Ieri ar fi trebuit sa plec catre Rio de Janeiro via Buenos Aires. Dar nu a fost asa simplu. Dimineata la 6 am ajuns in aeroportul din Santiago de Chile, am facut check in-ul, am lasat bagajul de cala si m-am dus spre poarta de imbarcare. Acolo, mi s-a spus ca zborul spre Buenos Aires s-a anulat! Desi aveam o rezerva de vreo 7 ore pana la zborul din Buenos Aires catre Rio, vestea nu mi-a picat prea bine, nestiind daca mai sunt curse in timp util catre capitala argentiniana pentru a prinde conexiunea. M-am dus rapid (si plin de optimism :)) la biroul companiei aeriene care mi-a emis biletul (LAN) si, spre bucuria mea, au gasit un loc liber la o cursa care urma sa plece la aceeasi ora, direct spre… Rio! Asta insemna ca scapam de cele 6 ore de stat in Buenos Aires si ca ajungeam la Rio la pranz, in loc de seara. Asadar, tot raul a fost spre bine!

Dupa vreo 4 ore si jumatate am ajuns la Rio, dar bagajul meu de cala…nu. M-am felicitat pentru inspiratia de a fi ultra-prevazator si de a imi pune in bagajul de mana hainele de alergare pentru ultra maratonul de duminica (pentru orice eventualitate…), swimsuit-ul (ca sa nu plang daca se pierde valiza…), cateva haine de schimb si „electronicele” (laptop, telefon, charger etc.). Si m-am bucurat pentru polita de asigurare de calatorie care acopera si riscul intarzierii bagajelor, pe care va recomand sa o faceti de fiecare data cand plecati din tara cu avionul, pentru a reduce stresul unor astfel de incidente (primiti 10 euro pe ora, asa ca o sa va doriti sa nu ajunga prea curand valiza… :)). Oricum, daca va fi sa nu mai primesc bagajul, sper sa se incalzeasca la Bucuresti pana ma intorc, pentru ca voi fi in sort si tricou cu maneca scurta… 🙂

Despre Rio de Janeiro. Nu am apucat sa vad foarte mult din el, pentru ca am ajuns la hotel de abia pe la ora 5, iar pe la 8 eram deja in pat… A fost o mica eroare din partea mea, pentru ca pe la 2 dimineata eram deja in picioare (speram sa dorm mai mult, dar cred ca organismul s-a obisnuit cu cele 5-6 ore de somn pe noapte…). Partea buna este am timp pentru a scrie acest post plus cateva pagini la carte si ca ma sincronizez cu familia pentru o video coferinta. Revenind la Rio, imaginati-va o combinatie estivala intre Bucuresti, Brasov si Constanta. Un oras mare (si foarte scump, atat la propriu cat si la figurat…), cu plaje pe masura (printre care si celebrele Copacabana, Ipanema etc.) dar si cu dealuri si munti. Palmieri, nisip, oameni bronzati, relaxati si pe jumatate dezbracati, venind de la plaja cu cate o bere sau nuca de cocos in mana si amestecandu-se cu turistii si cu corporatistii care ies de la serviciu, aglomeratie, caldura, briza oceanului, alergatori, biciclisti, muzica si la fiecare colt de strada, comercianti ambulanti, fructe exotice, magazine de lux etc., intr-un puternic contrast cu imaginea favela-urilor care sunt la doar cateva sute de metri distanta (ceea ce explica numarul mare de politisti prezenti pe strazi) si a oamenilor care dorm pe strada.

Astazi am in plan un antrenament de alergare (pe plaja Copacabana este o promenada plina de alergatori, biciclisti, skateri etc.) si vizitarea catorva „obiective turistice”. Pe curand!

