Va povesteam anul trecut despre Cristian Ungureanu, un coleg de breasla (devenit intre timp prieten) cu o vointa extraordinara, care a slabit de la 140 la 75 de kilograme si a devenit maratonist. Pentru ca viata este uneori ciudata si nedreapta, Cristi a avut acum cateva luni un accident (a fost lovit de o masina pe trecerea de pietoni :() si, dupa o operatie pe creier si (citez) „mult ajutor divin”, Cristi a inceput sa se insanatoseasca (cititi povestea pe bogul lui). Pentru ca este un luptator, sunt singur ca se va reface cat mai curand si ca va reincepe sa alerge, pentru ca asta este pasiunea lui…

Cristi, iti multumesc mult pentru incurajarile constante pe care mi le oferi pe blog, iti doresc o vindecare rapida si completa si sunt fericit ca am putut alerga astazi pentru tine!!

Tot cu nedreptatile vietii se lupta si Fundatia Hospice Casa Sperantei, care a organizat astazi la Brasov crosul „Alearga tu pentru ei”, avand ca obiectiv atragerea de fonduri necesare continuarii serviciilor de ingrijirie oferite gratuit de fundatie adultilor si copiilor cu cancer, leucemie, distrofii neuromusculare si malformatii congenitale.

Fiind o fundatie a carei cauza o sustin, mi-am cumparat cu drag un bilet de tren dus-intors Bucuresti – Brasov (trenul este mai ecologic / rapid decat masina si, in plus, am mai putut citi si lucra la cartea mea…) si am participat la acest eveniment unde, spre surprinderea mea, au fost prezenti multi alergatori, majoritatea cu familia. Au raspuns ‘prezent’ si handbalistele de la Rulmentul Brasov (un gest foarte frumos!), care au terminat crosul impreuna, mana de mana, ca o adevarata echipa. Par foarte unite si cred ca vor avea rezultate excelente in acest sezon…

M-am mai intalnit cu fosta noastra mare canotoare Valeria Racila van Groningen (organizatoare a maratonului international Bucuresti), cu Marian Chiriac (principalul ‘vinovat’ pentru revista Alerg), dar si cu alti colegi de la Ro Club Maraton si colegi / fosti colegi de birou care se antreneaza (cu sprijinul lui Marian Chiriac) pentru primul lor maraton (tine-o tot asa, Iana!!).

De asemenea, am avut bucuria de a imi reintalni unul dintre verii din Brasov (v-am spus ca am multi!! :)) si mi-am convins nepotica de 9 ani sa participe la primul cros din viata ei. Spre bucuria ei (si a noastra), a terminat cu bine cei 450 de metri clasandu-se a 6-a (din 15), deci are potential de atleta… 🙂 Bravo Iulia!!

De fapt, Iulia a salvat onorea familiei, pentru ca eu m-am clasat undeva pe la jumatatea clasamentului la crosul de 4.3 km, terminand in vreo 20 de minute. Cred ca as fi terminat cu un timp chiar mai prost decat acesta (caldura mare…), noroc ca am stat tot timpul cu ochii pe ceas, pentru a nu pierde trenul… 🙂

Multumesc Hospice pentru organizarea excelenta a acestui cros si…pe curand!

PS – Cei care pot si vor sa ajute HOSPICE sa cumpere 10 seringi automate pentru tratamentul durerii extreme, sunt rugati sa doneze online (click AICI). Mii de multumiri!!

Un pas important care trebuie facut pentru a iti vedea realizat visul este de a il face public. In afara de jena pe care o vei simti in cazul in care nu lucrezi activ la indeplinirea lui, un efect benefic al acestei actiuni este ca incepi sa primesti ajutor din toate directiile. De exemplu, la doar cateva ore dupa ce mi-am anuntat ‘candidatura’ la Double IronMan, am primit o invitatie de a ma antrena impreuna cu un grup de biciclisti (multumesc, Catalin!), prietenii mei de la Mos Ion Roata m-au anuntat ca ma sprijina cu o bicicleta de triatlon Felt B16 (multumesc, Roxana!), iar sponsorii de nutritie si suplimente mi-au transmis ca „merg cu mine pana la capat” (adica pana la 107 ani? 🙂 – multumesc Eduard, multumesc Adelina!!) 🙂 De asemenea, odata cu revenirea la serviciu am primit cadou de la colegii mei din UniCredit Leasing (va multumesc muuuult!!), un manual cu lectii de inot si un ghid cu tot ce trebuie sa stiu despre biciclete…

