Va povesteam acum cateva zile ca am participat la un cros organizat in cinstea lui Terry Fox si ca am alergat, impreuna cu Alex, distanta de 5 km. Dupa ‘euforia’ momentului („Oau, copilul a alergat 5 km!”) a venit din partea apropiatilor nostri (familie, prieteni) intrebarea fireasca: este sanatos pentru un copil de 3 ani sa alerge atat? 

De curiozitate, am lansat pe Facebook un scurt sondaj, pentru a vedea care este opinia celor din jur despre acest subiect (multumesc mult tuturor celor care au raspuns!). Parerile au fost impartite, aproape 50-50… (ca la OTV :))

In ultimele luni, de cand Alex a inceput sa isi imite tatal :), ne-a preocupat si pe noi acest subiect, ca parinti responsabili ce suntem. Am navigat o gramada de site-uri pentru a afla: cat sport ar trebui sa faca? cu ce frecventa? ce activitati fizice sunt indicate pentru varsta lui? ce alimentatie trebuie sa aiba pentru sustinerea efortului? care sunt recomandarile pediatrului? ce teste medicale / de efort ar trebui facute? etc.

Concluziile a zeci de ore de research (pe scurt):

– Recomandarile unanime ale doctorilor (inclusiv ale pediatrei copiilor nostri) sunt ca fiecare copil sa faca miscare (citez: „cat mai multa”) zilnic.

– Durata activitatii fizice zilnice este de 90-120 de minute (in Marea Britanie, de exemplu, se recomanda 180 de minute, atat pentru bebelusi / sugari cat si pentru ceilalti copii de pana la 5 ani).

–  Activitatile fizice trebuie sa fie cat mai variate (alergare, inot, bicicleta, dans, catarat, gimnastica etc.), pentru a da posibilitatea copiilor sa isi imbunatateasca rezistenta, forta si flexibilitatea.

– Rolul parintilor in motivarea copiilor de a practica activitati fizice este (evident!) extrem de important. Ne revine misiunea de a: alege acele sporturi / activitati potrivite (si atractive, distractive) pentru varsta lor; stabili un program (orar) constant de miscare; includerea msicarii in rutina zilnica (de exemplu: inlocuirea liftului cu mersul pe scari); schimbarea stilului nostru de viata, intr-unul sanatos (pentru a fi un role model si a schimba mindset-ul copiilor, mai ales al celor mai marisori, care au deja anumite prejudecati si scuze pentru a evita miscarea)…si multe altele 🙂

– Beneficiile unei activitati fizice regulate (in combinatie cu o alimentatie sanatoasa) sunt enorme: musculatura si oase mai puternice; cresterea imunitatii si imbunatatirea starii de sanatate; risc scazut de obezitate si dezvoltare a unor boli (de ex. diabet); o perspectiva mai buna asupra vietii; dezvoltarea abilitatilor de socializare (prin antrenamentele in echipa) etc. Ca o paranteza la acest capitol, sunt sanse bune ca un copil incurajat de parinti sa faca miscare zilnic sa ajunga in curand la performante precum cele ale bebe-ilor din reclama de mai jos… 🙂 🙂 🙂

PS – Ca sa respectam sugestia expertilor, am participat si sambata trecuta la un cros, organizat de aceasta data de catre multinationala in care lucrez (felicitari pentru intitativa!! :)). Chiar daca a alergat doar 300 de metri (atat a fost proba pentru copii 3-7 ani), bucuria lui Alex a fost la fel de mare. Ca si a celorlalti copii…

Daca tot am cazut ieri in butoiul cu amintiri, hai sa continui si astazi pe aceeasi linie (promit ca, de maine, imi revin… :)). Am vazut dimineata un Oltcit si am retrait senzatia trecerii de la prima mea masina (era prin 1995), un Oltcit RM (cu care ramaneam in pana din cauza delcoului atunci cand ploua :)) la Dacia 1410 (care nu intra niciodata in viteza a 5-a si la care jiglerul se infunda si trebuia supt :)), apoi la cea ‘de firma’ a parintilor – un Daewoo Cielo: ma minunam cat de usor merge volanul, ce bine intra in viteza, ce acceleratie si frane avea, ce magnific era vara cand dadeam drumul la aerul conditionat sau foloseam inchiderea centralizata…

Si cum omul este facut sa aspire la mai bine si la mai mult :), ma uitam cu jind la cei care aveau Daewoo Espero, apoi la cei cu Daewoo Nubira (deputatii…), Daewoo Leganza (senatorii…), s.a.m.d. Apoi au venit vremurile cu clio-uri, passat-uri, suv-uri si, fireste, rate tot mai mari la credite… 🙂