PS – ma simt oarecum ca in Romania, pentru ca portugheza ‚suna’ destul de mioritic… 🙂

Cu valiza facuta din timp, ca un calator ‚profesionist’, folosesc momentele de dinaintea plecarii spre aeroport pentru a scrie ultimele vesti despre calatoria mea in jurul lumii. In ziua concursului am mai avut parte de un cutremur de vreo 5 grade, pe la 11 seara; din fericire, dormeam adanc – asa ca am ‘ratat’ aceasta experienta… Cele 5 grade pe scara Richter nu suna prea impresionant, dar aici cutremurele au loc, de regula, la suprafata (10-15 km), asa ca zgaltaielile se simt mult mai puternic :).

Urmeaza o calatorie ”SF” – ma imbarc in masina timpului: plec azi (luni, 27 februarie) la 13.30 din Christchurch, apoi din Auckland la 16.30, urmeaza un zbor de aproape 12 ore pana la Santiago de Chile, unde ajung luni, 27 februarie, la ora… 11.30(dimineata!. Asadar, ma intorc cu 2 ore in trecut…

Reintalnirea cu Chile va dura doar o zi, timp suficient (sper!) pentru a ma reface dupa zborul transoceanic. Sper sa nu mai am in aeroportul din Santiago problemele avute in drumul spre Antarctica si sa prind o vreme buna pentru a vedea ceea ce am ratat la vizita precedenta…

Dupa scurta oprire in Chile, urmeaza zborul spre Brazilia, pe ruta Santiago de Chile – Buenos Aires – Rio de Janeiro. Asadar, plec azi din tara lui Haka (accent pe prima silaba) catre cea a lui Kaka (accent pe a doua…). Nu va las cu cel din urma :), ci cu varianta subtitrata a faimosului (si motivantului) ritual maori al echipei de rugby neozeelandeze. Enjoy!

6.30 a.m. Sunt primul concurent sosit la locul de start al Bedrock50 Ultra. Acolo, cei 3 organizatori pun la punct ultimele detalii ale cursei (fisele concurentilor, numerele de concurs, produse de vanzare etc.), infofoliti, cu caciula si manusi. Fiind aproape de munti, sunt doar 8 grade, dar prognoza pentru ziua de azi este ok – soare si vreo +20 grade (cum suna asta, in luna februarie!!).

7.00 a.m. Sosesc si ceilalti alergatori, unii cu masinile, altii cu un autobuz pus la dispozitie de organizatori. Unii dintre ei sunt doar in sort si tricou cu maneca scurta (eu am stat cu geaca pe mine pana la start…), ca ultra trail runner-ii adevarati… Chiar si asa, ii vezi cu pielea gaina, pana pe la 8.00, cand soarele incepe sa ne incalzeasca…

8.15 a.m. Organizatorii ne fac „instructajul”, iar la 15 minute mai tarziu se da startul. Sunt vreo 100 de concurenti si, spre surpriza mea, vreo 20-30 dintre ei sunt straini. Printre ei, si un sud african imbracat cu tricoul din pachetul de concurs de la ultra-ul meu preferat (pana cand organizam Transmaraton-ul :)), cel din Cape Town. Ne salutam, intram in vorba si povestim despre ultra-ul african si despre multe altele. Mai incolo, doi francezi din Noua Caledonie, un scotian, un galez, doi suedezi, canadieni, americani, canadieni, taiwanezi etc. Imi plac mai mult competitiile cu 50-100 de alergatori, pentru ca mai apuci sa schimbi cateva vorbe cu ei; la maratoanele de oras, cu 20.000 – 30.000 oameni, e cam ciudat sa intri in vorba cu cineva…

8.30 a.m. Incepe distractia. Ne asteapta 1135 de metri de urcari si coborari; namol din greu; 10-15 rauri de trecut, cateodata cu apa pana la brau… In ciuda putinelor mele ore de somn din aceasta saptamana, incep destul de bine si prima jumatate de ora ma gaseste in primul pluton. Am observat ca la multe ultra-uri alergatorii se concentreaza relativ rapid in 3 grupuri: cei ‚de meserie’, care alearga cate 100 de km pe saptamana si se distreaza la ultra trail-uri, cu ritm de 10-12 km pe ora indiferent de diferenta de nivel,  cei de nivel mediu, ca mine, care alearga ‚de placere ’ 50-70 de km pe saptamana si nu emit pretentii la podium si cei incepatori, aflati la primul ultra, care au ca obiectiv sa il termine.