Evident, acum chiar ca nu mai pot sa dau inapoi :), asa ca unul dintre primele lucruri pe care l-am facut dupa sosirea in tara a fost sa caut cursuri de inot. Daca pana de curand traiam cu impresia ca sunt foarte putine piscine / bazine de inot in Bucuresti (sau, mai degraba, foloseam aceasta scuza pentru a nu merge la inot…), Google mi-a dovedit ca expresia Cine cauta, gaseste este adevarata 🙂

Pe scurt: am google-it, am gasit, am sunat, am discutat, m-am programat si, in aceasi zi, am fost la prima lectie de inot de pe taram (bazin) autohton. Mi-a placut atat bazinul cat si antrenorul, iar perspectivele sunt promitatoare (o sa il dau si pe fi-miu la inot, ca sa invatam impreuna :)). La inceput, o sa am 3 sedinte pe saptamana a cate o ora, urmand sa cresc durata si numarul lor, pe masura ce voi fi capabil sa parcurg in continuu mai mult de 3-4 bazine. Deocamdata, am reusit sa inot (crawl, aproape corect) un bazin :). Yuu-huu… 

O sa va tin la curent cu progresele inregistrate la inot si pedalat. Pe curand!

Televiziunea braziliana care l-a insotit pe alergatorul Bernardo Fonseca in Antarctica, a difuzat ‘filmul’ celor 2 curse desfasurate in luna decembrie pe continentul alb – ambele castigate de atletul brazilian. Desi au trecut vreo 6-7 luni de atunci, de abia acum – vazand acest film – inteleg cu adevarat ce experienta am trait… Intr-o zi ma voi intoarce acolo! 🙂

PS – un motiv in plus sa va inscrieti la editia din 2011: se aniverseaza 100 de ani de la prima expeditie reusita la Polul Sud…

PS – partea a 2-a a filmului nu poate fi vazuta pe YouTube de pe IP romanesc. Incercati AICI.

Acum cateva minute ne-am intors din Creemore, dupa ce am alergat Vertical Challenge-ul de 50 km. Ca sa nu prelungesc inutil suspansul: in postul de ieri imi scriam obiectivul: 6 ore si 45 de minute.

Am terminat in…6 ore si 45 de minute –  plus 48 de secunde (poza este facuta la scurt timp dupa ce am trecut linia de sosire, cand inca mai puteam sa stau in picioare… :))

Dupa spusele concurentilor, la care subscriu in totalitate, cursa a fost creata de un nebun sau sadic :). De fapt, dupa spusele organizatorului, ea a fost conceputa ‘unind’ pantele ascendente si coborarile aproape verticale a 3 trasee de trekking din zona. Mult mai greu decat pare in pozele mele, concursul a avut parte de toate ingredientele pe care un alergator masochist le-ar iubi: 36 de grade, soare puternic, mai bine de 80% din traseu fara umbra, umiditate 96% (!!) mai ceva ca in Delhi sau Bangkok (din cauza pozitionarii regiunii intre 2 lacuri), pante nu doar abrupte dar si luuuuuungi, portiuni pline de noroi si zone in care trebuia sa utilizezi funii pentru a traversa diverse vai. A lipsit mult anuntata ploaie cu descarcari electrice, pe care ne-o doream cu totii la un moment dat…

Dupa o noapte petrecuta de multi dintre alergatori (inclusiv noi) la cort, cursa a inceput la ora 8, startul fiind dat cu o pusca, cel mai probabil auzita de toti locuitorii din zona, pe o raza de 20-30 de kilometri. Primele 10-15 minute au decurs foarte lin, parcurgand singura portiune a traseului fara pante.