Pana intr-o zi (acum vreo 5-6 ani), cand eram blocat in trafic de vreo x zeci de minute si priveam cu jind la un biciclist solitar care mi-o luase inainte strecurandu-se printre masini. Nu am facut ca un coleg de-al meu de birou (care, fiind prins in trafic, si-a abandonat masina in fata unui magazin de biciclete si a cumparat o bicla ieftina pentru a ajunge la un client…), dar ideea de a inlocui la un moment dat masina cu bicicleta mi-a ramas undeva acolo…

Inca nu sunt 100% ‘vindecat’ de mersul cu masina, dar ma tratez! 🙂

PS – salut orice initiativa care incurajeaza mersul pe bicicleta. In acest sens, va invit cu drag sa…pedalati. Daca aveti nevoie de un impuls care sa va puna in contextul potrivit, iata un Mars al biciclistilor (30 de kilometri) anuntat pentru 24 septembrie (Bicla.ro):

Acum fix 20 de ani (!), 3 colegi de liceu infiintau o formatie. Apoi, in urmatorii 10 ani, formatia s-a extins cu inca 2 membri. Anii au trecut si fiecare dintre noi si-a urmat visul. Razvan Iacob este medic specialist in gastroenterologie la spitalul Fundeni, Andrei Rosu lucreaza intr-o corporatie si alearga maratoane, Alin Lupsa a renuntat la cariera de doctor stomatolog si este un om de afaceri prosper, Paul Panait a dat lovitura cu single-ul international I hate you but I love you si a plecat in Canada, iar Lucian Viziru are trupa lui de pop-rock, cu care canta in cluburile din Londra. In prezent, avem (in total) 5 copii, pentru care ne dorim tot ce este mai bun – si, cel mai important, sa isi descopere talentul si sa isi urmeze fiecare visurile…

Chiar daca fiecare a luat-o pe drumul lui, am reusit sa ne mai vedem din cand in cand si intalnirile sunt (ca si cele cu vechii colegi de liceu sau facultate :)) o buna  ocazie de a depana amintiri din copilarie… Una dintre acestea va fi, cu siguranta, concertul din 6 octombrie (Bucuresti, Hard Rock Cafe, ora 21.30) al Trupei Lucian Viziru, cand fostul nostru coleg de formatie va aduce la Bucuresti, impreuna cu band-ul sau, un pic din flavor-ul londonez. Eu i-am auzit si suna foarte bine live. In plus, stati linistiti: nicio legatura cu vocile pitigaiate, sound-ul si boysband-uiala din anii ’90! 🙂 Daca nu sunteti mari amatori de muzica dar va place sa mancati bine, va dau un alt motiv de a veni la concertul din 6 octombrie: mancarea din Hard Rock Cafe este foarte, foarte buna… 🙂

La final, va las cu primul videoclip al celor 5 baieti de la Gaz pe Foc, facut pe plaja din Vadu, pe vremea cand subsemnatul de abia trecuse de varsta majoratului, nu stia sa lucreze in Excel si PowerPoint, nu putea alerga mai mult de 2-3 kilometri, nu avea copii, dar avea par si vreo 10 kg in minus… :)))) Puteti sa radeti, pentru ca si noi ne spargem de ras de fiecare data cand il revedem…

Pe curand, ne vedem la concert!

PS – ca sa raspund unei intrebari primite pe Facebook: din cate stiu, Gaz pe Foc nu va mai lansa albume / sustine concerte in formula initiala. Totusi, nu ar fi exclusa o reuniune a trupei dupa ce ne pensionam, cand ne vom schimba numele in Artrostop pe incheieturi… 🙂

…si, la cererea publicului nostalgic, inca unul, de pe vremea cand Razvan iesise din trupa pentru a se dedica vocatiei de doctor 🙂

…plus 2 slujbe, 2 pisici, un caine si alte animale?

Nu, nu astept gemeni (sper! :)), dar ma motiveaza sa stiu ca exista oameni in lumea asta oameni cu un program mai incarcat decat al meu si care reusesc sa se antreneze pentru competitii gen Ironman. Un film superb este cel facut despre Ford Ironman World Championship 2010, pe care vi-l recomand cu caldura (multumesc Raul, pentru link!!). In total sunt 10 parti a cate 8-10 minute. Mai jos, partea a 5-a, in  care o sa vedeti (de la minutul 3 si 35 de secunde) cazul unei doamne cu o vointa de fier si energie pe masura…

Vizionare placuta!

Atat in Canada, cat si in restul lumii, Terry Fox a fost si ramane un simbol al vointei si al luptei impotriva cancerului. Chiar daca au trecut 30 de ani de la disparitia sa, memoria lui este vie si oamenii continua sa fie inspirati de viata si lupta sa. Nu auzisem de Terry Fox (si de foarte multe altele!) pana cand nu am inceput sa alerg, iar pana ieri nu avusesem ocazia de a participa la vreun eveniment dedicat lui.

