In ianuarie va povesteam de un nou grup de alergatori romani care urmeaza sa participe la maratonul Sahara, eveniment caritabil organizat din solidaritate cu refugiatii Saharawi.

Intre timp, alergatorii s-au intors si am reusit sa obtin un interviu de la unul dintre alergatori – Dragos Georgescu, care tocmai a stabilit un nou record romanesc la aceasta cursa, 4 ore si 32 de minute!

Asadar…
1. La ce te asteptai inainte de a pleca acolo si care a fost realitatea (ce a corespuns / ce a fost diferit)?

Am plecat de acasa convins ca va fi ceva deosebit. Si asa a si fost. Incepand cu experienta apropierii de poporul Saharawi si terminand cu maratonul in sine. Pe parcursul sederii acolo, parca obiectivul principal s-a mutat un pic de pe maraton… Toata excursia a fost o revelatie, am cunoscut oameni noi si am experimentat lucruri inedite pentru mine. Tot ce discutasem cu tine s-a intamplat, dar povestea nu s-a comparat cu trairile… 🙂

2. Ai fost cazat cu ceilalti alergatori romani? Cum te-ai inteles cu ei?

Am stat in camera cu 3 oameni deosebiti. 2 romani si un polonez. Ne-am inteles de minune si ne-am distrat. Nu cred ca as fi putut avea tovarasi mai potriviti. Mie imi plac oamenii deschisi si cu simtul umorului. Doar pe John il stiam dinainte, fiind prieteni apropiati. Pe Marius si Kris i-am cunoscut aici si am petrecut niste momente unice din viata noastra. Am ramas toti buni prieteni si sigur ne vom mai intalni si in viitor.

3. Care au fost aspectele care ti-au placut cel mai mult? Ce nu ti-a placut? Care sunt cele mai puternice amintiri?

Nu cred ca-mi aduc aminte ce nu mi-a placut. Insa as putea sa descriu in 50 pagini ce mi-a placut. Pe scurt insa, e vorba de loc si de oameni. Se spune ca omul sfinteste locul. Nimic mai adevarat in acel loc uitat de lume, arid si plin de nisip. Saharawi sunt oameni veseli, cu o dorinta de viata nemaipomenita si de o simplitate debordanta. Locuind cu ei, aproape ca incepi sa te comporti la fel. Ritualul ceaiului verde mi-a placut mult, la fel si cerul plin de stele noaptea si mai ales povestile la un ceai sub cerul liber. Rasaritul si apusul in desert, femeile misterioase de sub melfa si masinile vechi – toate te uimesc!

4. Cum a fost alergarea propriu-zisa? Cata apa ai baut? Ai alergat ‚in grup’? Cum te-ai simtit la final?

Maratonul a fost greu. Ma asteptam sa fie asa. Poate si de aia am fost uimit sa-l termin fara nicio basica sau rana. De vreo 2 ori mi-am scuturat adidasii de nisip. Am alergat pe un traseu aproape drept, mereu cu soarele in fata. Tin minte ca imi inchipuiam pe la ora pranzului cum cineva si-ar putea praji un ou pe capul meu… Am baut destula apa, am mancat fructe si mi-am urmat ritualul de cursa (gelurile / fiolele de magneziu / batonul proteic / pastilele de spirulina). Insa o banana pe care cineva mi-a inmanat-o dintr-un jeep pe la km 36 a fost cea mai buna banana din viata mea. Parca mi-a dat aripi. Nu am putut alerga cu nimeni, nu sunt invatat. Cursele mele nu au fost niciodata liniare, cand alerg mai tare…cand mai incet. Mi-am ratat target-ul de timp cu vreo jumatate de ora, si asta din cauza unor crampe la ambele picioare. Am mai alergat cu crampe, dar nu asa. Nisipul de pe dune si-a spus cuvantul. As fi putut trage un pic mai tare, dar poate cu riscul unor accidentari. In curand voi alerga si la curse de Ironman, asa ca mi s-a parut mai inteligent sa nu risc.

5. Cum ti s-a parut organizarea evenimentului? Te-ai simtit in siguranta?

Organizarea a fost buna. Maratonul in sine a fost organizat excelent. Bine marcat si cu multe statii de ‚revitalizare’. In schimb, pe parcursul saptamanii am simtit un pic de frustrare pentru ca nu vorbeam limba spaniola. Si parca excursia a fost organizata doar pentru vorbitorii de spaniola. In luna noiembrie, pentru prima si singura data, au fost rapiti 3 voluntari. Se banuieste de cine, dar nu se stie de ce si unde au fost dusi. Din cauza aceasta, toata lume a avut un pic de teama in suflet, dar nu s-a intamplat nimic. Ne-am simtit foarte in siguranta si totul a mers conform planului. Gazdele noastre nu ne-au lasat singuri nici un moment.

6. Cum v-ati inteles cu localnicii (Saharawi)?

Gazdele au fost super. Nu stiau o boaba de engleza sau spaniola, asa ca ne intelegeam prin semne. Nayla (o localnica), traducatoarea noastra, a aparut in peisaj cu o zi intarziere. De atunci am inceput sa comunicam, sa aflam detalii despre cum traiesc, cum gandesc si in ce cred. Familia la care am stat era formata din oameni simpli, cu dorinte normale. Nayla insa era o tipa care mai fusese in Spania, cu aspiratii de a pleca in strainatate la studii, de a isi ajuta semenii si de a face cauza Saharawi cunoscuta in lume. Avem datele ei de contact si vom pastra legatura. As vrea sa ma intorc peste cativa ani de zile impreuna cu familia mea acolo. Sunt sigur ca si asupra lor o asemenea experienta va avea acelasi efect pe care l-am simtit si eu. Acolo parca iti pasa mai mult de cei din jur, se pierde ingamfarea si tupeul…parerea mea.