Intorcandu-ma la cursa de azi, imi amintesc ca obiectivele mele sunt sa termin in timpul limita (10 ore), sa stau departe de accidentari, sa ma simt bine (adica sa admir pesisajul), sa fac multe poze si sa imi pastrez suficiente resurse pentru a putea alerga ultimul ultra, cel de saptamana viitoare din Brazilia. Asa ca, odata cu primele rauri si mlastini (si apa de rigoare care refuza sa iasa din pantofi…), mi-am recalibrat asteptarile de la aceasta cursa…

Sa alerg cu muuuulta apa in pantofi (cine m-a pus sa aleg pantofi impermeabili, in care apa intra dar din care nu iese?!…) si sa imi intre namol…peste tot – nu au fost experiente chiar atat de traumatizante. De fapt, apa (dupa ce se incalzea…) era ca un strat izolator care m-a ferit de bataturi si unghii cazute, iar namolul ma va proteja cu siguranta mult timp de reumatism…

La jumatatea cursei eram in prima jumatate a clasamentului, dar la doar o ora distanta de podium. Dar partea a doua a ultra-ului a fost, pentru mine, din alt film. Am iesit din padure si temperatura a crescut brusc cu vreo 10 grade. Am mai scris-o: daca vrei sa scoti untul din mine, ma pui sa alerg la temperaturi mai mari de 20 de grade; probabil ca nu ar fi trebuit sa incep maratoanele mele tocmai cu cel de la Polul Nord – mi-a creat dependenta de temperaturi scazute…). Apoi, a urmat un munte care nu se mai termina: se vedea varful, ajungeai acolo si vedeai ca, de fapt, mai ai de urcat vreun kilometru. Si tot asa… La coborari ma descurc destul de bine, dar urcarile nu sunt favoritele mele…

Lucruri care m-au impresionat la cursa de astazi: peisajele (se asemana cu Muntii Apuseni), organizarea (nu am ce sa reprosez, cu exceptia faptului ca nu ne-au dat tricou si medalii de finisher…), steguletele tarilor din care proveneau alergatorii puse de organizatori la aid station-uri, numarul enorm de oi si un palmier razlet in varful unui munte (cum o fi ajuns acolo??).

Am terminat in 7h 49m (invingatorul in mai putin de 5 ore…) si, probabil, am ramas pe la jumatatea clasamentului. Dar, m-am simtit foarte bine, am facut multe poze, m-am udat pana la piele, am vazut un pic mai mult din Noua Zeelanda, am terminat in timp util ultra-ul numarul 6 si am ramas in grafic pentru finalizarea circuitului 7 ultra…

Pe curand!

PS – mi-e dor de casa 🙁

PS’ – intre timp, organizatorii au postat pe site-ul competitiei rezultatele. Estimarile mele de mai sus au fost destul de corecte 🙂

Nu, nu am fost prins de cutremurul cel mare, sunt inca pe Pamant si va scriu de aici, din Noua Zeelanda…

Azi dimineata am avut primul antrenament de inot, intr-un complex folosit atat de sportivii de performanta cat si de ‚simplii cetateni’ ai Christchurch. Vechiul bazin olimpic folosit de inotatori si triatlonisti a fost distrus anul trecut, de cutremur. Ca sa va dati seama de forta lui, iata cateva poze „before and after” (click aici). Am ajuns la complex la 5.30 dimineata, ora la care ma asteptam sa fiu primul. Supriza! Parcarea din fata complexului era aproape plina, iar cele 3 (!) bazine erau deja populate cu inotatori care se antrenau din greu.