Printre noutatile aduse de anul trecut in viata mea s-a numarat si participarea la conferinta TEDx, unde am avut de depasit o mare temere, cea de a vorbi in public, in fata catorva sute de persoane… Conferinta a deschis un nou capitol al existentei mele, cel de speaker. Printre spectatorii de la TEDx s-a numarat si unul dintre directorii Scolii Americane din Bucuresti (AISB), care a apreciat discursul meu si m-a invitat sa il sustin si in fata liceenilor de la AISB in noiembrie anul trecut (thank you, Lorne!). Tot atunci, Lorne mi-a povestit despre crosul anual pe care il organizeaza AISB in memoria lui Terry Fox (si in scop caritabil, pentru sustinerea fundatiilor care strang fonduri necesare luptei cu cancerul), invitandu-ma sa ma alatur acestui eveniment. Desi au trecut aproape 10 luni de atunci, Lorne a retransmis invitatia si, fiind dublata si de cea a unor prieteni foarte activi pe blogul meu (thank you Tania & Stan! :)), ziua de ieri m-a gasit impreuna cu familia pe pajistea din incinta AISB, gata de a lua startul la cros.

Formatul crosului, excelent organizat, a incurajat alergatul in familie, astfel ca sute de parinti cu copii (intre cateva luni si 18 ani) au parcurs cei 5 kilometri in alergare, mergand, impingand carucioarele sau transportand bebelusii in baby carriers (marsupii). Daca Oana, sotia mea si Ema au preferat rolul de suporter, pentru Alex a fost prima cursa ‘oficiala’ in care a avut ocazia sa poarte tricoul de alergat primit de la mami & tati. Pentru un copil de 3 ani, nu distanta de 5 kilometri este un impediment, ci motivatia. Copii se plictisesc repede si rolul meu a fost de a i-l ‘intretine’ cu discutii despre animalele care locuiesc in padure (crosul s-a alergat in principal prin padure), incurajandu-l sa interactioneze cu ceilalti copii care alergau si povestindu-i despre pizza promisa cand ajungem la finish… :). La un moment dat, pe la jumatatea cursei, Alex mi-a spus: „tati, imi place foarte mult cum alergam”. Cred ca, in traducere libera, a vrut de fapt sa imi transmita bucuria de fi alaturi de tatal lui si de a face impreuna lucrurile care ii plac…

…Iar astazi astazi ne-am plimbat cu bicicleta, Alex a pedalat langa noi de la Piata Victoriei pana la Arcul de Triumf si inapoi.

Cred ca, usor-usor, se pregateste pentru IronKids!

Va doresc o zi frumoasa si activa, alaturi de cei dragi!

PS – La startul crosului am cunoscut-o pe Mihaela, sotia lui Lorne, care mi-a multumit pentru discursul de la TEDx si mi-a marturisit ca datorita speech-ului meu s-a apucat de alergat si a devenit cititoare a blogului :). Multumesc si eu, Mihaela! Astfel de povestiri imi intaresc convingerea ca sunt pe drumul cel bun!

Cu toamna batand la usa, m-am hotarat sa profit de vremea inca buna si sa suplimentez numarul antrenamentelor saptamanale cu bicicleta. Asa ca astazi, chiar daca nu era in plan (de obicei, vinerea este ziua mea de odihna), m-am trezit la 5 si am pedalat 2 ore. Nu m-am aventurat prea departe, pentru ca nu aveam chef de pene de cauciuc si operatiuni de service la ore atat de matinale. Am ales o pista de biciclete de pe aleea paralela cu Bd. Aviatorilor si am facut sprinturi. Destul de plictisitor, dar cred ca ajuta (citeam despre un triatlonist rus care se antreneaza 5 ore pe zi, pe trainer, cu fata la perete – ca sa se obisnuiasca cu monotonia… :))

A propos de programul de antrenament, l-am definitivat si sunt destul de multumit de timpul alocat, mai ales ca nu interfereaza deloc cu serviciul sau cu perioadele pe care le-as putea dedica familiei (mai putin orele de inot de martea si joia, care sunt de la 8 la 9 seara, dar la care merg impreuna cu Alex).

> Luni, Miercuri, Sambata si Duminica (diminetile): alergare.

> Marti, Joi, si Sambata (diminetile): bicicleta.

> Marti si Joi (seara), respectiv sambata (dimineata): inot.

Sambata este este dedicata antrenamentului cel mai lung, o ‘replica’ a triatlonului, cu ordinea probelor inversata (pentru ca bazinul se deschide de abia la ora 9): alergare de la 4 la 6, bicicleta de la 6 la 9 si bazin de la 9 la 10.30. Cu scurte pauze intre ele, pentru ‘alimentare’ si schimbarea ‘garderobei’.

