PS – Catalin, multumiri pentru filmulet! :)))

La un an dupa experienta mea de ‘infractor’ retinut pe aeroportul din Santiago de Chile, iata ca si alpinistul Coco Galescu a avut probleme, ramanand fara o parte din alimentele necesare pentru expeditia sa din Antarctica (citeste AICI). Aviz celor care calatoresc in / spre / dinspre Chile… 🙂

Pentru ca 2012 se apropie si multi alergatori isi pun la punct calendarul competitional de anul viitor, va prezint un top personal al celor mai dificile maratoane si ultramaratoane la care am participat. Obiectivul acestui clasament nu este de a va determina sa le evitati, ci de a va inpira sa alegeti competitii cel putin la fel solicitante, care sa va motiveze sa va antrenati si sa gasiti modalitati de a ajunge acolo…

In alegerea gradului de dificultate al alergarilor am tinut cont de distanta parcursa, diferenta de nivel, suprafata de alergare, conditii meteo si, fireste, cat de sifonat am iesit din ele. 🙂 La fiecare competitie am adaugat greselile pe care le-am facut si care au contribuit la cresterea gradului de dificultate. Ma bucur ca le scriu, pentru ca – astfel – le voi tine minte si am sanse mai mari de a nu le repeta…

7. Dead Sea Ultra. Competitia de 50 de kilometri din Iordania avea – in imaginatia mea – toate premisele unei alergari simple: distanta destul de mica, mare parte a traseului in coborare, final la minus 400 si ceva de metri, cu 8% mai mult oxigen decat la nivelul marii, conditii meteo decente… In realitate, lipsa unui antrenament adecvat pentru zeci de kilometri de coborare, coroborata cu o viteza peste media propusa si suprafata dura (asfalt), au condus la dureri de gambe pe care nu le-am mai trait (nici pana atunci, nici ulterior…) si 2-3 zile in care am mers mai greu (ca un robot ruginit :)).

6. Eco-Trail de Paris 80k. Prima mea competitie montana a adus si alte premiere: alergarea pe ploaie (si noroi), pe intuneric (la lumina frontalei) si pe suprafata mixta (poteci si asfalt). Ce am gresit? Pentru a ma incadra in timpii intermediari impusi de organizatori am fortat (inutil) in primii 30-40 de km (majoritatea in urcare), ceea ce s-a tradus intr-un mare plumb in picioare pe la kilometrul 65-70 si un finish destul de lent. De atunci, am invatat sa  imi dozez mai bine efortul, astfel incat sa am mai multa energie spre finalul curselor.

5. North Pole Marathon. Chiar daca este genul de competitie pe care nu as mai alerga-o a doua oara si in pofida suprafetei dificile de alergare si a conditiilor extreme de temperatura, maratonul de la Polul Nord nu se afla pe ‘podiumul’ acestui top. Si asta pentru ca l-am pregatit paranoic de bine (fiind primul…). Ce as fi putut face mai bine? Cred ca as fi putut alege niste incaltari mai usoare (de exemplu pantofi de trail, din Goretex) in locul ghetoaielor de 2 kg in care am alergat. Si cred ca as mai fi putut da jos macar un strat de echipament. Si, nu in ultimul rand, as fi terminat mult mai sus in clasament daca as fi alergat macar 2-3 maratoane inainte de acesta. Dar, desigur, povestea nu ar mai fi fost aceeasi…

4. Sahara Marathon. A fost, cu siguranta, competitia care mi-a intarit convingerea ca subsemnatul nu a fost nascut pentru alergari la temperaturi care o depasesc pe cea a camerei… Daca la temperaturi negative poti sa te ‘joci’ cu echipamentul (mai scoti o bluza, mai pui o geaca etc.), la + 40-50 de grade nu mai ai ce sa pui sau sa scoti (si sa nu iti fie rusine daca apari in vreo poza :)). In plus, alergarea pe nisip este, fara indoiala, cea mai solicitanta; in afara de sentimentul alergarii ‘in gol’, intervine si disconfortul provocat de nisipul care intra in adidasi si provoaca niste basici ‘criminale’. La alergari viitoare pe nisip o sa ma inarmez cu niste pantofi mai buni si cu sand gaitors adecvati…