Nu intru in prea multe detalii despre facilitatile oferite (2 bazine semi-olimpice acoperite, un bazin olimpic in exterior, cu apa incalzita, jacuzzi, saune etc.), pentru a nu pune sare pe rana. Cu totii ne-am dori astfel de conditii in orasele din Romania si sunt sigur ca, intr-un viitor nu foarte indepartat, autoritatile locale ne vor facilita accesul la conditii similare de pregatire sau recreere… 🙂

Am fost directionat de catre verisoara mea catre unul din bazinele semi-olimpice, in care 3 antrenori pregateau niste copii de 14-15 ani. Cand am vazut cum inoata, mi-a fost cam jena sa intru in apa, dar nu mai puteam sa dau inapoi :). Am vorbit cu unul dintre antrenori (specializat pe triatlonisti), i-am spus ce obiective am, care este scurtul meu ‚istoric’ ca inotator si l-am rugat sa ma ajute cu: a) un program de antrenament pentru Ironman si b) corectarea / imbunatatirea stilului meu de inot. L-am incurajat sa imi arate „no mercy” si m-a asigurat ca mila nu face parte din program…

Mi-a zis sa incep cu 400 de metri, pentru a ma vedea ‚in actiune’. Fireste, la fiecare bazin de-al meu, copiii de pe celelalte culoare faceau doua… si de abia erau la incalzire. La sfarsitul celor 16 bazine, „coach Axel” ma cheama la marginea bazinului, imi arata o filmare facuta cu ‚smart phone’-ul si imi zice: „uite, ar trebui sa imbunatatesti 3 lucuri: sa fii mai putin incordat, sa intinzi mai mult bratele si sa folosesc tot piciorul, nu doar genunchiul”. Eu aveam o impresie decenta despre stilul meu de inot, stiind cat de cat teoria, dar cand iti vezi filmarea nu mai ai ce sa comentezi…

„Diagnosticul” fiind pus, nea „coach” mi-a scris cu marker-ul pe o tabla programul pentru urmatoarele 2 ore, respectiv diverse exercitii pentru corectarea stilului de inot. La finalul celor 2 ore ma simteam ca un naufragiat care ajunge la tarm dupa vreo 5 zile de inot in ocean… Dar, masochist cum sunt, ma duc si maine, si poimaine… 🙂

O alta mare bucurie, in afara terminarii antrenamentului, a fost ca antrenorul m-a pus in legatura cu distribuitorul local de swimsuits. Noua Zeelanda are cateva branduri de renume (Orca, BlueSeventy), care sunt pe lista de echipament de inot acceptat la Ironman. Cateva ore mai tarziu eram intr-un magazin si probam diverse costume, alegand in final un Blueseventy Reaction, care m-a ‚coafat’ cel mai mult ca raport calitate – pret. Maine dimineata il voi testa la bazin si, daca totul este ok, il voi pastra si, astfel, voi scapa de o mare grija (avand in vedere ca nu am voi sa particip la Ironman-urile din Mallorca si Tara Galilor fara un astfel de echipament).

In aceasta dupa-amiaza am facut si un antrenament de alergare, pe gazonul impecabil al unui parc enorm (Hagley), plin de alergatori, yogini, pilates-isti, rugbisti, golf-isti, biciclisti si alti amatori de miscare de toate varstele. Nu stiu daca acesta este spiritul locuitorilor din Christchurch sau daca ei prefera sa stea cat mai mult in aer liber din cauza cutremurelor, dar mi-a placut foarte mult ceea ce am vazut. M-au impresionat 3 alergatori care pareau a fi nepot, tata, bunic…

Lasand sportul la o parte, sa va mai spun (scriu) ca aici poti avea carnet de conducere de la 15 ani (!!), ca Messi, Ronaldo si Banel Nicolita sunt niste ilustri necunoscuti (sportul lor national este rugby-ul, la care tocmai au iesit campioni mondiali) si ca neozeelandezii sunt foarte calmi, avand vreo 2-3 viteze mai putin decat noi, romanii…

Atat pentru azi, ma duc la culcare (deja am depasit ora mea ‘standard’, respectiv 22.00…), iar maine o iau de la capat cu inotul si sper sa apuc sa vizitez orasul.