In plus, mai fac cate o sedinta de Pilates pe saptamana (joi), pentru core strength si una pe luna de recuperare medicala – masaj Yumeiho (incercati-l, e bestial!!; doare putin, dar pleci de acolo cu toti muschii relaxati si cu oasele rearanjate :)). In urma unui control ortopedic facut in Canada acum 2 luni, doctorul mi-a spus ca, din cauza perioadei lungi de inactivitate, soldul meu nu sta tocmai bine (am aflat ca peste 90% dintre oameni au problema asta!), lucru care imi genereaza un mod defectuos de alergare si posibile probleme articulare in viitor (vezi filmul de mai jos). Mi-a dat de facut cateva exercitii de gimnastica medicala (care trebuie repetate zilnic) si mi-a recomandat sedinte la chiropractor. Din fericire, am descoperit masajul de care va scriam mai sus, care se potriveste ca o manusa problemei mele (ufff, de ce nu m-oi fi apucat de miscare cu 10 ani mai devreme… :().

Acum va las, este aproape ora 8 si trebuie sa ii incalzesc laptele lui Alex si sa plec la birou. Si tineti-ne pumnii pentru saptamana viitoare: Alex incepe gradinita! 🙂

La final, un filmulet la care m-am uitat aseara pentru a fi suficient de motivat sa ma dau astazi jos din pat…

Evident, titlul este ‘un  pic’ fortat, dar cert este ca prima experitenta de triatlon din viata mea s-a terminat cu bine si, mai mult, mi-a placut FOARTE, FOARTE, FOARTE MULT!! Sa incep cu inceputul, mai precis ziua de ieri, cand eu si colegii de stafeta am plecat imediat dupa serviciu, ‘in tromba’, pentru a ajunge in timp util la mare (si sa ne ridicam kit-ul de concurs). In acest timp, FELT-ul meu era pe plaforma celor Aventuria, care au fost foarte draguti si s-au oferit sa imi transporte bicicleta pana la mare si inapoi (multumesc muuuuuult!!!). Am ajuns la timp, iar apoi ne-am dus direct la nani. Ca si anul trecut, am ales o pensiune situata intre Navodari si Mamaia (La Tortuga) unde ne-am simtit foarte bine si ne-am putut odihni in liniste. Asta pana pe la 5 si ceva dimineata, cand ne-a trezit o serie de mega-tunete, iar ploaia ne-a amintit de potopul biblic si ne intrebam daca proba de inot nu va avea cumva loc pe strazi…

Din fericire, pe la 7 a inceput sa se insenineze si grijile noastre privind intarzierea / amanarea concursului au fost risipite. Dupa un mic dejun cu multe banane, salate, ceva gem, cateva suplimente si alacalinizatoare luate cu multa apa, am plecat spre zona de start. Timp de o ora, ne-am aranjat echipamentul, am vorbit cu alti concurenti, prieteni din viata reala sau de pe blog (Emilian & Florin, ma bucur ca ne-am cunoscut si personal!) si am aruncat un ochi la echipamentul celorlalti, pentru a ‘fura meserie’ :). Am vazut conurenti care aveau cutii de plastic cu capac (mi se par mult mai practice decat pungi, pungulite, genti, rucsaci etc.) si am observat la cativa triatlonisti diverse accesorii pe care nu le-am gasit in Romania; am vorbit cu ei si am aflat ca le-au comandat pe Wiggle (un pont foarte bun!).

Inotul. Minutele au curs repede si pe la 10 eram in lacul Siutghiol, asteptand cu infrigurare (chiar daca apa nu era prea rece) startul cursei de 750 de metri, ‘inarmat’ la fiecare picior cu cate un chip (unul pentru stafeta, unul pentru proba individuala). M-am pozitionat ‘strategic’ in spatele celor cateva sute de inotatori, pentru a ma asigura ca nu ma depaseste nimeni :). S-a auzit un pistol si apa a devenit brusc alba, cu clabuci. A urmat un pic de haos si confuzie in capul meu, nu prea stiam pe unde sa imi ‘croiesc’ drum. Pana sa ma prind, mi se mai ‘croia’ cate un picior in cap, in special de la inotatorii de bras, de la care mi-o furam constant (neintuind din ce directie urmeaza sa le vina picioarele…). Dupa prima treime a traseului, aglomeratia s-a mai redus si am reusit sa tin – cat de cat – un tempo. Dupa 500 de metri, la intrarea in linie dreapta, era deja lejer: un inotator acolo, unul dincolo… Cand m-am apropiat de mal si m-am uitat la cronometru, am crezut ca s-a stricat si s-a oprit, aratand un timp in jur de 19-20 de minute, cu mult sub cele 30 la care speram. Trialtlonistii ‘profi’ iesisera din apa (probabil) in maxim 6-7 minute de la start, dar mie tot nu imi venea sa cred ca am obtinut un asemenea timp, avand in vedere ca acum 2 luni de abia luam primele lectii de craul… 🙂