3. Everest Marathon. Ce poate fi dificil la 5000 si ceva de metri? Pana nu am coborat sub cota 4.000 respiram ca Darth Vader, ‘alergam’ ca Neil Armstrong si priveam neputincios cum localnicii (sherpa) defileaza pe langa mine, unii dintre ei cu 80-100 de kilograme in spate… In plus, inteligenta mea spatiala fiind foarte scazuta m-am ratacit si am pierdut cateva ore… Ce as face diferit? Dupa modelul concurentilor polonezi care au participat la acest maraton, m-as aclimatiza escaladand un munte de 6-7000 de metri inaintea cursei, astfel incat coborarea in zona de start a maratonului sa imi ofere un tonus mai bun. Si, bineinteles, cateva exercitii pentru imbunatatirea abilitatii de orientare in spatiu…

2. Antarctic Ice 100 k. Pana la sosirea in Antarctica nu aveam in plan sa alerg vreun ultramaraton si, in niciun caz unul de 100 de kilometri. Si, cu siguranta, nu a doua zi dupa ce alerg un maraton. Si, categoric, nu fara a ma fi antrenat in prealabil pentru asta. Dar, daca tot eram acolo… Pretul: dureri musculare (pe la kilometrul 80) de care nu vreau sa imi amintesc…

1. Creemore Vertical Challenge. Cine s-ar fi gandit ca un ultra de doar 50 de kilometri, desfasurat vara, in Canada, pe dealuri si coline, fara mare diferenta de nivel, la doar cateva mile de zona urbana, intr-o zi insorita, fara ploaie, fara vant, poate fi cea mai dificila dintre cursele alergate pana atunci ?! Ei bine, adaugati la cele de mai sus o umiditate de 96% combinata cu temperatura de 30 si ceva de grade, pantofi impermeabili (desi nu era cazul) si lipsa de gheata la ultimele aid station-uri ale trasului si veti intelege de ce am cazut la finalul cursei ca soldatul necunoscut si de ce am pierdut cateva unghii la picioare (intre timp mi-au crescut la loc…). O competitie pe care v-o recomand cu drag!! (sunt sadic, nu? :))

Bonus: alergarea de la Brasov la Bucuresti. In ciuda distantei mari si a suprafetei dure (asfalt), aceasta cursa neoficiala nu a fost nici pe departe cea mai dificila dintre alergarile mele de pana acum, motiv pentru care nu a incaput in topul de mai sus. Cred ca principalele motive pentru reusita cursei au fost: motivatia foarte puternica (strangerea de fonduri pentru Hospice), planificarea si abordarea foarte echilibrata a alergarii, antrenamentul, experienta ultramaratoanelor anterioare, sprijinul logistic si mesajele (sms-urile) de sustinere. Ce voi face diferit la astfel de alergari? Ma voi hidrata mai bine (in ultimii 40-50 de kilometri ai cursei am cam ‘uitat’ sa beau apa). Voi abandona camelback-ul (care pare din ce in ce mai greu pe masura trecerii timpului…) si voi planifica puncte de hidratare / alimentare la intervale mai scazute de timp. Voi convinge mai multi prieteni sa alerge impreuna cu mine… 🙂

In februarie – martie 2012 urmeaza ultimele 2 ultra din seria celor 7 continente, Bedrock50 in Noua Zeelanda (alergare montana) si Supermaratona in Brazilia (alergare mixta: oras – plaja). Aparent, acestea par mai simple decat cele de mai sus. Totusi, faptul ca voi alerga (in premiera) 2 ultramaratoane la interval de doar o saptamana (‘recordul’ personal fiind de unul la 2 saptamani) si dorinta de a invata din greselile (dar si din lucurile bune) anterioare – sunt motive suficiente pentru a ma asigura ca iau masurile necesare si ca le termin cu bine.

Va doresc o saptamana cat mai frumoasa!

In articolul precedent va povesteam despre o premiera pe care urma sa o am azi: primul workshop organizat la 6 dimineata. Find o premiera pentru subsemnatul (si, in acelasi timp, cred ca si pentru Romania :)), nu stiam daca vor exista participanti. Impedimentul nu ar fi fost taxa de participare, locatia, catering-ul etc., ci ora de incepere. Totusi, am fost optimist si nu mi-am luat la mine echipamentul de alergat (ca backup pentru un eventual workshop cu me, myself and I :)).

Spre surpriza (si bucuria mea), a fost un atelier reusit si cu public mult mai numeros decat ma asteptam (31 de participanti, conform numaratoarei organizatorilor; poza de mai jos este facuta la final, pe la 8, cand cativa participanti plecasera – pentru a ajunge la timp la serviciu…).  Despre ce s-a discutat? Tema majora a fost schimbarea, respectiv: cum sa ‘implementam’ in viata noastra obiceiuri (mai) bune, care sa ne ajute sa ne atingem obiectivele si sa ne indeplinim visele. O sa revin cu imagini (cei care au venit la workshop au fost draguti si au acceptat filmarea intalnirii noastre…).