Pe maine!

PS – Cu ocazia orelor petrecute la bazin, am realizat ca am inotat pe 6 continente. Mai am Antarctica si finalizez circuitul 7 continente si la inot, dupa ce am alergat si am condus pe fiecare continent. Totusi, nu am nicio intentie de a inota vreodata in Antarctica (brrrr!!!.)…dar nu se stie niciodata! 🙂

Va mai amintiti filmul “Sandokan, tigrul Malaeziei”? Pentru cei nostalgici: film produs in anul nasterii mele (1976) si difuzat in Romania vreo 10 ani mai tarziu (contemporan cu “Lantul amintirilor” etc.). Pentru cei care nu au avut placerea sa creasca vazand astfel de filme: nu ati pierdut nimic!

Nu am plecat in Malaezia cu gandul de a il gasi pe Sandokan, ci de a obtine maximul de la cele doua zile pe care urma sa le petrec in Kuala Lumpur. In discutiile cu singaporezii, Malaezia era descrisa ca un Singapore mult mai necivilizat, cu oameni agresivi… Autoeducandu-ma sa nu fac judecati de valoare, am lasat in aeroport prejudecatile si perceptia selective, pentru a imi forma o parare cat mai obiectiva despre aceasta tara (sau, mai degraba, despre Kuala Lumpur).

De la Singapore la Kuala Lumpur am zburat cu Air Asia, compania low cost “cea mai premiata din lume”. Atatea zambete cate am vazut la personalul acestei companii aeriene, nu am vazut in toate zborurile de pana acum la un loc. Un lucru simplu, dar care face o mare diferenta. Fiind direct implicat de ceva ani buni in Customer Service, imi permit sa afirm ca zambetul este principalul ‘capitol’ la care mai avem de lucrat noi, romanii :). Si am remarcat ca atunci cand zambim, starea noastra se schimba brusc, in bine… 🙂 🙂 🙂

Am plecat cu intarziere de vreo ora, din cauza unei furtuni apocaliptice; de altfel, zborul (de o ora) a fost extrem de zbuciumat (pe gustul meu, cu puls 120+), avand din nou senzatia traita acum aproape un an la zborul peste Anzi…

Aeroportul international care deserveste capital malaeziana este destul de departe de oras (cam o ora si jumatate), asa ca am ajuns la hotel in jur de ora 8 seara, cand deja se intunecase. A propos de hotel, am ales unul de 5 stele, pentru ca o noapte de cazare costa cam cat una la un hotel de 2-3 stele de pe Valea Prahovei. Referitor la disciplina proverbiala a asiaticilor, in holul hotelului este o vaza enorma de flori, pe care o doamna le schimba in fiecare zi, una cate una…

Seara mi-am petrecut-o la sala de ‘gym’ a hotelului,  care are cele mai tari benzi de alergare pe care le-am vazut pana acum. Dincolo de serviciile impecabile (la fiecare aparat ai la dispozitie un prosop, o apa plata si o pereche de casti de unica folosinta), ecranul aparatelor este dotat cu TV, conectivitate iPod si USB, pe care poti sa iti inregistrezi, la finalul alergarii, sumarul antrenamentului.

Functie de programul de alergare ales, pe ecran ruleaza ‘filmul’ antrenamentului tau (de exemplu, daca faci ‘intervale’ de 400 de metri, pe ecran apare o pista de atletism; pe masura ce alergi, aparatul iti arata in ce loc ai ajuns…). Singurul neajuns al acestor aparate este viteza maxima (21.7 km/h), problema care exista si in Romania (majoritatea salilor au aparate cu viteza maxima 16-19 km/h; la o singura sala din Bucuresti am alergat pe o banda care ajunge pana la 26 km/h, viteza la care, ce-i drept, nu pot alerga mai mult de 2 minute…)