7. Ai recomanda altor alergatori sa mearga acolo? De ce?

Alergatorilor? Din toata inima! Va fi – foarte probabil – cel mai greu maraton din viata lor. Dar si cel mai frumos. Alergi prin sate unde te aclama localnicii. Fugi de mana cu o droaie de copii si simti nisipul cum iti fuge de sub picioare pe dune. Este un test de anduranta adevarat. Doar ca trebuie sa te pregatesti asiduu toata iarna la noi ca sa alergi in cuptor la ei. Orice ai face, nu vei fi pregatit 100% pentru aceasta cursa – dar asta e si partea frumoasa. Pot cat de cat sa imi prezic orice maraton de sosea. Dar pe asta n-as fi putut, nici sa ma bati… Cred ca, laolalta cu alte maratoane gen Everest, Antarctica, Big Five, Great Wall etc., ar face o colectie de invidiat. Tu o stii, Andrei… 🙂

Aceasta a fost povestea -mi-a placut foarte mult si mi-a trezit amintiri extraordinare. Sper din tot sufletul ca participarea romaneasca la acest maraton sa se perpetueze, asa ca va doresc sa participati in 2013!

Cei care vor participa la Transmaratonul din 9 iunie si vor sa faca un antrenament in weekend-ul premergator acestei competitii, au la dispozitie Bucharest International Half-Marathon. Pentru maratonistii (si semi-maratonistii :)) din Bucuresti, acest eveniment se alatura celorlalte alergari pe care le avem de ‘bifat’ anual si aproape obligatoriu 🙂 in acest oras: Semi-maratonul Gerar (ianuarie) si Maratonul Bucuresti (octombrie).

Revenind la Semi-maratonul International Bucuresti, el va avea loc duminica, 3 iunie. Cei care nu sunt pregatiti pentru cei 21 de km, exista si posibilitatea stafetei (2 x 10.5 km). Va fi o experienta diferita de cea a maratonului din octombrie, avand in vedere temperatura mult mai mare, dar si o ocazie buna de a face pasul, usor-usor, spre maratoane. Se spune ca maratonul este Everest-ul fiecaruia dintre noi, deci trebuie sa il ‘cucerim’ macar o data in viata…

De ce va fi o premiera pentru mine (in afara faptului ca este prima editie… :))? Voi alerga, pentru prima data la un concurs, impreuna cu sotia mea. De abia astept, o sa fie romantic :)!! Si, apoi, o sa repetam experienta (dar multiplicata cu 2) in toamna, la maraton. Oana a fost incantata de idee, vezi poza de mai jos… 🙂

Facand un ‘screening’ pe net pentru actualizarea paginii Aparitii in mass-media, am facut cateva descoperiri „epocale”…

1. Sunt un foarte bun cantaret de muzica bisericeasca!

2. In copilarie, am fost un excelent chitarist!

3. Sunt un actor de succes!

4. Cea mai tare!: desi sunt casatorit (si imi iubesc sotia :)), am doi copii si imi impart timpul intre familie, serviciu si alergari, mai gasesc timp si pentru a juca scene de dragoste fierbinti in videoclipuri muzicale. Bine ca nu ne uitam la TV, pentru ca exista un mare risc sa faca infarct sotia sau sa schimbe yala… 🙂

Va doresc un sfarsit de saptamana excelent!

PS – mi-ar placea sa ma intalnesc cu ceilalti Andrei Rosu. Cred ca ar fi tare… 🙂

Nu o sa va povestesc despre fobiile mele ‚clasice’ (zborul cu avionul, vorbitul in public, cutremurele, inaltimea, serpii etc.). Lista de mai jos se raporteaza la experientele si ‚preferintele’ mele ca alergator, deci luati-o ca atare… Asadar, de ce ma tem atunci cand urmeaza sa particip la un maraton sau ultramaraton?:

Locul 7. Sa fac niste basici urate, care sa imi provoace dureri mult prea mari pentru a mai continua alergarea. Prevenire: pentru picioare, urgo-uri in jurul tuturor degetelor si in locurile sensibile; de asemenea, am intotdeauna la mine plasturi de rezerva. Obligatoriu: la cea mai mica jena, m-am oprit si am pus plasture – in caz contrar, in cateva minute exista riscul ca jena sa se transforme intr-o mega-basica. Pentru alte parti ale corpului: exista creme excelente anti-frecare (daca nu gasiti, puteti folosi crema de galbenele). Pentru sfarcuri (nu radeti, pentru ca am vazut la viata mea multi alergatori cu ele insangerate, demne de filme BDSM :)): plasturi sau, mai bine, o bluza termo subtire (sau mai groasa, funcrtie de sezon).

Locul 6. Sa uit CIP-ul acasa / la hotel si sa realizez asta de abia atunci cand nu mai am timp sa il recuperez. Prevenire: imi fac intotdeauna (din timp…) un check list pe care il parcurg in seara de dinaintea competitiei, precum si inainte de a pleca spre locul faptei…

Locul 5. Sa nu ma trezesc la timp si, astfel, sa pierd startul competitiei. Prevenire: minim 2 alarme (3 este mai bine…), care sa ofere un somn relaxat, fara frica de a nu ma trezi…

Locul 4. Sa nu termin maratonul, adica sa abandonez (exista si un acronim pentru asta: DNF – did not finished; in romana cred ca ar fi NAT – nu am terminat:)). Prevenire: un program de antrenament bun, o nutritie si o hidratare decenta, pantofi de alergare testati in prealabil, multa odihna cu doua nopti inaintea cursei (am observat ca cea de dinaintea ei nu prea conteaza…) si un tonus fizic & psihic bun – sunt elemente suficiente pentru terminarea unei curse. Daca apari dureri (muschi, genunchi etc.), ma opresc sau incetinesc 10-15 secunde, apoi reiau treptat alergarea – si totul redevine normal…

Locul 3. Sa termin maratonul la cateva secunde dupa timpul limita impus de organizatori. Prevenire: imi las mereu o rezerva suficienta de timp (de ex. o ora) pentru situatii mai mult sau mai putin neprevazute (opriri tehnice, pus plasturi, un eventual masaj in cazul durerilor musculare etc.).

