV-uri…). La linia de start, aproximativ 50 de inotatori, deci sanse mici de a lua pumni si picoare in gura, precum in cazul Ironman-urilor.

Sperantele mele inainte de cei 5.000 de metri:

– marea sa fie agitata, cu valuri, pentru a simula, cat de cat, ‘decorul’ Atlanticului (care m asteapta luna viitoare in Tara Galilor).

– sa termin inainte de timpul-limita (2 ore si 30 de minute).

– sa inot cat mai relaxat, aproape „zen”, astfel incat sa ies din apa ca si cand as fi inotat 2-3 bazine (sa invat sa imi conserv energia pentru probele de bicicleta si alergare).

– sa folosesc exclusiv stilul crawl (de altfel, o cerinta a organizatorilor) si, pe cat posibil, sa respir la 3 brate.

Cum s-au tradus, in practica, sperantele mele? Urmau sa fie 3 ture a cate 1.500 de metri + inca vreo 200 de metri de parcurs prin apa, in mers (apa la mal fiind pana la genunchi); deci, in realitate, cred ca proba lunga a avut vreo 4.700 de metri. Mi-am propus sub 40 de minute la tura 1, sub 45 la a 2-a, sub 50 la a 3-a si maxim 30 de secunde stationare intre ture, in locul in care organziatorii ofereau apa. Apa a fost destul de agitata (ce bine!!), mai ales pe parcursul turelor 2 si 3, ceea ce a facut ca balizele sa se observe destul de greu. Am respectat timpii propusi, reusind chiar sa termin cu vreo 3 minute mai bine decat ma asteptam: 2 ore si 13 minute (vezi AICI rezultatele de la toate probele). Cei de pe podium au terminat in mai putin de o ora (deci cam asta este diferenta intre ‘fac inot de la un an si fac inot de un an’ :)). Cuvantul de ordine a fost ‘relaxare’, am preferat sa ‘alunec’ pe valuri in loc sa ma lupt cu ele. Inotatul a fost 100% crawl, iar respiratul exclusiv la 3 brate. In a doua jumatate a turei a 3-a ramasesem singurul inotator de pe traseu, asa ca am fost in permanenta ‘flancat’ de doi salvamari in caiace… Am fost ultimul iesit din apa, asa ca mi-am luat ovatiile de rigoare (cele ‘clasice’, o combinatie intre „Bravo, ba!” si „Vai de tine!” :)). Spre bucuria mea enorma, ma simteam perfect (dar mi-era o foame…) si cred ca as fi putut sa mai inot 2-3 kilometri si/sau sa ma urc pe bicicleta fara probleme.

A fost o experienta foarte frumoasa si, mai ales, folositoare – o injectie de moral pentru Ironman-ul din toamna si pentru Double-ul din iarna. Nu mai inotasem vreodata mai mult de 3 kilometri („legati”), asa ca acum sunt sigur ca pot reusi in jur de 1h 45m la Ironman (3.8 km) si sub cele 4 ore impuse la Double (7.6 km). Bucuria mea a fost un pic umbrita de faptul ca cineva a ‘cumparat’ punga in care se afla – in afara kit-ului de concurs – aparatul meu foto; din fericire, era unul ieftin, ‘de rezerva’, dar m-a durut sufletul pentru pozele ramase in el (si pentru cardul de 16 GB); oricum, sper ca celui la care a ajuns aparatul sa ii placa pozele de la Aqua Challenge si cele 2 carti la care lucrez (unul dintre back-up-uri era salvat pe acest card… :)). Dar, pe principiul ‘nu te intrista pentru lucruri care nu vor mai conta peste cateva zile’, ma felicit pentru inspiratia de a imi fi lasat cheile, actele etc. in masina… 🙂 A urmat drumul spre Bucuresti si, din calculele mele, raportul stat la mare – stat in masina a fost de 1:3… 🙂

Asta a fost povestea mea de la Aqua Challenge 2012 Mamaia – o experienta pe care v-o recomand cu mult drag! Il felicit pe medaliatul nostru olimpic de la Atena, Razvan Florea, pentru ideea de a lansa acest concurs si pe cei de la Smartatletic pentru organizarea foarte buna (cu recomandarea ca pe viitor sa fie mai atenti la ‘suporterii’ care vin la furat :)). Nu in ultimul rand, ii multumesc lui Bogdan Antohe (Smartatletic) pentru pozele din acest post (mai gasiti poze AICI)…

O saptamana excelenta va doresc!