Multumesc tuturor participantilor! Le doresc mult, mult succes in tot ceea ce vor planifica sa se intample de acum incolo si sper ca intalnirea noastra de azi sa contribuie macar 0.01% la realizarea viselor fiecaruia dintre noi :);  Multumiri echipei Incubator 107, care ne-a facut sa ne simtim ca acasa in mansarda lor extrem de primitoare (va invit sa le faceti o vizita, participand la evenimentele lor viitoare, o sa va placa…

Si, evident, multumiri celor care citesc acest blog 🙂

PS – La multi ani, tata!! (fara tine, cu siguranta nu as fi fost astazi aici :))

Una dintre noutatile din viata mea ‘recenta’ (de cand am inceput sa ma antrenez pentru maratonul Polului Nord) este oportunitatea de a fi expus destul de des uneia dintre temerile mele majore: vorbitul in public. Usor-usor, am inceput sa ma obisnuiesc cu aceasta frica si participarea la emisiuni radio / TV sau ca speaker la diverse conferinte, workshop-uri, seminarii etc. nu imi mai provoaca atat de multi  ‘fluturasi in stomac’… :). Referitor la acestea din urma, imi amintesc o intrebare primita acum vreun an: „Daca ai putea da doar un singur sfat copiilor tai, care ar fi acela?„. Desigur, sper sa am ocazia de a le da mai mult de un sfat si, mai ales, de a fi un exemplu viu :), dar daca as alege o sugestie, aceasta ar fi sa se trezeasca in fiecare zi foarte devreme!

Cum a functionat pentru mine trezitul dis-de-dimineata? Totul a inceput in ianuarie 2010, cand am decis sa ma antrenez dimineata, pentru a nu sacrifica timpul petrecut cu familia. Initial, ora de trezire aleasa a fost 5. Prima dimineata a fost horror: mi-era foarte, foarte somn (ma culcasem – ca de obicei – dupa miezul noptii), stiam ca afara este bezna si sunt -10 grade (iar sub plapuma era foarte bine!!)…asa ca alarma telefonului a venit ca un ciocan in cap :)). Evident, primul impuls a fost de a apasa snooze, dar gandul ca peste 3 luni voi fi la Polul Nord si va trebui sa alerg un maraton m-a ridicat instant din pat… :). In urmatoarele zile, trezitul la 5 a fost din ce in ce mai simplu (probabil si pentru ca ma culcam din ce in ce mai devreme :)), iar dupa cateva saptamani a devenit reflex (ma trezeam tot timpul cu cateva minute inainte ca alarma sa sune :)).

Cea mai mare ‘revelatie’ a fost  faptul ca weekend-urile pareau extrem de lungi. De asemenea, trezitul devreme in timpul saptamanii mi-a dat ocazia sa ajung mai repede la birou (si cu alta energie :)), iar impactul la capitolul productivitate a fost unul extraordinar. Inainte de a ma trezi devreme, ajungeam la birou pe la 9-9.30, porneam computerul, imi ‘admiram’ sutele de mail-uri din Inbox, ma gandeam cu groaza la zecile de task-uri pe care le am de rezolvat si, uite asa, trecea aproape jumatate de zi pana cand ma apucam efectiv de treaba. Apoi venea pranzul (cu ‘energia’ specifica) si finalul zilei de lucru ma gasea cu o multime de mail-uri necitite si task-uri nerezolvate, care ma ‘obligau’ sa stau peste program. Ajungeam acasa pe la 8-9 (uneori, fi-miu dormea deja), deschideam TV-ul, butonam cele x sute de canale, ma uitam la emisiuni al caror scop parea a fi sa incarce telespectatorul cu emotii negative (frustrare, teama, manie, tristete etc.), mancam cina pe la 11-12…iar povestea se repeta. In weekend, trezitul la pranz si absenta unor planuri ne indreptau evident spre hipermarketuri si mall-uri, iar zilele se incheiau ‘apoteotic’ cu acelasi TV…