Locul 2. Sa ma accidentez cu cateva zile inainte de concurs. Prevenire: evit sa alerg ca nebunul in ultimele 3-4 zile de dinaintea concursului; nu ajuta la nimic (dimpotriva, intru mai obosit in cursa). Si, fireste, sunt atent cum & pe unde calc…

Locul 1. Sa ma ratacesc pe parcurs si sa ratez finish-ul… Prevenire: desigur, putin probabil sa se intample la un maraton de oras. Dar era sa patesc asta la maratonul Everest-ului; noroc ca am avut o rezerva suficienta de timp (si, din fericire, de energie) pentru a ma intoarce si gasi ‘calea cea dreapta’…

BONUS: Sa termin maratonul, poate chiar cu un PB (personal best / cel mai bun timp din cariera), dar sa nu mearga CIP-ul… Prevenire: m-am gandit de multe ori la asta… Nu prea ai cum sa previi asa ceva, dar exista cateva masuri pe care le poti lua: a. sa nu deteriorezi CIP-ul; b. sa te interesezi daca CIP-ul este / trebuie activat (de ex., la Dead Sea Ultra a venit un tip cu computerul sa ni-l activeze; nu am stiut ca este necesar asta si era sa il ratez…); c. sa iti faci o poza la final langa cronometrul oficial, pe care sa o pastrezi ca proba, pentru eventuale contestatii…

Pentru ca, de curand, am debutat ca triatlonist, sunt sigur ca lista de mai sus va fi completata cu o multime de temeri (mai mult sau mai putin rationale), in special legate de lucrurile pe care nu le voi putea controla – de exemplu partea tehnica (ruperea ochelarilor de inot la inceputul unei curse in apa sarata, defectiuni la bicicleta etc.). Asa ca voi reveni, probabil, cu o lista mai lunga…

Pe curand!

Am ajuns in orasul lusitan dupa un zbor de aproape 11 ore. Avand locul chiar in coada avionului, am simtit la maxim fiecare turbulenta (si am avut din plin deasupra oceanului, unde monitorul indica tailwind de 186 km/h!). Daca aveti frica de zbor, va recomand cu drag locurile din fata avionului sau din zona aripilor – sunt mai putin sensibile la zgaltaieli. Din pacate, la aceasta cursa nu am mai gasit locuri in zonele mentionate…

Chiar si asa, discomfortul turbulentelor a fost pe deplin compensat de locurile libere din ‚insula’ mea, asa ca mi-am amenajat un pat in toata regula, reusind chiar sa dorm pentru vreo cateva ore. In rest, a trebuit sa ma uit la filme. Neuitandu-ma la TV acasa si neputand dormi cine stie cat (sau deloc) pe parcursul zborurilor, toate aceste calatorii cu avionul m-au obligat sa compensez inactivitatea mea ca telespectator; ‚pedeapsa’ maxima a fost pe cursa Dubai – Sydney: 7 filme vazute unul dupa altul!! (cand am coborat din avion nu imi mai aminteam niciunul, iar ochii imi faceau ca la flipper…).

La iesirea din aeroport m-a lovit un „crivat” de 17 grade, perfect pentru ‚aclimatizarea’ post-braziliana. Pe strada, cred ca eram cel mai infofolit… Am ajuns la hotel si, in ciuda dorintei mele de a iesi imediat si de a vedea cat mai mult din oras in scurtul timp pe care il aveam la dispozitie, mi-am dat seama ca risc sa adorm pe vreo banca in parc, asa ca am pus ceasul sa ma trezeasca si m-am culcat. Dupa 2 ore (in jur de ora 15) eram in picioare si, un pic chiaun, bantuiam strazile orasului cu harta in mana.

Cand ma pregateam sa fac prima poza (o panorama a orasului), aparatul meu (luat de doar 2 luni!!) incepe sa scartaie ca naiba si pe ecran apare „lens error” (cred ca vechiul meu Canon s-a suparat si m-a blestemat pentru ca mi-am luat Nikon :)). Dupa cateva minute de pornit – repornit aparatul, curatat lentila si alte operatiuni de servisare (in limita atehnicitatii mele totale…), mi-am dat seama ca nu am prea mari sanse de reusita.

Un pic trist ca nu voi avea poze din Lisabona, dar extrem de bucuros ca aparatul se afla in termenul de garantie si ca nu m-a lasat balta decat la finalul calatoriei mele, m-am abatut de la traseul pe care mi-l stabilisem initial si m-am dus la un mall din apropiere (in speranta ca gasesc un magazin foto cu oameni mai priceputi decat mine). Am gasit un magazin foto si baietii aia de acolo au facut tot ce le-a stat in putinta sa il curete, cu diverse periute, pensule si solutii, dar…nimic.

Gandul ca telefonul meu cel antic nu face poze bune si, in consecinta, nu o sa am amintiri din Portugalia, m-a facut sa caut rapid o solutie ’de avarie’, mai ales ca se apropia seara si as fi vrut sa fac si ceva poze la lumina zilei. Fiind in continuare la magazinul foto i-am intrebat pe vanzatori „care este cel mai ieftin aparat pe care il aveti aici si care sa aiba bateria incarcata?”. Mi-au aratat un Nikon S3100 care costa vreo 60 de euro si care se vindea impreuna cu un card de 4GB, husa si un mic trepied. Fara mari pretentii, dar excelent pentru pretul cerut si pentru bugetul meu care tindea spre zero (ca la orice final de calatorie…). In plus, este cel mai subtire si cel mai usor dintre aparatele mele, asa ca il voi folosi, probabil, la alergarile mele viitoare…

Despre Lisabona: este un oras foarte frumos! Am avut impresia ca nici nu am plecat din Brazilia, ci am calatorit intr-o zona mai rece a ei… Aceeasi limba, aceiasi palmieri, acelasi ocean, aceeasi atmosfera placuta si aceeasi relaxare…

Catedrale, castele si statui care amintesc de trecutul glorios al Portugaliei, promenada si restaurante pe malul Atlanticului, muzica fado, dealuri intesate de case vechi, strazi inguste si tramvaie (funiculare) colorate. Spre seara, lumea umple terasele (unele dintre ele cu doar 2-3 masute), mananca specialitati din fructe de mare si bea un vin ‚licoros’…