PS – am recitit articolul scris acum un an despre prima mea lectie de inot si m-am distrat copios. Cata apa am inghitit (de) atunci… 🙂

PS’ – referitor la articolul precedent, Ema a ales de pe tava o minge de tenis… 🙂

Ema, mezina familiei mele, schimba astazi prefixul – implineste un an :). Chiar daca nu imi citeste blog-ul, ci doar se uita din cand in cand la el, ii urez La multi ani! (in cazul in care va rasfoi peste 10-15 arhiva blogului, sa stie ca mi-am facut datoria :)). Este prematur sa intuiesc ce hobby-uri va avea Ema (transformate in profesie, conform expresiei de la o jucarie, la o meserie), dar am observat ca este atrasa in permanenta de bicicleta mea; indiferent in ce colt al casei se afla, se indreapta invariabil catre bicla pusa pe trainer si o opresc cu greu sa nu se catere pe ea sau sa nu traga de lant… 🙂 Daca isi va mentine aceasta atractie, sper sa terminam un Ironman impreuna, precum ‘tandemul’ tata-fiica din filmul de mai jos. Evident, mi-ar placea sa reusim asta si in formula extinsa, cu nepotii… 🙂

Trecand de la una dintre sursele motivatiei mele la alta, profit de ocazie pentru a multumi tutor cititorilor acestui blog, care a ajuns la 200.000 de vizitatori (si 400 de articole / posturi :)). Va sunt recunoscator, mai ales ca au existat numeroase momente in cursele mele in care m-am gandit ca, daca as abandona, as dezamagi multa lume… 🙁 Asadar, voi ati fost cel mai bun antrenor! :)))

La final, va las cu un scurt film motivational primit de curand (multumesc, Carmen!), care ma energizeaza inainte de antrenamentele pentru Ironman, Double Iron si alte triatloane. Va doresc un weekend extrem de activ!!!

Pe 31 iulie 2010 alergam, in desertul australian, la prima competitie din seria celor 7 maratoane si 7 ultra maratoane pe tot atatea continente. La momentul acela, aveam un singur maraton „la activ”, cel de la Polul Nord, si convingerea mea (inspirat de spusele medicilor) era ca ar trebui sa nu depasesc ritmul de un maraton la 3-4 luni. In plus, nici nu ma gandeam ca voi alerga vreodata o distanta mai mare decat cea a unui maraton standard.

Dar a urmat, in decembrie 2010, maratonul din Antarctica – alergat la doar cateva zile dupa cel din Chile si incercarea (care mi se pare si acum la fel de „SF”) de a alerga – tot in Antarctica – ultra maratonul de 100 de kilometri; si asta in conditiile in care el se organiza a doua zi dupa un maraton care ma solicitase destul de mult si, mai ales, fara sa ma fi antrenat in prealabil pentru un ultramaraton. Dar mi-am zis… „cine stie cand mai ajung prin Antarctica” si m-am incurajat privindu-l pe concurentul francez, de 62 de ani (!!)  – Henri Alain d‘Andria – care se apucase de alergat la 47 de ani si avea deja la activ multiple curse pe distante > 200 de kilometri, precum Badwater…

A fost o experienta extrem de dureroasa dar, pe principiul „durerea este temporara, bucuria este eterna”, ce conteaza acum este ca acel ultra mi-a dat ideea de a ‘intercala’ printre cele 7 maratoane cate un ultra maraton. Pe 2 iulie 2011 m-am oprit la cota 12, pentru ca urma nasterea fetitei mele si nu as fi vrut sa pierd pentru nimic in lume acele prime luni din viata ei… 🙂 Opt luni mai tarziu, am reluat „proiectul”, terminandu-l (in sfarsit!!! :)) pe 4 martie 2012, odata cu incheierea ultra-ului din Brazilia.