Sa continui cu vizita mea in Kuala Lumpur. Temperatura este de 32 de grade (stiu ce ganditi: „te urasc, Andrei!!!” :)), cu o umiditate foarte mare. Beau apa in ritmul in care transpir, adica in continuu.. Totusi, este prematur (si as fi un mare nesimtit) sa ma plang de prea multa caldura… 🙂

Daca in Singapore ma vaitam de prea multe mall-uri si stat cu capul in sus din cauza zgarie-norilor, se pare ca malaezienii sunt in concurs la aceste capitol cu vecinii lor de la sud. Oricat de mult as incerca sa fac poze landscape, majoritatea celor exterioare sunt portrait – ca sa imi incapa cladirile in poza… Turnurile Petronas (inalte de vreo jumate de kilometru) sunt vizibile din orice parte a orasului, iar in jurul lor e plin de alte imobile mai mici, de ‘doar’ 3-400 de metri…

Mancarea are influente indiene, chinezesti, arabesti si japoneze, deci poti sa iti adaptezi usor dieta, iar vegetarienii sau raw-vegan-ii vor gasi aici un nou paradis. Marea lor delicatesa, ca fruct este… marul! (probabil ca il importa, motiv pt care il considera exotic…).

Referitor la oameni, malaezienii mi se par destul de linistiti si de politicosi, chiar daca nu intr-o asemenea masura ca ‘verii’ lor de la sud.

Ce este diferit fata de Singapore?

Daca in tarisoara sus-amintita primesti amenzi pentru orice, aici se pare ca amenzile se transforma in premiu… Fiecare arunca hartiile cam pe unde vrea, iar scuipatul este sport national (scuze daca cititi aceste randuri in pauza de masa…).

De asemenea, m-am reintalnit cu rudele noastre primate, suburbiile orasului fiind pline de maimute. Azi dimineata am vizitat un templu hindu (la Batu Caves, o grota enorma ce gazduieste o statuie de vreo 40 de metri a lui Murugan – o zeitate hindu), care mi-a amintit de Templul Maimutelor din Kathmandu si de Cartea Junglei. Maimutele de aici m-au impresionat prin faptul ca mananca aproape orice: coji de cocos, chips (!!) si flori (!!!). Cred ca Alex si Ema ar fi foarte incantati sa le vada in actiune…

Spre deosebire de Singapore, Kuala Lumpur este un oras mult mai ieftin pentru turisti, cel putin in privinta cazarii, transportului (au un monorail – un tren suspendat care circula foarte bine prin centrul orasului, iar taxiurile sunt foarte accesibile, probabil datorita pretului subventionat al benzinei – in jur de 0.6 euro / litru) si al mancarii. Daca iei masa in oras, cu 1-2 euro iei un pranz decent, iar cu 3 te rupi in figuri…

Exista un lucru care ma face sa ma simt ca in Romania: moneda malaeziana (Ringgit-ul), care are aproximativ acelasi curs de schimb ca RON-ul, deci imi este foarte simplu sa evaluezi preturile de aici. Si sa nu uit de China Town-ul lor, care este la fel ca peste tot: colorat, aglomerat, ieftin, cu marfa ‘aproape originala’ si preturi care se negociaza…

Ce mi-a placut cel mai mult: la fiecare colt de strada poti cumpara cate o nuca de cocos imensa, cu mult suc (cred ca vreo jumatate de litru).

Ce nu mi-a placut: mi-am pierdut cardul (il tin tot timpul separat de portofel si cred ca mi-a cazut din buzunar sau mi l-a imprumutat cineva :)). Din fericire, am sunat la Visa, care mi l-a blocat si mi-a emis altul, pe care il voi primi (sper!) cand ajung in Noua Zeelanda, adica maine. In caz contrar, am sa fac apel la bunatatea voastra si va alegeti cu un drum pana la Western Union 🙂

Asadar, las in urma maimutele mancatoare de chips si plec spre noua capitala mondiala a cutremurelor. Pe curand!!