Pe la 10 seara, strazile incep sa rasune de claxoane si apar o multime de suporteri ai clubului de fotbal Benfica; ma interesez care ste motivul bucuriei si aflu ca echipa s-a calificat in turul urmator al Ligii Campionilor, in dauna celor de la Zenit St. Petersburg (ocazie cu care elucidez misterul numarului mare de turisti rusi pe care ii vazusem pe parcursul zilei…). Din fericire, ‚dezintoxicandu-ma’ in ultimii 2 ani de drogul numit fotbal, nu am empatizat cu niciunii dintre suporteri, asa ca mi-am vazut de treaba… A propos de fotbal, in vin in minte amintiri de pe vremea cand eram ‚suporter infocat’ (nu va spun al carei echipe, ca sa nu imi pierd din cititori…) si investeam o gramada de timp si emotii uitandu-ma la tot felul de meciuri. Ce bine e sa nu te mai consumi inutil, sa nu te intereseze cand e „etapa”, sa nu te mai uiti la toate talkshow-urile, „analizele” si interviurile de dinainte si de dupa meciuri si sa nu iti mai traiesti viata identificandu-te cu echipa x, asumandu-ti victoriile si esecurile!

Daca tot am vorbit de droguri (fotbalul…), sa va mai povestesc ca in Lisabona am fost abordat la fiecare 50-100 de metri de cate un tip care imi arata o plastilina neagra si ma intreba cu o politete rupta din cursurile de customer focus: „Hasis, hasis, Sir? Or marijuana?” Dupa no, thank you!-ul de rigoare, urma o noua incercare: „…or maybe would you like some coke?” (cred ca se referea la coca-cola… :)).  Dupa ce refuzai de 2-3 ori, iti spunea la fel de politicos „Ok, thank you sir, have a nice day!”

Acoperind in mers jumatate de oras, m-am intors la hotel si am dormit dus… A doua zi, plecand catre aeroport la 12, m-am trezit devreme pentru a vedea si cealalta jumatate de oras. Traditionalul autobuz turistic hop-on, hop-off incepea programul abia la 9.30, asa ca pana atunci m-am mai plimbat pe strazi, amestecat printre lusitanii care mergeau linistiti spre serviciu – ceea ce voi face si eu incepand de maine (adica de azi)…

Am scris randurile de mai sus in avion, intre Lisabona si Munchen – unde am facut o scurta escala, insa nu am putut posta ‚articolul’ pe blog; aeroportul nu ofera wi-fi gratuit, iar pentru a cumpara minute aveam nevoie de…card de credit. Apoi, undeva dupa miezul noptii, am aterizat la Bucuresti si acum sunt acasa. In sfarsit!!!

In plan ‚sportiv’, urmeaza un proiect mai scurt (dureaza mai putin de un an), dar mult mai greu (din punctul meu de vedere). El se termina in februarie 2013 si include (din fericire!) doar 3 competii, toate de triatlon: Half IronMan-ul din Mallorca (mai 2012), IronMan-ul din Tara Galilor (septembrie 2012) si Double Iron-ul din Florida (februarie 2013). In paralel, o sa incerc sa ma mentin „cald” participand la diverse triatloane si alergari interne – printre care si maratonul de la Bucuresti, din octombrie, pe care sper sa il alerg impreuna cu sotia :). Si, fireste, sa nu uitam de TransMaraton-ul din 9 iunie (site-ul este aproape gata, Gabi a facut o treaba excelenta!!); probabil ca nu voi alerga competitia de pe Transfagarasan, preferand sa ma dedic aspectelor organizatorice si urgentelor care ar putea aparea acolo – astfel incat sa fie cel mai frumos eveniment de fundraising si alergare montana din estul Europei…

Va doresc o primavara calduroasa si cat mai multe planuri care sa vi se indeplineasca. Pe curand!

Nu ar fi foarte multe de povestit despre acest ultim ultra din seria „7 maratoane si 7 ultramaratoane pe 7 continente”. Si, cu atat mai mult, de aratat (din dorinta de a fi cat mai ‚usor’, am renuntat la CamelBak, aparat foto etc. si am facut poze doar la start si la final). Chiar si asa, experienta a meritat sa fie traita si, in consecinta, merita sa fie impartasita…

Ziua a inceput la 4.30, cand a sunat alarma nr. 1 (telefonul mobil). Dupa un minut a sunat „rezerva” (alarma ceasului de mana), iar dupa cateva minute telefonul fix (intotdeauna ajuta si un wake-up call din partea hotelului…). Pot parea paranoic, dar am un somn mult mai linistit cand stiu ca ma voi baza pe 2-3 alarme.

Cu totul pregatit din seara precedenta, in 15-20 de minute eram echipat si gata de plecare. Am mai aruncat o privire pe check list-ul facut pentru acest maraton (pentru a ma asigura ca nu uit ceva) si am coborat la receptia hotelului, urmand sa ma intalnesc cu noii mei prieteni brazilieni si sa plecam spre statia de autobuz. Acolo, surpriza: brazilienii ajunsesera deja (cu 5 minute inainte de ora stabilita), dandu-mi peste cap pararea mea despre punctualitatea braziliana… O alta surpiza placuta a fost faptul ca nu a mai trebuit sa ne bazam pe autobuzul organizatorilor (si pe emotiile de rigoare privind respectarea traseului…); sotul uneia dintre receptioniste a trecut pe la hotel si ne-a luat cu masina, el insusi fiind alergator (chiar unul bun, castigand ‚in tinerete’ prima editie a Supermaratona).

Dupa un drum de 20 de km, am ajuns – primii – la locul de start. Soarele inca nu rasarise, organizatorii inca nu aparusera, asa ca m-am asezat pe banca pentru a lua mic-dejunul. Temperatura era deja de 20 de grade si orice speranta (sau mai curand fantezie) de a mea de a avea ceva ploaie si racoare pe parcursul ultramaratonului incepea sa se naruie, fapt confirmat cateva minute mai tarziu la rasaritul soarelui: pe cer nu era nici urma de nor… A propos de cer, fiind in emisfera sudica am retrait senzatia bizara a noptilor din Australia, Noua Zeelanda s.a.m.d., cand ma uitam debusolat la stele si constatam ca totul arata altfel decat in emisfera nordica (niciun car mare, car mic etc.).