A urmat omologarea ca record a celor 14 alergari, un proces deloc simplu. Daca cei de la World Records Academy au dat ok-ul in doar cateva zile (dar mi-au cerut o avere pentru certificat, asa ca am zis „pas” :)), cei de la Guinness Book au avut nevoie de vreo 4 luni si o tona de documente (inclusiv autentificari notariale!) pentru a omologa recordul si trimite (gratuit) un certificat, care a sosit astazi, la fix 2 ani de la incepererea experientei 7-7-7. Sa nu va ganditi ca au premeditat livrarea certificatul la aceasta data; conform unui e-mail primit de la Guinness Book acum vreo luna, firma de curierat cu care lucreaza a crezut ca ‘Bucharest’ este in…Brazilia! Daca se numea ‘Brazzaville’, as fi inteles… 🙂

Au mai ramas 52 de zile pana primul meu Ironman, cel din Tara Galilor. Ma simt extrem de pregatit pentru partea de maraton, mai ales dupa experienta chinuitoare de la Marathon7500 :); destul de increzator la partea de pedalat (a propos, am vazut ca nu s-a mai organizat Kilometrul Verde, deci eu si Octavian am ramas singurii biciclisti care pedaleaza integral pe autostrada Bucuresti – Ploiesti :(); mai putin confortabil la partea de inot. „Cantonamentul” din Grecia m-a ajutat enorm, la fel si turele din lacul Snagov sau zecile de ore ‘petrecute’ in piscina de la World Class, dar ma simt in continuare ca pestele pe… uscat. 🙂

Mi-am cumparat cateva accesorii (traisca Amazon!) care sa ma ajute sa imi imbunatatesc inotul, printre care si niste manusi care sa opuna ceva rezistenta (nu mi-am dat seama cat de bune sunt pana cand le-am folosit jumatate de ora si, apoi, am inotat fara ele – aveam o viteza dubla :)). Am mai cumparat 2 perechi de ochelari de inot, de la Aqua Sphere si Blueseventy. Ochelarii de inot sunt ca adidasii pentru alergare si saua de la bicicletele de triatlon: este mult de cautat (si probat) pana gasesti ceea ce ti se potriveste… 🙂

M-ar fi ajutat, pana la Ironman Wales, participarea la 2-3 maratoane de inot, dar – din pacate 🙁 – nu ma sincronizez ca program cu AquaChallenge Mamaia (5.000 m) sau Traversarea Tarnitei (6500 m). Chiar si asa, am in plan cateva long swim-uri, in Snagov si la Marea Neagra, care sa imi dea mai multa incredere pentru triatlonul din 16 septembrie.

Incercand niste quick wins, la ce am mai lucrat in ultima perioada?

1. Tehnica respiratiei.

2. Pozitia corecta a corpului.

3. Tehnici de inot pentru triatlon.

4. Cum se pune si scoate rapid costumul de inot (tehnica ‘pungii’ este foarte tare :)).

5. Cum se face mai repede tranzitia de la inot la bicicleta.

Poate ca cele de mai sus par puerile si simpliste pentru inotatorii cu experienta, dar va reamintesc ca m-am apucat de inot de abia acum un an… :).

Va doresc spor la inotat!

Se spune ca probele scurte sunt fizice, iar cele lungi sunt psihice. As mai adauga faptul ca, in opinia mea, un ultra (-maraton, -triatlon sau orice alt ultra sport) nu are mare legatura cu sportul propriu-zis. Il vad ca pe un mix intre planificare / strategie si un program corect (si bine respectat) de nutritie, hidratare si suplimente. La toate ultra-urile la care am fost pana acum am vazut o multime de abandonuri, cele mai multe nefiind cauzate de crampe, accidentari sau toleranta scazuta la durere si efort, ci de probleme  ale sistemului digestiv sau de o scadere semnificativa a concentratiei zaharului in sange (hipoglicemie). De aceea, planul de nutritie si hidratare este, in cazul meu, chiar mai important decat antrenamentul fizic. Vom gasi intotdeauna un strop de energie in organism, mai ales daca reusim sa alergam la un puls care sa ne permita arderea grasimilor (au cel mai bun randament energetic :)), dar ne va fi extrem de greu (si nerecomandabil) sa continuam concursul avand probleme ale stomacului, inimii, splinei etc.