Apoi, ‘luna de miere’ s-a incheiat: dealul 1, dealul 2, dealul 3, dealul 4 si o vale… Prima tura (25 de kilometri) a fost mult mai usoara decat a doua: temperatura mai scazuta, ceva norisori acoperind soarele, mai multa energie si entuziasm in alergatori s.a.m.d. Jumatatea cursei ne-a gasit destul de bine pozitionati si cu timpi excelenti: 2h 31m (eu), respectiv 3h 10m (Raul).

Cu picioarele pline de basici (in singurele locuri unde nu plasasem preventiv plasturi) – foarte greu de evitat avand in vedere dificultatea terenului si temperatura un pic cam mare pentru trail shoes impermeabili (in care piciorul transpira mai mult, favorizand basicile), am facut o greseala de incepator: in loc sa le pansez in momentul in care au aparut (pe la km 15-20), am asteptat sa termin prima tura.

Asa ca am platit pretul si am petrecut vreo 20  de minute, pansand ranile; oricum, ramaneam ‘in grafic’ pentru cele 6h 45m, asa ca am profitat de aceasta pauza pentru a lua la mine aparatul foto si a imi ‘incarca bateriile’ cu hrana solida oferita de organizatori: pepene, portocale, banane, biscuiti si migdale.

A propos (pentru cei interesati): cum m-am hidratat, alimentat, energizat si ce suplimente am luat? Un lucru excelent rezultat din cele 8 maratoane si 4 ultra alergate in ultimul an este ca m-am obisnuit foarte bine cu cerintele organismului meu pe parcursul curselor. Functie de frecventa punctelor de hidratare, pun in hydrapack 1 sau 2 litri de apa, amestecata cu: isotonic, electroliti si alcalinizator / antioxidant.

Restul apei (intre 1 litru, la un maraton obisnuit, si pana la 10 litri, cum a fost cursa de 100 de km din Antarctica) il iau de pe traseu.

Cu 1 saptamana inainte de ultra-uri ma incarc cu grasimi (din acelea bune :)) – pentru ca resursele de carbohidrati nu ajung decat pentru 4-5 ore de efort, apoi intra in actiune grasimile (care, de altfel, produc mai multa energie).

De asemenea, timp de 3 zile inainte de cursa imi ‘umplu’ stocul de carbohidrati si electroliti (saruri).

In ziua competitiei (2 ore inainte de maraton, respectiv jumatate de ora inainte de ultramaraton – ca sa ma tina cat mai mult…) mananc migdale, banane, fructe deshidratate, etc., iau o pastila de multivitamine & minerale si beau 0.5-0.75 l apa. Cred ca, de fapt, apa este cel mai important ‘supliment’ pe care ma bazez, atat la antrenamente cat si la competitii…

Pe traseu, in primele 4-5 ore, iau cate un jeleu cu carbohidrati la fiecare 30 de minute si cate un Energy Gel la fiecare ora. Dupa aceasta perioada, nu mai tolerez dulciurile, asa ca ma rezum la electroliti si la mancare solida.La jumatatea cursei si la finalul ei iau cate un alcalinizator (pentru a ma asigura ca nu am dureri musculare si ca ma refac rapid). Dupa competitie continui sa ma hidratez foarte bine (pana la urma, muschiul este format in principal din apa :)).

Revenind la cursa. Partea a doua a fost ‘din alt film’. Potecile pline la prima tura de alergatori voiosi erau acum bantuite de zombies, care tanjeau dupa apa si dupa o portiune ‘normala’ de traseu, unde sa poata alerga. Punctele de hidratare erau acum pline, iar gheata era cea mai cautata. Au fost cateva lesinuri din cauza caldurii (am aflat ca se numesc heat stroke) si abandonuri. Ambulantele faceau naveta intre punctele de hidratare si linia de sosire sau spitalul din Collingwood (un oras situat in apropiere de Creemore).