Lasand de o parte astronomia, mai ales ca nu ma pricep la acest capitol, sa continui povestirea. Pe la 6 incep sa apara alergatorii, unii dintre ei imbracati in trening si clantanind de frig (!!), timp in care eu incdepusem deja sa transpir… Cateva minute mai tarziu apare si un autocar din care se ‚revarsa’ vreo 40-50 de maratonisti, timp in care organizatorii (aparuti intre timp) fac probe de sunet si de microfon si instaleaza cortul in care se depoziteaza bagajele alergatorilor. Fac cateva poze impreuna cu doi dintre brazilienii pe care i-am cunoscut in autocar pe drumul catre Rio Grande si ne apucam de estimari privind timpul final al fiecaruia. Chiar daca sunt alergatori de 2h 45m – 3 h 15m (la maraton), Ricardo si Wander se afla la primul ultra, asa ca 4h – 4h si 30m li se pare un obiectiv realist. Eu imi propun 5 ore – 5 ore si jumatate, bazandu-ma pe un ritm de 10.5-11 km / ora in prima parte a cursei, cand va fi mai racoare, respectiv 9-9.5 km/h in ultimii 10-15 km, cand va fi foarte cald, voi fi obosit si, in plus, voi avea vreo 8 km de alergat pe nisip. In acest ritm, voi avea la dispozitie si o rezerva de timp pentru situatii neprevazute…

Imi las bagajul in cortul amenajat pentru asta si ma uit cu inima indoita la CamelBak-ul pe care il las acolo, pentru ca nu sunt 100% sigur ca voi gasi apa la toate punctele de hidratare. Imi alung astfel de ganduri si ma duc inspre start. Locatia este o piateta din fata unei plaje enorme; privelistea este superba, cu soarele rosiatic-galbui plutind deasupra oceanului! La start, s-au strans deja multi dintre alergatori (cred ca au fost vreo 400 in total) si incep discutiile cu ‚vecinii’ de pluton. In fata noastra este un domn de vreo 60 de ani, orb, cu un bat de orientare in mana, care va alerga singur; ne spune ca este al „nu stiu catelea” maraton, ca se simte in mare forma si de abia asteapta sa bea o bere dupa… De altfel, el avea sa termine in vreo 6 ore si 5 minute!! Langa noi, un tip pe la 40 si ceva de ani isi ridica tricoul si ne arata o cicatrice care porneste de la piept si continua sub buric (din fericire, nu ne-a aratat pana unde…); ne povesteste ca in 2007 a fost operat de tumoare la intenstin, iar dupa cateva luni de recuperare a decis sa isi schimbe stilul de viata si s-a apucat de alergat. In 2008 a participat la primul lui Supermaratona, experienta pe care a repetat-o in fiecare an si pe care are de gand sa o perpetueze… Tot respectul!

Daca editiile anterioare ale Supermaratona incepeau intarziere de 40-50 de minute (din spusele localnicilor), brazilienii mi-au dat din nou cu punctualitatea in cap si cursa a inceput la 7.00. Traseul este simplu de descris: primii 20 de km au fost alergati pe o sosea care face legatura intre Praia do Cassino (cea mai mare plaja din lume, conform Guiness Book) si orasul Rio Grande, apoi am strabatut strada principala a orasului, am cotit-o spre un port unde mirosea de iti intorcea stomacul pe dos (o combinatie intre gunoi uitat 5 zile la caldura, peste, animale putrezite…si multe altele), am trecut printr-un santier naval, am mai alergat vreo 10-12 km pe o sosea „de centura” (erau 40 de grade la sol si a fost pentru prima data cand as fi preferat stejari in locul palmierilor, care faceau umbra = 0) si am ajuns pe plaja. Acolo, mii de brazilieni faceau plaja sau baie, jucau fotbal, erau cu nuca de cocos sau berea in mana si ne priveau cum alergam, in loc sa facem si noi o baie (recunosc ca mi-a trecut prin minte sa ma abat pentru vreo 5 minute de la traseu…). Am fost impresionat de incurajarile primite si de absenta oricarei atitudini jignitoare sau batjocoritoare a ‚spectatorilor’. Partea asta a traseului mi-a placut cel mai mult (fireste!!) si a fost mai usoara decat ma asteptam. In cele mai multe locuri nisipul era tasat si chiar umed (probabil de la flux-reflux), briza oceanului era perfecta pentru a ne racori, iar gandul ca eram in grafic si ca mai aveam doar cativa kilometri pana la final mi-a dat o doza mare de energie… Plaja m-a impresionat si prin dimensiuni si multi-functionalitate: lata de vreo 2-300 de metri, o parte era folosita pentru stat la soare si sau stat la terase, o parte era pe post de sosea cu 6-8 benzi (dupa maraton am descoperit ca este cam dificil sa o traversezi la ‚ora de varf’…), apoi urma un fel de trotuar (pe care am alergat noi) si, in final, o parte plina de dune si tufisuri – un paradis pentru cainii lor comunitari (da, au si ei asa ceva! Si nu stiu cum se face, dar la ei si cainii sunt veseli si relaxati; probabil ca imprumuta din atitudinea locuitorilor…).

Din fericire, nu am suferit de sete. Posturi de hidratare la fiecare 3 kilometri + o multime de localnici care ne ofereau sticle de apa pe parcurs. Au fost si doua puncte de alimentare (banane si bauturi energizante), precum si gheata disponibila in 3-4 locuri (ce bine e sa iti pui cateva cuburi in sapca!!), deci organizare buna, care ne-a oferit minimul necesar pentru a ajunge fara probleme la finish. Spre final, cand ramasesem fara energy gel (le terminasem pe ale mele…) si se anuntau niste ultimi kilometri destul de crunti pentru mine, ‚cineva’ de acolo de sus mi-a trimis un alergator care mi-a oferit unul, din senin…  – obrigado, no. 41!!