Bicicleta. Am ajuns in zona de tranzit si am predat unul dintre chip-uri (din fericire cel care trebuia :)) colegei mele din echipa de stafeta, apoi am inceput sa imi caut bicicleta. Cu toate eforturile mele de a retine cateva repere (al 6-lea stand de la gard, un tricou rosu lasat pe casca etc.), peisajul parca se schimbase si memoria imi juca ceva feste (era al 6-lea sau al 7-lea stand?; tricoul rosu nu mai era vizibil din cauza echipamentului lasat peste tot de concurentii dinaintea mea, etc.). In fine, am gasit bicla si am inceput sa ma echipez, dar costumul de neopren iesea mai greu decat la antrenamente (si mi-era frica sa nu iasa cu tot cu chilot… :)), fermoarul de la tricou refuza sa inchida, elasticul de la numar era prea stramt pentru graba mea etc. Intr-un final apoteotic, m-am asigurat ca nu las nimic in urma (chip, numar, casca, ochelari, manusi, suplimente etc.) si am iesit cu bicla din zona de tranzit (mergand pe langa ea, conform regulamentului). A urmat un nou moment pentru care aveam emotii, mai ales ca zona in care  urcam pe bicla era plina de dale, care nu asigurau un echilibru prea bun: plecatul de pe loc, folosind pedale SPD. Mi-a reusit din prima si nu am incurcat, printr-o eventuala busitura, traficul in zona… Au urmat 20 de kilometri de pedalare, in care bicla mea de trialtlon s-a comportat admirabil, a mers aproape singura 🙂 Datorita ei (nu o laud aiurea, sunt convins ca este cu mult inaintea nivelului meu actual de pedalat), nu am fost chiar ‘prostul clasei’, fiind depasit doar de triatlonisti meseriasi gen Ciprian Balanescu, Alexandru Diaconu etc. (care erau cu 1-2 ture inaintea mea si, cand ma depaseau, aveam impresia ca eu stau pe loc :)). Cred ca am pedalat un pic cam rapid si am accelerat prematur (adica de la inceput), dar fiind sub euforia reusitei de la inot nu m-am putut abtine…

Alergarea. Am coborat cu bine de pe bicla (am avut grija sa decuplez SPD-urile cu vreo 300 de metri inainte de a intra in zona de tranzit…) si atunci am simtit efectele iuresului de la proba anterioara, picioarele tremurandu-mi ca salcia :). Totusi, am reusit sa ma echipez destul de rapid pentru proba de alergare si am iesit pe sosea, in speranta ca voi recupera ce se mai putea recupera. Daca pana la inceputul cursei eram convins ca voi fi ‘sageata albastra’ la proba de alergare si voi cobori lejer sub 3 minute si jumatate / kilometru, realitatea s-a dovedit a fi alta, ‘sageata albastra’ devenind un tren personal :). In primul kilometru ma simteam de parca alergasem 5 ultramaratoane in ultimele 5 zile, dar treptat, treptat, picioarele si-au revenit din ‘tangajul’ cu care fusesera obisnuite pe bicla si m-au dus relativ decent pana la final. Am terminat cu bine, timpul total pentru cele 3 probe fiind 1 ora si 23 de minute, timp cu care anul trecut m-as fi clasat in primii 5-6 la categoria mea de varsta. Cred ca anul acesta a fost o concurenta mai mare (cei de anul trecut au avut la dispozitie 12 luni pentru a se antrena :)), asa ca nu stiu daca am loc printre primii 10. Chiar daca voi fi si pe ultimul loc, eu sunt fericit pentru ca am terminat acest triatlon!

In plus, sunt foarte multumit de atingerea obiectivelor pe care le mentionam in postul trecut:

1. Am terminat proba de inot cu vreo 10-11 minute mai devreme decat cele 30 pe care mi le propusesem (tinand cont de timpii pe care ii obtinusem la bazin). Asta imi da incredere pentru Ironman-urile de anul viitor! 🙂

2. Nu am petrecut foarte mult timp in zonele de tranzit (estimez vreo 3-4 minute la trecerea de la inot la bicicleta si mai putin de 2 inainte de alergare).

3. Am pedalat cu SPD-uri si m-am dat jos din ele fara incidente… 🙂 Aleluia!!

4. Am reusit sa alerg, chiar si dupa cele 2 probe :).

5. (obiectiv nedeclarat, dar existent la nivel de ‘fantezie’) Am terminat in mai putin de 1 ora si 30 de minute.

6. Intorcandu-ma la proba de inot, am contribuit cu un timp decent la totalul stafetei UniCredit Leasing (in jur de 1 ora si 35 de minute). Fiecare dintre noi a fost debutant la proba aleasa (eu la inot, Emanuela de la Legal la bicileta si George de la Business Development la alergare), asa ca o clasare in primele 10-15 echipe la Corporate  Challenge ar fi mai mult decat onorabila…).