La kilometrul 40, dupa aproximativ 6 ore de alergare, Raul a fost una dintre victimele caldurii, fiind luat de urgenta cu ambulanta si dus la finish – unde, din fericire, si-a revenit destul de rapid. In ciuda recomandarilor facute de doctori si motivat, probabil, de aceasi gena de om ‘sanatos’ la cap pe care o am si eu (doar suntem veri!), Raul a rugat organizatorii sa fie dus inapoi la locul din care fusese luat de ambulanta, pentru a termina cursa (si eu as fi facut la fel :)). Asta l-a costat mai bine de o ora si un timp final de 8 ore si 37 de minute. Peste cele 8 ore impuse de organizatori, dar cu medalie de finisher si cu bucuria imensa a terminarii primului ultramaraton din viata lui (cu ce cursa a debutat!!)

Ce ar mai fi de scris? Neavand la dispozitie dusuri, alergatorii s-au balacit (imbracati) intr-un rau foarte rece din apropierea liniei de sosire. S-a castigat cu 5h si 19 minute la barbati si in jur de 6 ore la femei. Printre participanti s-a numarat si Monica Scholz, detinatoarea recordului mondial pentru cel mai mare numar de curse de 100 de mile alergate intr-un an (25!!). Nu stim, deocamdata, pe ce loc ne-am clasat. Medaliile sunt din argila. Nu mai putem merge prea bine din cauza basicilor. A fost primul ultra la finalul caruia am ‘cazut la datorie’ si aproape am adormit, chiar langa linia de sosire. La acest concurs nu au participat kenieni, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic :). In ciuda dificultatii, cursa ne-a placut foarte mult! (da, stim, cred ca este ceva in neregula cu noi…) Chiar daca ne-a placut foarte mult, NU vom mai participa la editiile viitoare :).

Aaa, era sa uit. Lumea este foarte, foarte mica! Intre organizatori, am intalnit o romanca (puteti sa credeti ca tocmai aici?!) plecata acum 11 ani din Brasov, impreuna cu sotul ei – un canadian care a predat la liceul…varului meu, Raul. Ajunsa in Canada, s-a apucat de alergat (este greu sa te abtii cand vezi atatia oameni in jurul tau facand sport), iar acum a ajuns la cate 5-6 curse de 100 de mile pe an! Ne-a dat o multime de sfaturi utile (multumim, Kinga!!) si speram sa ne revedem – de ce nu, poate la o cursa de 100 de mile…

Maine (adica azi :)) plec spre tara, unde voi ajunge poimaine. Iar peste 2 zile revin la birou. Iar sambata particip la crosul organizat de HOSPICE la Brasov. Iar la inceputul lunii august devin din nou tata 🙂
Pe curand!

Astazi am inceput ziua cu o cursa de 5 km, organizata in cinstea zilei nationale a Canadei si desfasurata pe malul lacului Ontario, in Burlington. Multe steaguri alb-rosii cu frunza de artar (pe case, la balcoane, pe terasele restaurantelor, in fata magazinelor, pe masini, pe tricouri si…cam peste tot :)), 300 de alergatori (un nou record pentru aceasta competitie care se organizeaza de 8 ani) si o vreme superba…

Evident, nu puteau sa lipseasca prietenii nostri kenieni, dar asta nu a contat foarte mult, pentru ca nu ne-am propus sa ne consumam energia si sa ne fortam pentru a obtine cine stie ce timp sau rezultat. Obiectivul de astazi a fost sa ne pregatim musculatura pentru dificila cursa de maine. Am terminat amandoi in zona 21-22 de minute, iar kenienii in jur de 16… :). Mai jos este ‘filmul’ competitiei.

Referitor la alergarea de maine. Pe o scara a dificultatii terenului de la 1 la 5, unde 1 ar fi cursa de 24 de ore de la San Francisco (‘simplu’), iar 5 ar fi Ultra-Trail du Mont-Blanc (‘extrem de dificil’), competitia canadiana Creemore Vertical Challenge este notata de site-ul Ultrarunning cu 4.

Avand o pagina web fara pretentii (este, de fapt, un pdf! :)), dar in care gasesti strictul necesar de informatii, cursa se alearga ‘cu casa inchisa’, toate cele 200 de locuri fiind deja ocupate. Nu voi fi singurul alergator strain, s-au mai inscris cativa britanici si niste americani.