Ramasesem cu povestea la drumul catre CP4 (Salvamont Jepilor). Deja se intunecase si trecusem la lanterne frontale; am alergat destul de rar in regim de noapte, asa ca mi-a luat ceva timp sa imi adaptez ochii la noul tip de vizibilitate. Pana asa apuc sa ma ‘adaptez’, am reusit performanta (intr-unul din putinele momente in care am alergat pe rupte) de a lua din plin cu genunchiul drept un stalp de metal de vreo jumatate de metru, pus (inutil!) in mijlocul unei poteci si camuflat de o planta subtirica. Am aterizat fix in cap, reusind sa amortizez caderea cu cotul stang (care ma doare un pic si acum :)). Nu pot descrie senzatia, dar am crezut ca mi s-a rupt genunchiul si ma vedeam deja anuland participarile la Ironman-ul din toamna si la Double Iron-ul din martie 2013, iar pe coechipierul Adrian asteptand inca un an pentru a se putea inscrie la UTMB… 🙂 Din fericire, dupa vreo 2-3 minute de stat intins ca o clatita, timp in care primeam incurajarile celorlalte echipe care treceau pe langa noi (si pretiosul sfat de a fi mai atent :)), am reusit sa ma ridic si am constatat cu bucurie ca genunchiul este intreg, chiar daca avea urma striatiilor de pe stalpul respectiv (a propos, am aflat ca nu sunt singurul care a facut cunostinta cu ranga aceea, deci organizatorii ar trebui sa faca ceva in sensul marcarii sau taierii lui…). Am cotinuat, sontac-sontac, spre CP4, unde am ajuns cu 40 de minute behind the schedule.
Nu am zabovit prea mult, pentru ca urma urcarea catre CP5 (Cab. Babele) si nu doream sa ne ‘racim’. Nu stiu cum se face, dar de cate ori ma loveam intr-o piatra, colt de stanca sau bete de trekking, in drumul lor era tocmai genunchiul lovit… 🙂 Cu dureri la genunchiul drept, am mutat involuntar efortul pe piciorul stang, ceea ce s-a tradus, dupa cateva ore, in dureri musculare mai mari in zona stanga :(. Partea buna este ca, dupa alte vreo 5-6 ore de urcari si coborari, durerile au incetat. Dupa CP 5 a urmat CP6 (Tabara de baza de la Pestera), unde am facut prima pauza mai lunga (vreo 20 de minute) si ne-am dublat volumul bagajelor (am luat startul mai ‘usori’ stind ca vom reveni la baza dupa 6-7 ore; apoi, am luat de la Pestera un rucsac cu lucruri pe care sa le lasam la Cabana Omu, pe unde aveam sa trecem de 3 ori pana la finalul concursului). Am plecat de acolo cu o veste buna: eram pe locul 7 la masculin!

A urmat o intamplare care ne-a dat peste cap planurile si timpii propusi. In drum spre CP7 (cabana Omu) ni s-a alaturat un caine maidanez; in prima faza, ne-am bucurat ca avem companie, dar Doggy (asa il botezasem) a fost ca un magnet pentru cainii ciobanesti de la o stana din apropiere. In cateva minute, eram inconjurati de perechi de ochii care sclipeau fiorosi la lumina frontalelor, iar noi ne retrageam usor-usor pe dealul din apropiere care, din pacate, era in alta directie decat cea in care trebuia sa mergem. Dupa vreo 30 de minute de ‘negociere’ cu cei 5-6-7… (sau cati or fi fost) ciobanesti, am realizat ca ne-am ratacit :(. Dupa alte 20-30 de minute de cautari si orientare primitiva, am reusit sa ne intersesctam cu drumul catre… cabana Babele, ceea ce nu ne ajuta prea mult. Aveam 3 variante: 1) sa ne intoarcem la Pestera pe drumul dinspre Babele si sa incercam refacerea traseului, sperand sa evitam de aceasta data cainii; 2) sa ne intoarcem pe unde am venit, intalnindu-ne din nou cu prietenii nostri canini; 3) sa urcam la Babele, apoi sa o luam spre Cabana Omu folosind drumul pe creasta. Am ales varianta 3, ceea ce insemna minim 90 de minute ocolire :(. A fost momentul in care ne-am refacut calculele si am realizat ca un loc intre primele 15 echipe ar fi mai mult decat rezonabil… Am ajuns cu bine la Omu si am avut parte de un rasarit fabulos, apoi de o ciorba de legume care ne-a reincarcat bateriile. Prima noapte trecuse cu bine, se luminase deja, iar tonusul nostru era foarte bun, fiind pregatiti pentru una dintre cele mai lungi coborari, cea spre CP 8 (Gura Diham), care reprezenta si jumatatea distantei „maratonului” 7500.