In plus, m-am reintalnit cu prietenii mei de la HOSPICE si sunt bucuros ca am purtat tricoul fundatiei la proba de alergare. Il pastrez, ca sa imi aminteasca multa vreme (probabil toata viata) de primul meu triatlon!

PS 1 – felicitari echipelor de bloggeri, care au facut ravagii la proba de stafeta! Ca sa nu mai spuna lumea ca statul online este la fel de daunator pentru organism ca si statul offline… 🙂

PS 2 – Intre timp, organizatorii Trichallenge Mamaia 2011 au postat pe site rezultatele (multumim pentru rapiditate!), mai putin timpii petrecuti in zona de tranzit (si care apar inclusi in totalul probelor). La stafeta s-au inregistrat timpi mult mai buni decat anul trecut, iar echipa noastra s-a pozitionat pe la jumatatea clasamentului (locul 25, cu un timp de 1 ora, 33 minute, 48 secunde). La individual, sprint, categoria 30-39 ani, am terminat al 15-lea din 45 de concurenti, alergarea fiind proba care ‘m-a scos’ (am avut al doilea timp al categoriei). Inca o data: sunt FOARTE multumit!! 🙂

Drumul meu catre Double Ironman Florida – februarie 2013 (7.6 km inot, 360 km bicicleta, 84 km alergare), inceput acum o luna cu primele lectii de inot craul si acum cateva zile cu primul antrenament (si prima cazatura :)) pe o bicicleta de triatlon, va avea cateva ‘halte’.

Prima dintre ele va fi peste doar cateva zile, la triatlonul de la Mamaia.

Acolo voi avea ocazia sa verific:

– daca pot inota 750 de metri. Obiectivul principal va fi sa termin (in viata :)) aceasta proba (mai ales ca particip in paralel si la proba de stafeta, facand echipa cu 2 colegi de la UniCredit Leasing), iar cel secundar va fi sa ajung la mal in mai putin de 30 de minute (probabil ca profesionistii vor rade de mine, dar nu pot spera la mai bine in acest moment…). Temerea mea principala este startul propriu-zis, unde exista un mare risc de coate, pumni si picioare in gura, in cap sau…sub centura. Daca loviturile sub centura nu ma ingrijoreaza (am facut deja copiii :)), la dinti mai tin, pentru ca ma ajuta sa mestec mai bine mancarea… 🙂

– daca ma pot schimba de costumul de neopren intr-un timp rezonabil si fara sa il rup. Ar fi pacat sa ma prinda seara incercand sa scap de costumatia a la Batman in saramura…

– daca pot pedala cu SPD-uri (momentan oscilez intre folosirea SPD-urilor si a ratrapelor scurtate) si, mai ales, daca ma pot da jos de pe bicicleta fara sa cad ca ‘hopa mitica’… 🙂

– daca mai pot alerga (chiar si doar 5 kilometri) dupa probele de inot si bicicleta.

A doua va fi (in mod natural) un half Ironman (denumit si Ironman 70.3), adica 1.9 km inot, 90 de km bicicleta si 21.1 km de alergare. Din calendarul competititional 2012 am ales Ironman 70.3 Mallorca (12 mai). Proba de inot va avea loc in mare, ceea ce va reprezenta o noua ‘provocare’…

In fine, a treia si ultima inainte de Double Ironman va fi Ironman Tara Galilor, unul dintre putinele Ironman-uri din lume (vezi aici calendarul) la care am mai gasit locuri. Un full Ironman nu era obligatoriu parte a planului meu initial, dar nu imi pot castiga dreptul de participare la Double Ironman Florida fara a prezenta organizatorilor dovada ca am terminat cel putin un Ironman cu distanta standard (3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km si 195m alergare) :). Oricum, sunt sigur ca va fi o experienta care imi va folosi…

Asadar, agenda mea competitionala pentru 2012 este finalizata: ultimele 2 ultra maratoane din proiectul 7 Continente (25 februarie – Noua Zeelanda, 4 martie – Brazilia), un Ironman 70.3 (12 mai – Spania) si un full Ironman (9 septembrie – Tara Galilor). Mult mai putine evenimente decat in 2011, dar la fel de importante si, fara indoiala, cel putin la fel de solicitante. Fizic nu sunt 100% pregatit, dar ma antrenez… Contez si pe zicala pe care am testat-o pe propria piele: cursele scurte sunt probe fizice, cele lungi sunt probe psihice. 🙂

Ne vedem sambata la mare!