Finalul ‚izbavitor’ a venit dupa 5 ore si 22 de minute – un timp de care sunt foarte multumit, avand in vedere posibilitatile mele si conditiile de desfasurare a competitiei. ‚Brazilienii mei’ au terminat in 5 ore (Wander), respectiv 5h 45 m (Ricardo), iar castigatorii erau deja acasa, probabil, de mai bine de 2 ore… Coincidenta: cand am trecut linia de sosire, in boxe rasuna o melodie romaneasca – Inna… (normal! :)).

A urmat o baie in ocean la care visam de cand am ajuns in Brazilia (in Rio am preferat sa aloc putinul timp pentru vizitarea unor monumente si a unei favela). Si, bineinteles, o bere, pe care mi-am promis-o inca de la inceputul alergarilor mele, cand am renuntat la statul pe canapea si la cele 2-3 beri aferente acestei activitati ‚oarecum’ statice. Mi-am zis atunci ca nu voi mai bea decat atunci cand sarbatoresc o reusita cu adevarat importanta. Culmea ironiei, berea se numea „Antarctica”, exact ca locul in care am alergat primul meu ultramaraton…

Cum ma simt acum, dupa ce am terminat acest proiect intins pe aproape 2 ani? Fericit si multumit! Parca nici nu mai conteaza volumul de alergari si de munca (planificare, organizare, gasit sponsori, etc.), stresul celor 70-80 de zboruri, al cutremurelor, al inceritudinii si al nesigurantei in care am ‚plonjat’ pe parcursul calatoriilor mele, dorul de casa pe care l-am simtit din plin si toate celelalte aspecte ale ‚proiectului’.

Povestea s-a incheiat cu bine, am cunoscut o multime de oameni si locuri (in continuare nu imi vine sa cred ca am ajuns pe fiecare continent!), am strans multe amintiri de impartasit ‚la gura sobei’ copiilor si nepotilor si sunt pregatit pentru urmatoarele ‚provocari’: triatloanele (drumul spre Double Iron va fi MULT MAI GREU decat 7-7-7), organizarea Transmaratonului, terminarea cartii, proiectele de la serviciu si, mai presus de toate, incercarile pe care le am de trecut pentru a deveni parintele ideal pentru copiii mei.

Am scris randurile de mai sus in atocarul care m-a dus din Rio Grande in Porto Alegre si, astfel, cele 5 ore au trecut mai usor…  Urmeaza zborul de la Porto Alegre la Lisabona, unde voi sta o zi, pentru ‚aclimatizare’ si o adaptare la fusul orar… Apoi, miercuri, Lisabona – Munchen – Bucuresti. Yuuu—huuu, ajung acasa!!! Ce bine suna asta dupa un ocol in jurul Pamantului… Pe curand!!

Andrei Rosu

PS – cand te gandesti ca toate acestea au inceput cu o decizie minora: sa alerg un pic…

Multumesc ENORM: familiei, prietenilor, colegilor, sefilor mei :), sponsorilor 🙂 :), partenerilor, VOUA, tarii in care m-am nascut si am crescut (macar atat sa fac si eu pentru ea :))…si, nu in ultimul rand, cuiva acolo sus, care sunt sigur ca iubeste alergatorii, pentru ca mi-a dat nori si de fiecare data cand am murit de cald, un post de hidratare atunci cand muream de sete, putere cand credeam ca nu mai pot, inspiratie cand am decis sa imi schimb stilul de viata si pe toti cei care i-am enumerat mai sus. Va iubesc!!! 

PS – 5 ore si 22 de minute. Revin mai tarziu (probabil maine) cu istoria cursei…

Inainte de toate, sa va spun ca nu am mai ajuns de la Porto Alegre la Rio Grande cu masina, asa cum era in plan. Dar sa reiau povestea de acolo unde ramasese, adica in Rio de Janeiro. Zborul catre Porto Alegre era sa nu mai aiba loc. Celor de la TAM le-a cazut ‚sistemul’ si o parte din zborurile lor din Rio au avut probleme. Practic, toate check-in-urile se faceau manual, ceea ce insemna vreo 5-10 minute / client (in loc de 1-2 minute, cat dureaza in mod normal cand se opereaza cu computerul); asta s-a tradus in cozi enorme, zboruri amanate, pierderi de conexiuni etc. Din fericire nu a fost cazul meu si, dupa stat aproape 3 ore la coada, am reusit sa ma imbarc si sa plec catre Porto Alegre…

Acolo, lucrurile ar fi trebuit sa fie simple. Am rezervat online o masina, am platit in avans asigurarea si urma sa platesc diferenta cand ridic masina; apoi sa plec spre Rio Grande, un drum de vreo 300 si ceva de kilometri, deci vreo 4-5 ore. Dar…surpriza!! Nefiind un client frecvent al firmelor de inchiriat masini, am omis un mic amanunt: toate companiile cer un card de credit, pentru a fi acoperite in cazul unor costuri neprevazute (altele decat cele acoperite de polita de asigurare). Iar cum cardul meu a ‚ramas’ in Malaezia… Orice metoda de-a mea de convingere a avut efect zero, atat la firma la care rezervasem online cat si la celelalte 4-5 prezente in aeroport. Ca sa nu mai zic ca nu vorbea niciunul engleza… Cand mi-am dat seama ca nu am succes, am trecut la planul B. Doar ca…nu aveam un plan B pentru situatia asta!! Citisem ca este un mic aeroport langa Rio Grande, asa ca am intrebat la Informatiile din aeroport daca exista vreo linie aeriana care zboara pana acolo.

Am fost trimis catre „NHT”, un operator micut de zboruri locale. Acolo, o veste buna si una rea: „Da, avem un zbor care pleaca la ora 16.00; biletul dus-intors costa 1200 de Reali (adica vreo 500 de eur)”. Mi s-a parut un pret absolut imoral pentru un zbor de 30-40 de minute, asa ca am trecut la planul C. M-am intors la  Informatii si am aflat ca mai pot ajunge la Rio Grande cu autocarul, iar aerogara este in celalalt capat al orasului. Am luat taxi-ul, am ajuns acolo si urcat in autocar cu cateva miunute inainte de a pleca. Cinci ore mai tarziu eram la destinatie.