Am ajuns la Diham pe la 7.30 a.m., unde am fost intampinati de muzica populara data la maxim de cativa petrecareti de la corturile din zona, care urlau si chiuiau cu mare bucurie, ceea ce ne-a binedispus. 🙂 Am fost foarte tentati sa oprim la un restaurant, pentru a manca ceva si pentru a ne intinde „putin”, dar ne-am temut ca nu ne mai trezim decat a doua zi… 🙂 Asa ca am facut plinul cu apa si am luat-o spre CP9 (La Prepeleac) si CP10 (Cabana Omu), prin Vf. Bucsoiu Mare. A fost, pentru noi, cea mai grea portiune a concursului. Ceea ce parcursesem in urma cu 2 saptamani, la antrenament, in doar 2 ore si ceva, acum am parcurs in aproape 5 ore si jumatate! Cred ca aici ne-am lovit de „zid” (de vreo 5-6 ori, si la propriu si la figurat :)). Am suferit enorm de cald si de sete (la CP9 nu era apa) si am avut mare noroc cu participantii de la „Hobby„, care ne-au prins din urma si care s-au indurat de noi cu niste apa (multumim, Reddog team!!).

Cand am ajuns la Cabana Omu am stiut, atat eu cat si Adrian, ca vom termina acest concurs. Arsita trecuse, fizic ne simteam – paradoxal! – din ce in ce mai bine (chiar daca de abia mergeam :)), asa ca am plecat catre CP11 (Salvamont Bran). Am parcurs un traseu extraordinar de frumos, pe care nu il mai vazusem niciodata, iar asta m-a ajutat sa trec mai usor peste cele 4 ore de coborare. O mare bila alba pentru organizatori a fost rasfatul culinar de la CP11, unde salvamontistii si salvamontistele ne asteptau cu supa, paste, ceai etc. Intersectandu-ne cu alte 4 echipe (3 masculin, 1 mixt), am stat la povesti si la pansat rani, probabil mai mult de 30-40 de minute. Partea buna a fost ca, la plecare, ne simteam atat de fresh de parca tocmai atunci incepuse concursul.

A urmat drumul spre CP12 (Intrare V. Gaura) si CP13 (Cabana Omu), pe care l-am parcurs cot la cot cu Lucian si Florin de la echipa Sport la Orice Varsta 2; de altfel, pe principiul „unde’s multi, puterea creste” (si scad sansele de a fi haliti la stanele pe langa care urma sa trecem… :)), am hotarat sa terminam acest concurs impreuna (ceea ce s-a si intamplat). La cabana Omu ne-a strans tot calabalacul, ceea ce insemna ca ultimele 5-6 ore din traseu le vom parcurge cu cate 3-4 kilograme de bagaj in plus :(.