Vertical Challenge face parte dintr-o serie de 12 ultramaratoane care formeaza campionatul statului canadian Ontario si se desfasoara intr-o zona foarte cunsocuta in special pentru amatorii de ‘hamei fermentat’ din regiune, aici producandu-se berea favorita a ‘ontarienilor’ – Creemore Springs (sunt curios daca o sa primim si noi cateva in kit-ul de concurs :)).

Cursa are 2 probe (25, respectiv 50 km) si se desfasoara pe un ‘circuit’ de 25 de kilometri. Timpul limita pentru acest ultramaraton cu multe urcusuri si coborasuri desfasurat pe „escarpment„-ul Niagarei este de 8 ore, dar mi-am propus sa il termin sub 6 ore si 45 de minute (Raul, aflat la primul ultramaraton din viata lui, are ca obiectiv 7h 59m 59s :)).

Daca anul trecut caldura a fost principala problema a alergatorilor (> 30 C), anul acesta se anunta ploaie si thunderstorm. Daca de ploaie am mai avut parte la antrenamente si la competitii, fulgerele si tunetele ar fi ceva nou pentru alergarile mele. O sa am grija sa nu port obiecte de metal si sa nu ma adapostesc sub copaci… 🙂

Pe curand!

Multumesc mult pentru urarile primite (sms, Facebook, blog, etc.)!! …Si scuze pentru intarzierea cu care am raspuns (sunt cu 7 ore in urma :)).

Astazi a fost o zi foarte frumoasa si am primit cadou, in afara de soare, o excursie la cascada Niagara, care mi-a placut muuuuult :). Nu am stat pe acolo prea mult, pentru ca maine dimineata avem de alergat un cross de 5km (in cinstea zilei nationale a Canadei…), iar dupa aceea ne pregatim bagajul pentru ultra-ul de 50 de km de sambata. Noaptea de vineri spre sambata o vom petrece in salbaticie, la cort, in apropiere de linia de start –  astfel incat sa ne asiguram ca nu ratam cursa… 🙂

Si, a propos de cadouri, fata unor prieteni de familie mi-a facut un cadou „virtual” pe care cred ca merita sa vi-l arat, pentru ca sintetizeaza ceea ce s-a intamplat in viata mea din momentul in care m-am inscris la maratonul de la Polul Nord si in circuitul 7 Continents. Este extraordinar ce pot face copiii din ziua de azi la 14-15 ani… 🙂 Blagodaria, Vassi!!!

30 iunie 2083, ora 4 dimineata. iRobot-ul (model nr. 750) ma anunta ca azi implinesc 107 de ani si ma felicita pentru venerabila mea varsta. Imi comunica programul de antrenament si imi arata proiectii holografice cu mesaje de „la multi ani” si urari de viata lunga. Apoi imi prezinta o surpriza: o retrospectiva a ultimelor 365 de zile.

A fost un an bun. Acum cateva luni tocmai am invins, pentru prima data in viata, un alergator kenyan. Am avut noroc, i s-a stricat walker-ul la kilometrul 65…

Micul dejun. Robotul ma anunta ca astazi am nevoie de 2673 de calorii (din care minim 72% carbohidrati) si ca stau foarte bine cu alcalinitatea. Ne serveste cu legume crescute organic (pe acoperisul casei), desert de banane culese din Campia Baraganului (incalzirea globala…) si apa plata din ghetarii topiti ai oceanului Arctic.

Fac o tura cu bicicleta mea Pegas (un model clasic, pe care l-am folosit la triple IronOldMan-ul din 2064), apoi merg la antrenament. Astazi am programata o partida de tenis cu un pusti de 86 de ani, care de regula ma bate mar. Dar nu si azi, pentru ca ma simt in foarte mare forma…

Ma intorc de la antrenament, prin orasul nostru verde, plin de biciclete si de parcuri eoliene. Opresc la McVeggie sa imi iau un smoothie de legume, apoi pedalez mai departe. Imi este cam greu sa urc dealurile artificiale facute de municipalitate, dar ma descurc. Din cand in cand, mai pun bicicleta pe pedalare automata. Nici nu simt cum trece timpul si este deja dupa-amiaza.