Aceasta intamplare mi-a dovedit, pentru a suta-mia oara, ca nimic nu este intamplator si ca tot raul este spre bine. Zic asta pentru ca in autocar m-am imprietenit cu 3 alergatori din Rio de Janeiro (niste oameni super – si nu scriu asta doar pentru ca au alergat 40-50 de maratoane sau pentru ca stiu ca imi citesc blogul :)) care aveau acelasi obiectiv ca si mine: participarea la Supermaratona. Mi-am dat seama ca sunt alergatori dupa adidasi (aveau marci ‚specializate’ – Asics si Saucony…), asa ca am intrat foarte usor in vorba cu ei…

Fara ei (si fara masina), mi-ar fi fost foarte greu sa orbecai noaptea printr-un oras necunoscut si sa caut hotel (nu am putut rezerva online, pentru ca majoritatea site-urilor nu au Rio Grande pe harta…). Asa ca au sunat ei la hotelul lor, mi-au rezervat o camera si totul a fost ok. A doua zi am mers impreuna sa ne luam kit-ul de concurs, ceea ce a fost – din nou – bine, pentru ca locatia era destul de camuflata (o veche fabrica transformata in sala de festivitati…). Si, inca un aspect: mergand cu autobuzul am economisit o multime de bani si am contribuit semnificativ la reducerea emisiilor de carbon… 🙂

A propos de acesti brazilieni (si de multi altii). Imaginati-va ca ati locui in Sighetul Marmatiei. Si, intr-o zi, un prieten v-ar duce cu masina pana la aeroportul din Baia Mare. Apoi, ati zbura 2 ore pana la Constanta. Apoi, ati lua un autobuz regional si ati merge 5 ore pana la Iasi. A doua zi ati alerga un maraton (nimic special, unul obisnuit), iar a 3-a v-ati intoarce urmand in sens invers drumul mentionat mai sus. Ar fi cam greu, nu? Am facut acest exercitiu de imaginatie pentru a va da seama cat de mare este pasiunea braziliienilor pentru alergare. La cursa de azi au venit o multime de maratonisti din Sao Paolo, Rio de Janeiro si chiar din zona mai indepartate. Asta inseamna mai mult de 1500 – 2000 de km de strabatut, pentru a alerga 4-5 ore la un ultra maraton de oras, fara marin pretentii sau renume international…

Revenind la ziua de azi. Am luat race kit-ul (foarte minimalist: un tricou, o sapca si o copie la xerox a traseului, desenat cu un creion, si…atat, dar mult peste asteptarile mele :)), ne-am plimbat prin „centrul” orasului, am vazut un parculet, o statuie, 2 biserici, cateva case colorate, tip colonial (care mi-au placut mult!!), am fost la un supermarket pentru a cumparaturi (micul dejun pentru maine dimineata, pentru ca bucataria hotelului este inchisa la 5 dimineata…), am facut o vizita la principala atractie din oras, un muzeu oceanografic (cam cat o debara de la Antipa :)) si am incheiat ziua la traditionalul pasta party. Nu am ajuns la plaja, pentru ca ea este la vreo 20 de km de oras, asa ca am lasat-o pe maine (oricum, startul si finish-ul cursei sunt pe plaja). In plus, este foarte, foarte cald :(, in jur de 40 de grade + umiditate (pe scurt: cosmarul meu…).

In rest, totul este pregatit pentru maine: echipamentul de concurs, suplimentele, mic dejunul, izotonicele, alcalinizatoarele si cele 2 ceasuri care urmeaza sa ma trezeasca la 4. Ramane de vazut daca autobuzul  organizatorilor va veni sa ne ia (si daca va ajunge la timp – brazilienii nu sunt prea punctuali, ci mai degraba…relaxati :)). In caz contrar, cursa mea de 50 se va tranforma intr-una de 70, cu un sprint de 20 de km pentru a prinde startul…

Nu am premonitii, superstitii, emotii, temeri, ganduri negative sau alte senzatii din sfera asta. Chiar daca este ultimul ultramaraton din seria celor 7 si chiar daca maine va fi infernal de cald iar timpul limita impus de organizatori este unul sadic pentru conditiile meteo (6 ore si 15 minute), ma simt in regula din punct de vedere fizic si psihic si sunt sigur ca totul va fi – in final – bine. Asa cum am vizualizat mental de pe vremea cand proiectul era doar pe hartie… 🙂

Plin de speranta si de dorinta de a scrie maine pe blog: AM REUSIT!!!!,

Andrei

Ora 14.15, la limita sfertului academic, soseste in fata hotelului un „Jeep” care urmeaza sa ne duca in turul unei favela. Antonio si Marcelinho ne invita sa urcam intr-o masina care arata aproape identic cu cea in care am fost anul trecut la un safari in Africa de Sud, pentru a vedea lei, rinoceri si elefanti. Ma uit nedumerit la ceilalti 3 turisti si citesc aceeasi expresie pe fata lor. „Oare unde ne duc…?!”. Pana sa urc, Antonio – ghidul (un tip pe la vreo 40 si ceva de de ani si 150 de kilograme…) imi spune: Money first, my man! Ma conformez imediat si ma gandesc ca, poate, Antonio nu e asa sigur ca scapam din favela; apoi, zambesc si ma gandesc ca e mai bine asa: daca vom fi jefuiti in favela, macar ii fura lui banii de tur, ci nu mie…

Turul va dura in jur de 3 ore, ne spune Marcelinho, soferul „Jeep”-ului si veti vedea vea mai mare favela din Rio…. Dupa aproximativ 20 de minute ajungem langa un zid de vreo 4 metri + inca 1 metru de sarma ghimbata. Aici e intrarea in favela? …intreb eu, cu un mic nod in gat. Nu, aici e scoala americana!, raspunde Marcelinho. Incerc sa destind atmosfera si imi dau cu presuspusul: aaa… le-au pus gard asa inalt ca sa nu poata chiuli… Nao, senor, they put zis because kidnap happenz…

Trecem de acel zid si pesiajul se schimba brusc; intram pe o strada pe care se poate turna oricand un film post-apocalipsa. Favela Rocinha, aproximativ 400.000 de locuitori (dupa spusele ghidului). Casa langa casa, aglomeratie mult mai mare decat in Pipera. „Casa” este mult spus; de fapt, caramida peste caramida si cate o carpeala pe ici pe colo cu cate un fel de geam, un fel de usa si asa mai departe. Gunoaie peste tot si un miros pestilential amplificat de caldura.