Drumul pana la ultimele 3 check point-uri a parut incredibil de lung… In plus, oboseala ne facea sa resimtim o temperatura foarte scazuta, desi in realitate era mai mult decat prietenoasa (15-16 grade). Clantanind si dardaind, am ajuns la CP14 (Poiana Gutanu), unde ne-am intersectat cu alte echipe (Born to run – locul 4 la Elita mix si Flower Power  – locul 4 la Elita feminin). Ne-am incalzit la focul facut de organizatori si am plecat, cu tot alaiul, catre CP15 (Saua Strunga). Din fericire, cainii de la stanele din zona lipseau (sau dormeau), asa ca am fost feriti de emotii si lupte sangeroase… 🙂

A urmat marsul de zombies, catre Sosire (yuuu-huuu!!). Daca cineva ne-ar fi filmat in cele 90 de minute scurse de la CP15 la Pestera, cred ca ori s-ar fi speriat ca naiba, ori s-ar fi amuzat teribil… Ne taram picioarele, uneori ajutandu-le cu mainile; la fiecare 2 pasi se mai auzea cate o cazatura, un geamat sau oftat; din cand in cand, cineva mai spunea cate ceva, iar raspunsurile – destul de non-articulate – nu aveau legatura cu ceea ce se spusese anterior; nu in ultimul rand, cate un scrasnet din dinti se amesteca (involuntar :)) cu cate o dedicatie (injuratura :)) la adresa „alauia care a avut ideea de a organiza nenorocirea asta!!” (eu m-am abtinut, pentru ca urmeaza sa fiu si eu in postura de organizator al unei ‘nenorociri’ – Transmaraton -, peste doar o luna si ceva :)); iar eu aveam impresia ca am devenit o marioneta, ca merg din inertie, ca altcineva imi controleaza mersul…

Si, uite asa, am ajuns la final, toate cele 4 echipe. Locul 12-13, dupa 33 de ore si 58 de minute de ‘tras la galere’. Adrian imi spune ca se simte ca si cum ar fi fost „abuzat de 4 detinuti timp de 24 de ore” (ma rog, s-a exprimat altfel, dar am incercat sa adaptez cat mai „literar”… :)). Nici eu nu am fost prea departe de aceasta senzatie, dar important este ca totul s-a terminat cu bine!! Iar partea frumoasa este ca Adrian si-a atins obiectivul de a strange punctele necesare pentru inscrierea la UTMB (ii tin pumnii la tragerea la sorti!), iar eu sunt mult mai sigur ca voi rezista cu succes celor 33-34 de ore de Double Iron, in martie anul viitor. Si, nu in ultimul rand, exceptand cateva unghii cazute (ale subsemnatului), nu avem febra musculara sau, mai grav, rupturi, entorse, luxatii, fracturi etc.

Un gand de final: pe mine nu ma mai prindeti la acest concurs, a fost prima si ultima data!!! Va doresc succes in 2013 si sper sa va foloseasca informatiile impartasite… 🙂

PS – felicitari tuturor participantilor de la Elite si Hobby, cu un plus pentru colegi, prieteni, parteneri si cititori ai acestui blog (Stan, Tania, Cristi, Emil, Silviu, Victor, Robert… :))

Imi este foarte greu sa scriu aceste randuri, pentru ca gandurile si emotiile mele in privinta „maratonului” 7500 sunt – ca de altfel si starile prin care am trecut pe parcursul cursei – sunt foarte variate. In primul rand (pentru ca o parte din cititorii acestui blog sunt alergatori), hai sa lamurim tipul competitiei; o putem numi festival masochist, asceza, orientare turistica nocturna, testarea gradului de toleranta la durere, lipsa de somn, frustrare etc. sau, ca sa nu ma indepartez de zona sportiva, concurs extrem de trekking. Dar, in niciun caz, „maraton”, „ultra maraton” sau alta denumire care sa aiba legatura cu alergatul…

Asadar, cei naivi ca subsemnatul, care au crezut ca vor avea de alergat (un pic la deal, un pic la vale :)), sunt sigur ca au avut de suferit destul de mult… Cred ca cel/cea care a creat aceasta competitie a numit-o (ultra) „maraton” din dorinta de a atrage alergatori urbani si de a se razbuna pe ei sau de a le arata ca sunt „o specie” inferioara celei a montaniarzilor… :). De altfel, rata de abandon la proba de 90 de kilometri a fost foarte mare (in jur de 40%). Oricum, tot respectul pentru cei care s-au aliniat la start, indiferent de momentul in care s-au retras din cursa. Sa te retragi la momentul potrivit este un semn de mare intelepiciune si ma intreb daca nu ar fi trebuit sa facem si noi asta…