Mai este doar o saptamana pana la prima mea experienta completa de triatlon (Mamaia Trichallenge) si am decis sa fac o ‘simulare’ a concursului, la proba unde am cele mai mari emotii – cea de inot. Primul impuls a fost de a alege lacul Herastrau, fiindu-mi cel mai la indemana, dar norocul face ca, alergand des in jurul lui, am fost martor la numeroase deversari ale content-ului toaletelor ecologice. Asa ca am preferat sa aleg un alt lac (in care, probabil, se intampla acelasi lucru, dar macar nu am asistat la asa ceva… :)), respectiv lacul Snagov. La primele ore ale diminetii am ajuns pe un ponton si, sub privirile usor mirate ale pescarilor care ‘dadeau la salau’, am intrat in apa.

Pe principiul ‘nimic nou in ziua concursului’, am testat costumul de inot si m-am familiarizat (cat de cat) cu inotul in lac.

Costumul de inot. Necumparandu-mi costum de inot din Canada (pentru ca nu mai aveam suficiente fonduri :)), mi-am achizitionat de curand unul ‘de sezon’, pentru ape mai caldute (peste 18 grade…) – Swimshorty de la Camaro. La iarna (si in masura fondurilor disponibile), o sa imi cumpar un costum de inot care sa imi permita sa intru in ape reci, chiar si de cateva grade  (am inteles ca mai sunt necesare si cateva accesorii: cagula, sosete si manusi de neopren). Revenind la costumul actual. Asteptarile mele au fost foarte mari, ma gandeam ca voi inota de 2 ori mai rapid, eventual ca nici nu va mai trebui sa dau din maini si din picioare :). In realitate, diferentele majore pe care le-am simtit au fost: mi-a mentinut corpul mai cald, am plutit mai bine si, probabil, am alunecat prin apa ceva mai usor…

Inotul in ape deschise. Nu mai inotasem intr-un lac de vreo…multi, multi ani (cred ca mai mult de 10) si m-am simtit ca atunci cand iti gasesti in debara patinele sau rolele cu care nu te-ai mai dat de la 12 ani :). Usor emotionat, dar dornic de a retrai balacelile din copilarie, mi-am facut loc printre algele de la mal (mult mai putine decat ma asteptam)… Initial, mi-am propus sa traversez lacul de pe un mal pe altul (vreo 100 de metri) si sa fac 10 astfel de ture. Dar vantul destul de puternic si teama de eventuale ambarcatiuni cu motor (pe care, oricum, nu le-am intalnit; m-am intersectat doar cu 2 caiace…) m-au determinat sa inot aproape de tarm, paralel cu pontoanele superbelor case din zona, asigurandu-mi si o iesire usoara la mal, in cazul in care as fi avut nevoie. Pe viitor o sa incerc sa fiu mai vizibil pentru salupe si scutere de apa (am avut ‘inspiratia’ de a avea casca neagra, ochelari negri, costum negru…deci total camuflat :))

Cam atat despre experienta mea in lacul Snagov. La plecare, am cerut permisiunea pescarilor de a ma poza cu ei, pentru a imi aminti de primul meu antrenament in lac…

Pe curand!

Daca acum cateva saptamani ma gaseam in situatia in care visului meu de a participa la triatloane ii lipsea unul dintre ‘obiectele muncii’ (bicicleta), acum nu mai am nicio scuza: ma pot antrena atat prin paduri, pe mountain bike (MTB), cat si pe sosea, cu bicicleta de triatlon (Tri).

Cu mountain bike-ul eram cat de cat obisnuit (chiar daca am mers aproape exclusiv prin oras), dar bicicleta de triatlon este o poveste total diferita. Prima iesire cu FELT-ul B16 mi-a amintit de lectiile de inot craul: stiam teoria, dar cu practica era mai greu… Desigur, bicla are tot 2 roti, 2 pedale, dar pozitia pe sa, (in)stabilitatea, felul de a pedala si de a schimba vitezele si, fireste, numarul de kilometri pe care ii poti parcurge intr-o ora sunt din cu totul alt film…

Diferentele pe care le-am simtit intre Tri si MTB.

Greutatea.  In momentul in care trebuie sa urc / cobor cateva etaje cu bicla in mana (pentru ca nu o mai las in garaj si nici nu incape in lift :)), cele 4-5 kilograme diferenta (in favoarea Tri-ului) imi transforma acest exercitiu dintr-unul de body building intr-unul de miscare aerobica.

Pozitia pe sa. Cand m-am urcat prima data pe Tri si m-am aplecat pentru a apuca ghidonul (care, a propos, in afara de coarnele de taur mai are inca 2 manere, apropiate – nu stiu cum se cheama :), pe care este schimbatorul de viteze), am crezut sunt la casting pentru un rol in Cocosatul de la Notre Dame. 🙂 Mi-a mai venit inima la loc dupa ce am realizat ca pozitia nu este chiar atat de tragica si nu provoaca dureri (prea mari) de spate si umeri…

Stabilitatea. Fiind obisnuit cu MTB-ul, pe Tri am in permanenta senzatia de instabilitate, mai ales cand trece cate un taxi sau tir la cativa centimetri de mine… Si emotiile nu se opresc aici, ele continua in apropierea gurilor de scurgere, liniilor de tramvai, denivelarilor, pietricelelor, crengilor de pe sosea etc. Sunt sigur ca ma voi obisnui, in timp, dar acum nu pot spune ca am o mare doza de confort atunci cand ies cu Tri-ul pe sosea.