Dupa mica mea schimbare (trezitul la 5 in loc de 8), am descoperit ca pot face o multime de lucruri: sa ma antrenez, sa scriu articole sau carti, sa imi pun gandurile (si viata) in ordine, sa evit traficul, sa ajung la birou suficient de devreme si sa fiu suficient de productiv pentru a termina toate task-urile importante pana la pranz si a dedica dupa-amiaza task-urilor care cer mai putina concentrare, sa fiu mai organizat si sa nu fiu stresat, sa plec de la birou la o ora rezonabila (pentru a evita, din nou, traficul), sa mancam cina la 6, sa ne jucam cu copii si sa petrecem timp de calitate in familie sau cu prietenii, sa ne facem cumparaturile luni in loc de sambata si, de exemplu, sa mergem la muzeul Antipa in timpul saptamanii, ci nu in weekend (pentru a evita aglomeratia, cozile si timpul pierdut), sa fiu in pat la 10 sau mai devreme, in acelasi timp cu copiii mei, fara sa am remuscari ca ma duc la culcare „odata cu gainile”)… si multe altele. 🙂

Odata cu inceperea antrenamentelor pentru triatlon si cresterea duratei timpului dedicat antrenamentelor pentru cele 2 ultra maratoane din 2012 am inceput sa ma trezesc la 4 dimineata. Castigul este foarte mare, dar nu mai intru in detalii…

Daca va intrebati la ce se refera titlul acestui post si ce legatura are cu cele povestite de mine mai sus, va invit impreuna cu Incubator 107 la o intalnire informala, in cadrul careia sa discutam despre modalitatile in care putem sa ne atingem obiectivele si sa ne indeplinim visele. Intalnirea va avea loc vineri, 9 decembrie (de ziua tatalui meu :)), va incepe la ora 5.55 a.m. (respectiv 6 a.m. pentru cei care au obiceiul de a intarzia :)), iar celelalte detalii (locatie, modalitati de inscriere etc.) pot fi gasite pe siteul organizatorilor (CLICK AICI). Am insistat ca aceasta intalnire sa aiba loc dis-de-dimineata, pentru ca in acest fel voi fi sigur ca participantii isi doresc cu adevarat o schimbare in viata lor si sunt dispusi sa sacrifice, pentru asta, macar 2-3 ore de somn. Nu stiu daca va veni cineva, dar eu va astept… 🙂

Citind despre alergare descopar tot felul de lucruri… De exemplu:

– (mai) exista in lume doua triburi care isi bazeaza existenta pe alergat (distante lungi): Tarahumara (Mexic) si bosimanii din Kalahari.

– pe distante scurte, omul este unul dintre cele mai lente mamifere.

– pe distante lungi, alergatul pe 2 picioare este mai eficient decat cel pe 4 (daca nu credeti, incercati :))

– omul este unul dintre putinele animale care poate vana prada alergand dupa ea pana aceasta oboseste. Se numeste persistance hunting si se pare ca acest procedeu sta la baza evolutiei noastre, ca specie. Chiar daca azi nu mai vanam ca in acele vremuri, ne-a ramas perseverenta, despre care un presedinte american (evident :)) din secolul trecut spunea: Nothing in this world can take the place of persistence. Talent will not; nothing is more common than unsuccessful people with talent. Genius will not; unrewarded genius is almost a proverb. Education will not; the world is full of educated derelicts. Persistence and determination alone are omnipotent. The slogan „press on” has solved and always will solve the problems of the human race…

PS – scuze pentru gestul obscen facut de vanatorii africani, la inceputul filmului de mai jos. In cultura lor, acest semn are alta semnificatie decat in a noastra 🙂

Din secunda in care m-am apucat de antrenamente pentru maraton (acum 698 de zile :)), prima mea intrebare a fost cea pe care o vedeti mai sus, in titlul acestui post. Nu de altceva, dar am familie, doi copii (unul dintre ei era doar proiect pe vremea aceea :)) si, in plus, imi place viata… 🙂 Mai tarziu, aceeasi intrebare a fost legata de ultramaratoane si triatloane, dar nu m-a preocupat realmente gasirea unui raspuns si a unor statistici. Si nu asta nu a fost un lucru prea bun, pentru ca fiecare stire despre alergatori cu final tragic (de exemplu in utimele 2 luni la Toronto si Philadelphia) imi provoaca noi temeri si imi alimenteaza nelinistea…

Pentru a alunga aceasta ‘stare’, m-am pus ieri pe research si am gasit o multuime de articole si statistici care m-au linistit. Concluzii:

– un set de analize si un test de efort facute inainte de a te apuca de alergari pe distante lungi sunt suficient de relevante pentru a sti daca poti continua sau nu. Un astfel de control iti va reduce semnificativ (spre zero) riscul ca inima ta sa cedeze in timpul unei curse.