Ma indrept catre casa, pentru ca in cateva ore avem reuniune de familie si o mica petrecere. Robotul ne-a pregatit deja hainele si ne-a pus apa in rezervorul masinii. Ne urcam in Dacia noastra (model 2048) si plecam spre Centrul Vechi al Bucurestiului, a carui restaurare tocmai s-a terminat…

……………………………………………………………………………………………………………………..

Astazi este ziua mea, implinesc 35 de ani si, daca o sa traiesc cat strabunicii mei, inseamna ca mai am putin si depasesc prima treime din viata :). Se spune ca oamenii traiesc la inaltimea propriilor asteptari, iar eu mi-am propus sa alerg ultimul maraton pe 30 iunie 2076, la venerabila varsta de 100 de ani. Dupa aceasta varsta, nu voi mai participa decat la ultramaratoane si triatloane…

La 15 ani ma intrebam cum va fi la 20, la 20 cum va fi la 35, iar acum ma intreb cum va fi la 107. Sunt curios sa aflu ce intrebari imi voi adresa la 107 (presupunand ca voi mai fi capabil sa rationez…). In 2083, sotia va avea 104, copiii 75, respectiv 72, nepotii in jur de 40, iar stranepotii vor fi la liceu sau la facultate (sau ce se va face la vremea respectiva…).

Urez „La multi ani!!” tuturor celor care isi sarbatoresc azi, la randul lor, ziua de nastere (La multi ani, Adriana!!) si, de asemenea, celor care isi vor sarbatori ziua de nastere in 2083… 🙂

PS 1 – Fusul orar ma ajuta sa sarbatoresc ‘ziua mea’ si pe 29 si pe 30 iunie :). Si inca o data cand ajung acasa, in Romania…

PS 2 – un maratonist la 101 ani:

Anuntam in postul trecut, in mod „oficial”, obiectivul meu pentru 2013: participarea la Double IronMan. Seara m-a gasit la YMCA-ul orasului Burlington (o sala aproape cat un Mall, cu  toate facilitatile pe care l-ar putea dori locuitorii unui orasel: piscina, spatii de joaca pentru copii, zone recreationale, programe de tot felul – inclusiv training-uri si slujbe pentru copii / tineri, ca de exemplu instructor de inot, supraveghetor etc.). Cred ca am fost aproape la fel de emotionat ca in prima zi de scoala, in clasa intai :). Am aceeasi senzatie de fiecare data cand incep sau invat ceva nou, inclusiv la serviciu – unde am inceput cateva job-uri si foarte multe proiecte de la zero (ca sa nu ma plictisesc :)).

Revenind la YMCA, am aflat ca au o promotie de 2 saptamani la cursurile de masters swim, asa ca m-am prezentat ‘la datorie’. Am completat un scurt formular, mi s-au prezentat facilitatile si antrenorul, apoi la vestiar si…in apa!!

Antrenorul m-a intrebat care sunt obiectivele mele (imi place intrebarea asta!) si i-am povestit despre alergarile mele si Double IronMan-ul din 2013. Mi-a spus ca, in acest caz am foarte mult de lucrat, asa ca…sa incepem!

In aceeasi piscina (semiolimpica) mai erau 7-8 inotatori, mult mai avansati decat mine (ceea ce nu nici nu este prea greu :)) si cativa copii cu ‘aripioare’; antrenorul mi-a zis: „Iti respect istoricul de alergator, dar la inot va trebui sa inveti totul de la zero, ca si copiii care vin pentru prima lectie. Astazi o sa inveti sa dai din picioare corect si sa inspiri rapid / expiri puternic exclusiv pe gura. Esti gata?”

O paranteza: pe antrenor il cheama Andrew…Norris (nu stiu daca este ruda cu Chuck :)), este fost comandant in marina canadiana (mi-a aratat cu mandrie placuta de la gat, inscriptionata cu numele regimentului, grupa sanguina etc.) si nu cred ca are in vocabular cuvantul „mila” :). Totusi, stie foarte bine sa isi motiveze elevii; la fiecare 2-3 minute il auzeam: „inainte de a alerga, trebuie sa inveti sa mergi”, „un pic de apa inghitita nu a omorat pe nimeni”, „esti pe drumul cel bun”, „good job!”, „tine-o tot asa”, „iesi din zona de confort si va fi perfect”, „o sa te obisnuiesti cu asta curand si inotul va deveni o parte din tine” etc.

