…si, la doar cateva ore de la finalul cursei de sambata, au si postat rezultatele competitiei si Race Review-ul. Imi place de ei 🙂

Va povesteam in articolul din 23 iunie ca astazi urmeaza sa participam la The Meredith Hagan Inspiration Run, o cursa montana de 10 kilometri desfasurata in Mountsberg Conservation Area. Obiectivul nostru declarat: sa ne antrenam pentru ultra trail-ul de 50 k de saptamana viitoare. Alte obiective: sa terminam in mai putin de 50 de minute (subsemnatul), respectiv 1 ora (Raul).

Ne asteptam la cateva zeci de alergatori, dar nu a fost deloc asa. Canadienii iubesc miscarea si, chiar daca a fost o cursa locala, la start erau cateva sute (500, dupa spusele organizatorilor), printre care si copii de 7, 8 ani. Este adevarat, procentul cel mai mare l-au reprezentat cei inscrisi la proba de 5 km running or walking, doar vreo 60 de alergatori alegand cursa de 10 km (din care 48 au terminat-o).

Veselie mare, muzica live (care suna atat de bine, incat ne-am dat seama ca este live de abia cand am vazut scena si formatia – de fapt, un singur tip :)), multe familii cu copii (inclusiv o doamna cu o fetita de 3 saptamani!), organizare foarte buna (evident!), zeci de postere cu motto-ul competitiei („Harder, Stronger, Faster„), alergatori cu tricouri inscriptionate cu numele echipei pe care o reprezentau (Toronto Olympic Team, Running Room, Burlington Runners Club etc.) sau al diverselor fundatii sprijinite, 2 romani si 2…kenieni.

Era ultimul loc in care ma asteptam sa vad reprezentanti ai celei mai bune natii de alergatori si speranta mea (sau, mai degraba, fantezia) de a avea o sansa cat de mica la medalia de aur s-a spulberat brusc si m-am trezit la realitate :))). Chiar si asa, startul m-a gasit intrebandu-ma cat as putea sa tin pasul cu kenienii, iar raspunsul a venit foarte rapid: la kilometrul 1, ei disparusera din raza mea vizuala, desi m-am tinut aproape cu disperare dupa ei…

Cursa in sine mi-a amintit de Eco-Trail du Paris, cu vreme mohorata, teren pe alocuri mlastinos de la ploile din ultima perioada, paduri intunecate, dealuri pe alocuri interminabile – dar cu poteci mult mai largi, care permiteau depasiri ale coloanei (ceea ce a fost de folos in ultimii 3 kilometri, cand m-am intersectat cu o parte din alergatorii de la 5km). Organizatorii au fost simpatici si au anuntat ca acorda un premiu special concurentului care va fi cel mai plin de noroi…

La kilometrul 5 am ajuns dupa 23 de minute si 30 de secunde, timp in care am fost depasit doar de 2 doamne si de un tip, toti 3 aratand a alergatori ‘de meserie’. Intre timp, ma intrebam daca cei 2 kenieni terminsera deja si ajunsesera acasa ca sa faca dus… 🙂

In partea a doua a cursei am reusit sa mentin acelasi ritm de alergare si am terminat in 47 de minute si 33 de secunde. Spre incantarea mea, nu m-a mai depasit nimeni si, in plus, am reusit 2 lucuri:

– atat eu cat si Raul ne-am atins obiecivul, de a termina cursei sub pragul de 50, respectiv 60 de minute (varul meu a terminat in 56m 48s).

– clasarea pe locul 6 in clasamentul general, respectiv pe 2 la categoria mea de varsta, motiv pentru care am obtinut primul meu castig din ‘cariera’ de alergator: o sticla de vin canadian! …Si o diploma colorata 🙂

Pe curand!

PS – Ca sa nu existe vreun dubiu ca as fi putut termina cursa pe locul 1 la categoria mea, Victor – kenianul de pe primul loc – mi-a spus care este recordul lui la maraton: 2h 14m. Fara comentarii… :)))

Pentru ca…

Cutremur in Anchorage cu cateva ore inainte ca eu si varul meu sa ajungem acolo (din solidaritate pentru rudele noastre din Noua Zeelanda, care au parte de cutremure in fiecare zi :(). Furtuna in Chicago care a intarziat sau anulat zeci de zboruri. Ceata densa la Toronto…  Natura isi urmeaza linistita cursul, dar si noi pe al nostru :).

Dupa un zbor cu peripetii prin mijlocul furtunii, o aterizare la Chicago in timpul careia toti pasagerii (si, probabil, pilotii…) se rugau la divinitatile preferate, o decolare amanata spre Toronto (dar, totusi, una dintre putinele curse care a plecat din Chicago ieri dimineata) si o aterizare in Toronto in care nu am vazut pamantul decat atunci cand avionul a pus rotile pe pista, am ajuns intr-un final (apoteotic :)) in Canada.

Vreme mohorata (nu doar ceata, ci si ploaie multa in Toronto), oboseala mare (nu am putut dormi in avion, deci am facut o noapte alba), dar bucurie mare ca am ajuns cu bine (atat eu cat si bagajele…).