– cele mai multe dintre incidente s-au intamplat pe parcursul ultimelor sute de metri din cursa, cand unii alergatori au ales sa creasca brusc viteza (si sa dea bine in poza de final…)

– maratonul este un sport foarte, foarte, foarte sigur comparativ cu altele (vezi aici TOP 10 al celor mai periculoase sporturi).

– Ai de 500 de ori mai multe ‘sanse’ de a muri din cauza lipsei activitatii fizice decat in timpul unui maraton…

Deci… va recomand cu drag un control cardio de rutina, antrenamente cat mai placute (indiferent de vreme) si finish-uri linistite de concurs, in care sa va intindeti pe jos doar pentru a savura sentimentul reusitei…  🙂

PS – La multi ani tuturor celor care isi sarbatoresc azi numele (Sf. Andrei…) 🙂

Am sa termin seria de povestiri de pe cele 7 continente si de la Polul Nord cu cateva amintiri din prima mea calatorie ‘extrema’, cea din zona arctica. Lasand la o parte alergarea maratonului de la Polul Nord, portretele de alergatori (prezentate in posturile din aprilie 2010) sau micile ‘neajunsuri’ (gen wc-ul polar :)) pe care vi le-am impartasit deja, am sa va povestesc despre:

1. Cum se construieste anual (de la zero) baza polara ruseasca de la Polul Nord (Camp Barneo). Inainte de a ma inscrie la maratonul Polului Nord, parerea mea despre cel mai nordic punct de pe Pamant era destul de distorsionata. Afirm (cu jena :)) ca: nu stiam ca la Polul Nord nu este pamant (doar calota glaciara, de 2-3 metri grosime, iar sub ea 4 kilometri de ocean); credeam ca pinguinii si ursii polari traiesc atat la Polul  Nord cat si Antarctica (in realitate, primii sunt doar in emisfera sudica, iar ceilaltii doar in cea nordica); eram convins ca la Polul Nord exista baze permanente ale mai multor tari – de cercetare, militare etc. (de fapt, exista o singura baza – ruseasca – ce functioneaza doar o luna pe an si este construita de fiecare data de la zero, dupa cum veti vedea in filmuletul de mai jos).

2. Cum se crapa gheata in jurul nostru.

 Experienta Polului Nord m-a pus fata in fata cu multe temeri si m-a scos bine de tot din zona mea de confort – lucru pe care nu il regret, pentru ca tocmai asta imi doream… 🙂 Totusi, au existat si situatii ‘la limita’, pe care nu aveam cum sa le controlez si care s-ar fi putut termina destul de rau, daca nu as fi fost inconjurat de oameni experimentati, competenti si responsabili.

Una dintre acestea  a fost momentul in care calota glaciara pe care se afla Camp Barneo a inceput sa se crape… La inceput, pentru doar cativa centimetri (dar intinsa pe cativa kilometri!) – suficient cat sa nu dormim prea linistiti. Apoi, in mijlocul ‘noptii’, am fost treziti de rusii din baza, care au luat pe sus cortul si l-au mutat vreo 100 de metri mai departe, spunandu-ne ca ne putem culca linistiti (evident, nu a mai dormit nimeni :)).

Asa ca baietii aia care cu doar cateva ore mai devreme cantau si defilau in chiloti printre corturi, la minus 35 de grade, un pic ‘euforici’ (noi ne rugam ca macar pilotul avionului cu care urma sa plecam a doua zi sa fie treaz :)) si care nu inspirau niciun pic de incredere, s-au transformat brusc in niste profesionisti polari care ne-au salvat de la o baie arctica… Cпасибо (Spasiba)!

3. Filmul oficial al maratonului Polul Nord 2010. Poate ca unii dintre voi l-au mai vazut, dar m-am gandit ca el inchide destul de bine ‘cercul’ povestirilor mele…

O zi calduroasa va doresc!

Inainte de alergarea de la Brasov la Bucuresti va povesteam ca ea face parte dintr-o serie de actiuni pe care eu si colegii mei (multumesc mult celor implicati!!!) le intreprindem pentru strangerea fondurilor necesare pacientilor Hospice. Pentru a ii implica pe potentialii donatori, ne-am pus energia si creativitatea la contributie si am organizat o multime de evenimente, majoritatea interne (pentru colegii nostri): movie nights (la una dintre ele a participat benevol actorul Dragos Bucur; iti multumim!!!!); festival al prajiturilor de casa (asta a avut cel mai mare succes :)); Quiz night (un fel de „cine stie castiga”); Karaoke (a iesit super!!); Sales – Bazaar (vanzare de obiecte donate de colegi); Concert (asa am aflat ca am o multime de colegi cu potential pentru Romanii au talent, X-Factor sau Vocea Romaniei!!) si alergari pe distante lungi, cum a fost cea din 3-4 noiembrie.