Oameni intinsi pe caldaram (ma intrebam daca sunt in viata…). Catacombe de unde ies tot felul de figuri infricosatoare care striga catre noi „Gringo! …” (si restul nu il inteleg, dar poate ca este mai bina asa, pentru a nu imi amplifica teama). Antonio ne asigura ca totul este sub control: No worries, my friendz, I born in favela, I know people here… La un moment dat, Antonio deschide usa unei „case” si ne invita sa urcam pe niste scari intunecate.

You won’t regret it!! …but it will cost you 10 dollarz extra… Londoneza de culoare din grupul nostru (care mai includea 2 argentinieni) spune: Antonio, no f…ing way!! I wait here!! Apoi, vazand ca ar ramane singura pe acolo, zice un ok fara vlaga si se alatura grupului. Urcam 2 etaje, timp in care trecem pe langa cateva ‚apartamente’ fara usi, unde lumea dormea pe o saltea sau se uita la un televizor din anii ’80 cuplat la o antena improvizata. Ma pregatesc sa fac o poza (fara blitz, ca sa nu atrag atentia), dar Antonio imi face semn sa ma abtin…

Ajungem pe acoperisul „casei” si, dintr-o data, avem in fata cea mai spectaculoasa imagine a orasului Rio!! Imagine 360 de grade, cu toate plajele si obiectivele turistice, cu bulevarde, hoteluri, blocuri de birouri si resedinte de lux. Culmea ironiei, sa vezi asa ceva tocmai din favela!! Chiar vis-a-vis de favela troneaza un bloc de vreo 7-8 etaje, cu o mega-piscina pe terasa ultimului etaj… Pentru cateva momente ai impresia ca te afli pe o insula greceasca. Probabil ca daca ar vopsi toate „casele” in alb, favela nu ar fi foarte diferita de Santorini sau Mikonos (macar de la distanta…).

Dupa OAAAU-ul de rigoare si zecile de poze cu view-ul, incep sa ma uit pe casele din apropiere. Doi copii inalta un zmeu facut dintr-o punga. Un altul se joaca intr-un lighean, iar doi adulti cauta ceva printre gunoaie… Il intreb pe Antonio daca oamenii din favela sunt inchisi aici sau daca mai ies din cand in cand in oras. Spre surprinderea mea aflu ca foarte multi dintre ei invata sau lucreaza „in oras”, dar pur si simplu nu isi permit sa locuiasca altundeva.

Urmeaza inca o incursiune prin catacombe si, dupa aproximativ 2 ore, plecam de acolo. Evident, odata ajunsi in masina ne vine inima la loc… Antonio ne anunta: we have sarpraiz for you! Incrucisez degetele si ma rog ca surpriza sa nu fie un drum inapoi in favela…

Dar nu e asta; dupa 15 minute, „jeep”-ul ajunge pe o plaja mica si relativ izolata. Here, my friendz, you can do paragliding! Ne arata un munte de unde vin, ca fluturii, 3-4 deltaplane si o parapanta. Argentinienii spun imediat „Si!!”, dar eu zic pas, mai ales cand ‚profesorul’ de paragliding vine cu o bere in mana si imi spune: It is very safe, you will fly with me...

Operatiunea „compatriotii lui Messi dandu-se cu deltaplanul” dureaza vreo 2 ore, timp in care ma bucur de briza marii, ma joc cu o nuca de cocos si intru in vorba cu un tip care antrena un pusti de 10 ani. Este profesor la un club de fotbal local (Flamengo) si ne asigura ca pustiul va fi in 7-8 ani un mare star. Il cheama Juninho, este mijlocas dreapta si arata foarte multa seriozitate si determinare la pregatire. Imi mai zice ca face 5 antrenamente pe saptamana, 3 la club, cu echipa si doua pe plaja, doar cu profesorul. Il privesc pe micul fotbalist facand sprinturi fara numar (si fara sa comenteze), apoi cateva exercitii printre jaloanele puse de antrenor. Se vede de la un kilometru ca ii place ceea ce face si zambeste cand ii strig „Juninho, Goooool… Brasil campeon del mundo!!!”

Aterizeaza si argentinienii, apoi plecam spre hotel. S-a lasat seara, favela lumineaza ca un pom de Craciun. Pe aleile de langa plaja lumea alearga, pedaleaza, se plimba sau face miscare la aparatele de fitness plasate de municipalitate la fiecare 2-300 de metri. Terasele intretin muzical veselia si bucuria de viata a locuitorilor acestui oras. Atmosfera pare mai animata acum decat pe parcursul zilei. Apar si sutele de vanzatori ambulanti, cu sutiene, bikini, prosoape de plaja si tricouri ale nationalei Braziliei, cea din care va face parte, peste cativa ani, si micul Juninho…

Cam asa a fost ultima mea zi in Rio de Janeiro, un oras de care ma declar indragostit!! Maine zbor spre Porto Alegre, apoi conduc vreo 300 de kilometri pana la Cidade Rio Grande do Sul, o destinatie cvasi-necunoscuta pe hartile turistice. Dar sunt sigur ca va fi bine, mai ales acum, cand am scapat cu bine din favela! Si inca ceva: in ceasul al 12-lea a ajuns si bagajul meu…

Revin din Rio Grande do Sul…daca au internet pe acolo. Daca nu, revin cu vesti peste cateva zile, cand ajung la Lisabona… 🙂

Va las cu imaginea apusului superb vazut de pe Sugarloaf… Pe curand!