Bineinteles ca am fost gata de ‘actiune’. In timp ce ceilalti inotatori dadeau bazine din greu, timp de jumatate de ora m-am tinut de marginea piscinei, cu capul sub apa, tinand picioarele apropiate si miscandu-le alternativ, iar din cand in cand scotand capul (pentru inceput, pe aceeasi parte) pentru a lua o gura de aer. Primele 10-15 minute au fost horror, fiecare gura de aer fiind amestecata cu una de apa. Este greu sa inspiri pe gura atunci cand esti obisnuit sa inspiri doar pe nas. Mai ales cand esti in bazin, dai din picioare cu putere si apa iti intra in nas si in urechi…

Usor-usor mi-am intrat in ritm. Chiar si asa, rezistenta pe care o am de la alergat nu inseamna prea mult in apa. Credeam ca o sa pot da la nesfarsit din picioare, dar din minut in minut trebuia sa ma opresc, pentru ca aveam limba scoasa de-un cot :). Dupa jumatate de ora de la inceperea cursului, antrenorul mi-a cerut sa inot un bazin tinandu-ma de o pluta si folosind cele invatate. Primii 5 metri au fost excelenti, pana cand a trebuit sa scot capul si sa inspir…o gura de apa. Iar dupa alti 5 metri am luat-o ‘pe aratura’ si m-am lovit de marginea bazinului. Nimic grav, dar suficient cat sa aud antrenorul spunand: „OK, hai inapoi sa mai lucram putin la miscarea picioarelor si la respiratie!”. Ceea ce s-a si intamplat in partea a doua a cursului…

La final, am iesit din bazin obosit de parca traversasem Canalul Manecii inot, cu ochii rosii ca dupa 2 nopti nedormite, cu urechile pline de apa si tiuind in continuu, cu un gust de clor pe care inca il mai simt si ametit ca dupa un pumn in cap luat (in joaca) de la Lucian Bute… 🙂

Concluziile primei lectii de inot:

– un litru de apa inghitit 🙂

– exista sanse sa invat crawl, asa ca mai merg la cursul de inot si maine. Si poimaine. Si duminica…

– maine imi caut un wetsuit (costum de neopren special pentru inot), am auzit ca pe aici sunt mai ieftine decat in Europa. Un prieten care a terminat IronMan mi-a facut cateva recomandari (multumesc, Vlad!), atat pentru costum cat si pentru accesorii (ochelari open waters, spray anti aburire, o crema pentru a putea imbraca usor cu wetsuit-ul, etc.). La intoarcerea in tara (si in masura in care voi mai gasi sponsorizari :)), va urma si o bicicleta contratimp plus accesorii…

– este o cale foarte, foarte, foarte luuuungaaaaa pana la a inota 7.6 kilometri in continuu, dar imi pastrez optimismul si increderea ca voi putea realiza asta pana in 2013…

– It’s fun to swim at the Y.M.C.A.…

Pe curand!

PS – LA MULTI ANI, MARINA!!!

Ieri mi-am luat nepotica de la scoala. Pe drum, mi-a povestit cum a decurs o zi educativa din viata copiilor canadieni de clasa a 5-a: au vazut un film de desene animate (Ice Age), au facut un rezumat, s-au impartit in echipe si au colorat cateva personaje din film. Apoi ceva franceza, engleza, istorie si sport…

A propos de sport. 7.6 km inot. 360 de km pedalat. 84.4 km alergat. Pe scurt: Double IronMan.

Un obiectiv pe care il am pentru 2013 si pentru care am inceput sa planific si sa actionez :). Ideea mi-a venit in Antarctica, dupa alergarea ultra maratonului de 100 de kilometri (atunci mi-au venit o gramada de idei!!).

De ce IronMan? Hmm, din multe motive. O parte sunt comune cu cele pe care le-am mentionat in postul „De ce alerg„. Altele ar fi:

– imi plac filme precum cel de mai jos.

– antrenamentele pentru acest proiect vor fi cross-training-ul ideal pentru maratoane, ultramaratoane si alte competitii de alergat.