Suspensii. Tri-ul are limitele ei, care incep acolo unde se termina asfaltul de calitate (ca sa nu mai povestesc de offroad, unde nu prea am ce sa caut cu ea). Imi lipsesc suspensiile MTB-ului si orice denivelare duce inevitabil la un masaj gratuit al organelor interne… 🙂

Viteza. Aici este, fara indoiala, punctul forte al Tri-ului. Desi nu am montat un vitezometru, mi-a fost simplu sa realizez ca din 2-3 pedale parcurg 200 de metri.

Pedalele. Asta este partea cea mai tragi-comica a ‘tranzitiei’ mele de la MTB la Tri. Mi s-a spus ca biciclistii care parcurg distante lungi si/sau participa la triatloane au nevoie de pedale ‘speciale’ (clip-in / SPD). Pedaland pana de curand doar cu pedale obisnuite, orice sistem care implica prinderea / fixarea piciorului de pedala nu imi suna prea bine… Pentru a ma obisnui cu aceasta idee, am folosit timp de cateva zile ratrape taiate foarte scurt (practic, imi tineau doar varful pantofului si puteam scoate piciorul din ele imediat). Cand a venit momentul instalarii SPD-urilor, mi-a luat cam 4-5 secunde din momentul in care m-am urcat pe bicla pana in momentul in care am cazut pe o parte, cu tot cu bicicleta, fara sa pot schita vreun gest (practic, nici nu am apucat sa plec de pe loc). Am incercat sa pun piciorul jos, dar acesta s-a desprins de abia la contactul cu solul 🙂 Din fericire, nu mi-am rupt / zgariat nimic, dar am decis ca, inainte de a iesi in trafic sau la concurs cu SPD-urile, sa repet in casa (tinandu-ma de perete sau pe trainer) urcari si coborari pe / de pe bicla… Sunt constient ca o mai am parte de cazaturi (imi asum acest risc), dar – vorba unui proverb japonez – nu conteaza de cate ori cazi, daca te ridici de fiecare data 🙂

Accesorii. Sunt un tip total atehnic si tot procesul de ingrijire al fostului meu MTB se rezuma la drumuri (o data la multe luni) la service pentru ungere etc. Odata cu decizia mea de a participa la triatloane a venit si angajamentul meu de a invata tot ce trebuie sa stiu (si sa fac) la capitolul bicicleta. Vreau sa fiu pregatit pentru o eventuala pana (indiferent ca este la concurs sau la antrenament, la cativa zeci de km de casa) si sa ingrijesc bicla suficicent de bine incat sa aiba o durata de folosire cat mai lunga, cu performante optime. Un prim pas a fost sa ma ‘dotez’ cu minimul necesar de produse pentru curatat / uns lantul, cauciucuri / camere de rezerva, leviere, trusa de scule, kit de peticit camere (in cazul in care am ‘noroc’ de mai multe pene in aceeasi cursa) si pompa de picior (urmeaza si o pompa cu aer comprimat si cartuse de CO2 pentru umflare rapida, la concursuri).

Echipament. La casa noua, mobila noua :). Dupa cum am scris si in pagina de ANTRENAMENT pentru maratoane – inainte de a alerga, trebuie sa te echipezi ca un alergator -, mi-am extins aceasta parere si in zona pedalatului. Chiar daca sunt un ultra-amator in acest sport, imi doresc sa ii prind din urma destul de rapid pe biciclistii consacrati. Daca la capitolul ‘pedalat’ sau ‘fitness’ nu va fi prea usor (ca sa nu spun imposibil…), macar la capitolul ‘echipament’ sa ii ajung :). Asa ca, prietenii nostri de la Mos Ion Roata au fost din nou la inaltime (multumesc, Roxana & Emil!!!) si m-au echipat cu tot ce trebuie, de la pantofi Sidi pentru pedale SPD la echipament Felt identic cu al echipei Garmin, casca Giro pentru Tri (care ma duce cu gandul la filmele SF :)) si asa mai departe…

Ce urmeaza in plan sportiv? Doar 2 lucruri, foarte simple: respectarea programului de antrenament si participarea la competitii. Prima dintre ele, pe 3 septembrie, la Mamaia (Triathlon Challenge).

Revin cu info despre cum merg pregatirile si la ce competitii de triatlon voi participa in 2012.

Pe bicicleta si pe curand!

PS – La multi Oana, te iubesc!!!  … Si la cat mai multi kilometri pedalati impreuna cu copiii nostri 🙂