Sumele donate pana pe 25 noiembrie vor fi dublate de catre compania la care lucram (multumim!!!), iar noi ne aflam in prezent la 90% din obiectiv. Pe ultima suta de metri (si pentru cei 10% ramasi), colegul meu Stan organizeaza, impreuna cu Ro Club Maraton, un ultramaraton de 70 de kilometri de la Ploiesti la Bucuresti, la care sunteti invitati sa va alaturati. Va las sa cititi mesajul colegului meu…

„Numele meu este Stanislav Georgiev (Stan). Eu sunt un maratonist, membru al RO Club Maraton si lucrez pentru UniCredit Tiriac Bank.
Aceasta cursa este „Run for Intensity of Life”.
Ea este dedicata tuturor oamenilor care sunt ingrijiti de Fundatia Hospice – Casa Sperantei si are drept scop strangerea de fonduri pentru aceasta fundatie. Este de asemenea menita sa promoveze alergarea pe distante lungi ca alternativa la un stil de viata sanatos.
Toti cei care cauta noi provocari sau au acelasi set de valori sunt invitati sa mi se alatutre in aceasta aventura. Singura conditie de inscriere este angajamentul de a obtine cel putin doua donatii (de la persoane fizice sau companii) sau de a participa activ la organizarea evenimentului.
Contul pentru donatii este:
Hospice Casa Sperantei
IBAN RO32BACX0000000271656001, UniCredit Tiriac Bank
Cursa va incepe in Ploiesti la ora 7.00 din fata UniCredit Tiriac Bank sucursala Hipodrom, Bulevardul Bucuresti nr. 35 si se va sfarsi in Bucuresti la UniCredit Tiriac Bank Head Office, str. Ghetarilor 23-25 (aproape de parcul Herastrau). Distanta este de aproximativ 70km si timpul estimat pentru parcurgerea ei este de 9-11 ore (asta inseamna ca finish-ul va fi in jurul orei 16.00-18.00).

Indicatii de traseu:
70 km – punct de plecare – Ploiesti, Bd. Bucuresti 35, UniCredit Tiriac Bank sucursala Hipodrom
65 km – Ploiesti, McDonalds – iesirea inspre mag. Metro
55 km – Ultima intersectie cu sens giratoriu de pe DN1 inspre Bucuresti
45 km – DN1 Romanesti, un kilometru inainte de iesirea din localitate
35 km – DN1 Potigrafu – iesirea din localitate
25 km – DN1 Tancabesti
15 km – DN1 la intersectia spre Corbeanca
5 km – DN1 Academia de Politie
0 km – Linia de finish. Str. Ghetarilor nr 23-25, in fata sediului central UniCredit Tiriac Bank.

Curse:
– intreaga distanta
– stafeta (3 x 23.3 km)

Logistica:
Fiecare alergator va fi autonom, insa in functie de numarul de participanti vom incerca sa oferim apa, fructe, transportul bagajelor si suport de prim ajutor.”

Pentru detalii si inscriere, click AICI, cel tarziu marti, 22 noiembrie (pe principiul ca deciziile importante se iau rapid… :)).

PS – in poza de mai jos este un alergator sovietic. Sper sa constituie un exemplu pentru cei care, pe perioada iernii, planificasera sa isi puna pantofii de alergat in cui…

Sambata a avut loc a 11-a editie a Edelweiss Ball, eveniment organizat de Hospice Casa Sperantei pentru strangerea de fonduri. In cadrul acestei actiuni caritabile au fost licitate mai multe obiecte  (printre care si tobele cu care am cantat la Polul Nord :)), dar si pachete de servicii turistice, cursuri de tenis sau de gatit, o aparitie intr-un film al lui Kevin Costner etc., donate de companii sau „persoane fizice”.

A propos de tobele mele, ele au atras atentia tenismanului Victor Hanescu, care a licitat si a supralicitat pentru ele…iar eu ii sunt recunoscator – nu doar pentru cumpararea acestor tobe, ci pentru tot sprijinul acordat Hospice. Super baiat!