Sa incep povestea alergarii noastre cu finalul. Duminica, 22 iulie, ora 4 dimineata. Dupa aproape 34 de ore de catarat, mers, tarat, semi-alergat etc. si la  48 de ore de la ultimul somn, vedem linia de sosire de la Pestera. Nu suntem singuri: in afara celor 3-4 membri ai ‘comitetului de intampinare’ care ne aplauda frenetic, alergam (da, chiar alergam, in sfarsit! :)) alaturi de alte 3 echipe (cate una din fiecare categorie – masculin, feminin, mixt). Am parcurs impreuna ultimele 2-3 check point-uri ale concursului, pentru a infrunta mai usor pericolul ratacirii, al cainilor ciobanesti, al monotoniei etc. Desi aveam de gand sa ma intind pe iarba si sa ma culc din secunda imediat urmatoare trecerii liniei de sosire, ma prinde ora 5 pana cand reusesc sa fac o scurta ‘analiza’ a ‘avariilor’. Bilantul este mult mai bun decat ma asteptam: doar 5-6 unghii cazute (nu va speriati, am mai patit asta si la precedentele maratoane montane – dar in numar mai mic; ele cresc la loc, dupa doar 3-4 luni :)) si mici basici pe talpa (din fericire, le mai ingrijisem pe traseu si nu le-am lasat sa se transforma intr-o drama). Durerile musculare sunt aproape zero (greu de crezut, dar nutritia si suplimentele au functionat!), iar genunchiul meu drept pe care il infipsesem intr-un stalp de fier undeva intre check point-urile 3 si 4 nu ma mai doare deloc. Ma bag in sacul de dormit si adorm lemn, incercand sa profit la maxim de cele 3 ore pe care mi-am propus sa le dorm; as fi dormit vreo 30 de ore, dar mi-am propus sa fiu alaturi de familie pentru restul weekend-ului. In plus, luni dimineata urma inca o saptamana de birou si nu ma ‘coafa’ sa imi dau peste cap programul de somn :)…

Vineri, 20 aprilie, ora 18.00. Dupa 3 ore de sofat si alte 2 de stat in cort si pregatit echipamentul, revizuit strategia de concurs etc., eu si Adrian – adica echipa „No pain, no gain” – luam startul impreuna cu ceilalti 150-160 de alergatori de la proba de 90 de kilometri (vezi rezultatele AICI). Obiectivul declarat: sa terminam cursa, in timpul impus de organizatori (40 de ore). Obiectiv nedeclarat: sa ne clasam in primele 10 echipe…

Prima portiune (cateva sute de metri) este promitatoare: drum lejer, coborare usoara, putem alerga (si zambi :))… In pluton il intalnesc pe Elu, cu care facusem echipa la maratonul din Sahara, in 2011. Bucuria revederii nu dureaza mult, pentru ca relieful se schimba si incepem sa urcam catre CP1 (Cabana Vf cu Dor). Echipa noastra ajunge acolo cu 4 minute ma tarziu decat ne propusesem, asa ca scurtam pauza si plecam spre CP2 (Cabana Poiana Stanii). Urcam, urcam, urcam, apoi coboram, coboram, coboram… Din fericire, metoda numararii pasilor ma ajuta sa depasesc fara mare efort aceasta portiune (numar in gand, pana la 100, pasii facuti; apoi reiau numaratoarea, pana cand termin panta respectiva. Astfel, reusesc sa patrez constante pulsul si ritmul de alergare). De aceasta data, ajungem la check point cu 4 minute mai devreme, asa ca profitam de ocazie pentru a ne (re)face plinul de apa in camalback-uri. Urmeaza…urcare din greu, pana la CP3 (Cabana Piatra Arsa). Este foarte cald si apropierea serii nu rezolva prea mult problema temperaturii, asa ca slabim ritmul urcarii, ceea ce ne costa vreo 15 minute de intarziere. Nicio tragedie; la o cursa de asemenea lungime avem suficient timp pentru a recupera! Mai ales ca urmeaza o coborare…

Va continua (din fericire povestirea, nu concursul… :))