– sunt o CATASTROFA la inot si bicicleta. Nu stiu sa inot crawl (de abia pot inota un pic de bras combinat cu un pic caineste :)), iar fiasco-ul primei mele participari intr-un concurs de biciclete (Prima Evadare) ma recomanda cu caldura sa exersez serios in aceasta zona…

– am posibilitatea de a cunoaste o noua categorie de atleti de la care am ce invata (triatlonistii – probabil la fel de ‘sanatosi’ mental ca si ultramaratonistii…)

– scap de concurenta kenienilor :)))

De ce Double?

– peste cateva saptamani voi avea o fetita, deci voi fi tata a 2 copii. Va fi nevoie sa inspir si sa motivez de 2 ori mai mult, asa ca un Double IronMan este perfect 🙂

– exista deja romani care au terminat IronMan (tot respectul!!), exista chiar si un IronMan la Oradea (Xtr Triathlon), dar nu stiu daca exista conationali care au terminat un  Double IronMan. Daca nu, ma ofer cu drag voluntar. Daca da, o sa iau in calcul participarea la un Triple IronMan… si asa mai departe 🙂

– obiective mari, realizari mari. Obiective mici, realizari pe masura…

– efort dublu la antrenamente si la concurs, satisfactie dubla la final…

De ce in 2013? Pentru ca pana in prima parte a 2012 am de terminat proiectul 7 ultra, apoi ma dedic organizarii unui maraton si a unui ultra maraton international pe Transfagarasan, „cea mai frumoasa sosea din lume” (am citat din Top Gear). De asemenea, cred (sper!) ca 2 ani sunt suficienti pentru a imi mentine pofta de alergare pe distante lungi si a ma antrena pentru cei aproape 8 km de inot si 360 de km de pedalat continuu.

Cum se va intampla asta? Pasul 1: m-am ‘proiectat’ mental la finish-ul unui Double IronMan, iar aceasta imagine m-a urmarit suficient de mult timp incat sa o transform intr-un proiect :). Pasul 2: am discutat cu familia despre acest subiect si am obtinut promisiunea de sprijin :). Pasul 3: am anuntat pe blog ca urmeaza sa particip la Double IronMan, ca sa ma asigur ca: imi iau un angajament fata de mine insumi; nu mai pot da inapoi (mi-ar fi rusine fata de cititorii blogului :)); imi fac un plan (inclusiv un program de antrenament, cu participari la un half si, poate, la un full IronMan, pentru a ma obisnui cu echipamentul si atmosfera) si il respect; primesc sfaturi, incurajari, sprijin (asta se intampla intotdeauna cand iti impartasesti visul – primesti ajutor din toate directiile…). Pasul 4: imi fac un plan beton si il respect. Pasul 5: ma inscriu la un Double IronMan, cu cel putin 9 luni inainte. Pasul 6 (cel mai simplu:)): particip la Double IronMan si il termin cu bine. Pasul 7: povestesc pe blog cum a fost :)))

Acum va las, am de pregatit o salata pentru masa de pranz, pe care o voi imparti cu nepotica. Iar diseara incepe o etapa importanta in drumul catre Double IronMan: prima lectie de inot din viata mea!

PS – doua filmulete care sa va faca pofta macar de un IronMan ‘obisnuit’…

Sambata viitoare, Fundatia HOSPICE organizeaza crosul „Alearga tu pentru ei„. Am cateva motive pentru care va invit cu mare drag si bucurie sa participati la acest eveniment, mai ales daca sunteti ‘in zona’ weekend-ul viitor:

– pentru a sprijini Hospice. Ei fac lucruri extraordinare si orice ajutor din partea noastra inseamna enorm pentru pacientii lor.

– pentru a face miscare, care este oricand binevenita; poti veni cu prietenii si / sau cu familia, participand la una din cele 4 curse organizate pe 9 iulie.

Am aflat de acest cros cand eram in Himalaya si am filmat o scurta invitatie (sau, mai degraba, un indemn…). Imi cer scuze pentru lipsa coerentei, dar la 4-5.000 de metri este ceva mai greu sa respiri si sa gandesti :). Pe curand!!