Drumul de la Toronto la Burlington a durat aproximativ o ora. Autostrada impecabila, cu 4 benzi pe sens + o banda de refugiu, destul de aglomerata dar ATENTIE: masinile in care soferul este insotit (adica sunt minim 2 oameni in masina) au dreptul de a folosi banda de viteza. Asa ca eu si varul meu am mers fara oprire pe banda ‘speciala’, pana in Burlington, cand a trebuit sa petrecem cateva minute pe o banda mai „lenta”, pentru a vira dreapta…

A propos de aceasta masura a autoritatilor canadiene de a incuraja ‘gruparea’ soferilor intr-o singura masina, Raul mi-a povestit de un caz simpatic petrecut zilele trecute: un sofer de 50 de ani a fost amendat pentru ca a condus pe banda HOV (High Occupany Vehicle) pretinzand ca este insotit. De fapt, in dreapta sa se afla…o papusa gonflabila :). Am gasit si pe net acest caz, detalii AICI.

Burlington este, dupa cum il numesc localnicii, un „oras-dormitor” – un oras ‘folosit’ doar noaptea si abandonat ziua, cand aproape toti locuitorii sunt la locul de munca, in orasele vecine ceva mai mari (Mississauga – unde lucreaza verisorii mei, Toronto etc.). El arata ca un complex rezidential urias, cu case cu un etaj (care au un gazon impecabil), terenuri de golf (primul indicator pe care l-am vazut pe strazile orasului a fost „Atentie la jucatorii de golf!” :)), locuri de joaca pentru copii, scoli, gradinita, sala de sport, sectie de politie (cred ca se plictisesc la maxim :)), sconcsi, veverite, iepuri si…cam atat am apucat sa vad, deocamdata, avand de recuperat o noapte nedormita.

De fapt, am mai vazut / aflat ca:

– la fiecare colt de strada din preajma scolilor exista cate un Guard care opreste masinile pentru a ajuta copiii sa traverseze.

– daca depasesti un autobuz de scoala (stiti voi, alea mari si galbene din filme) care stationeza si are semnul „stop” pornit, iti pierzi carnetul instant (soferul autobuzului are un buton cu care cheama politia).

– sportul national al canadienilor este hockey-ul, care provoaca patimi si frustrari cel putin la fel de mari ca sportul nostru cu balonul rotund. Ultimul exemplu: fanii Vancouver Canucks au devastat orasul dupa ce echipa lor favorita a pierdut finala NHL…

– gunoiul trebuie pus pe categorii (reciclabile, biodegradabile etc.), altfel masina de salubrizare ti-l lasa in fata casei. El se ridica joia (adica azi), motiv pentru care am inteles de ce zaceau pe trotuar televizoare, monitoare, cosuri de basket, haine, canapele, crose de hochei, articole de gradina si multe, multe altele, pe care daca le strangi iti deschizi un magazin destul de bun sau iti decorezi casa de la A la Z… Suna foarte tentant si incep sa regret ca nu m-am uitat dupa un iPad 2 :))).

– canadienii nu se sinchisesc sa isi inchida usa de la casa cu cheia, nici macar atunci cand pleaca la serviciu. Nici nu prea au de ce sa se teama, pentru ca strazile sunt supraveheate (video), iar rata de furturi este foarte mica.

– Canada este mult mai ‘socialista’ decat vecina de la sud (si de la nord). Daca o operatie in SUA costa zeci pana la sute de mii de dolari si, daca nu ai asigurare… asta e!, in Canada platesti, pentru interventii medicale similare, doar biletul pentru parcarea din fata spitalului :). Nu merg mai departe cu comparatiile si nici nu trag vreo concluzie; era doar o constatare…

Ce urmeaza zilele viitoare? Pe principiul „viseaza, planifica, actioneaza” sau „ce este scris are mai mari sanse sa se intample” :), inainte de culcare am reusit sa schitam un program pe care sa il urmez pana pe 3 iulie, cand plec spre tara. In mare, arata cam asa:

04.00 – 05.00: Scriu la cartea mea (minim o pagina). Am ajuns la pagina 55.

05.00 – 06.30: Antrenament nr. 1 (15-20 min. inclazire, 7 km alergare usoara, 30 min. sprinturi, 10 min. stretching) – azi dimineata am avut primul antrenament, a fost excelent! In plus, m-am convins ca nord americanii au alergarea in sange, intersectandu-ne cu o multime de joggeri si biciclisti…

06.30 – 07.00: Mic dejun (fructe, iaurt, cereale, sirop de artar) si call conf / Skype cu familia 🙂

7.00 – 12.00: Proiecte birou (sunt cu 7 ore in urma fata de Romania, deci ma sincronizez cu colegii in partea a 2-a a zilei lor de lucru).

12.00 – 12.30: Masa de pranz (salata mixta + diverse tipuri de seminte)

12.30 – 13.30: Nani.

14.00 – 15.00: Blog, Facebook etc. si, fireste, Skype cu sotia si cu fi-miu (sa ii spun Noapte Buna :))

15.15 – 16.30: Gazdele mele sunt la serviciu pana la 16.30, asa ca o iau pe fetita verisorilor mei (Ruxandra, 11 ani) de la scoala si ma asigur ca isi face temele… (e o repetitie buna pentru ce urmeaza sa ma astepte – in dublu exemplar – peste cativa ani :).

17.00 – 17.30: Cina (legume, paste, orez, peste).

18.30 – 20.00: Antrenament nr. 2. O sa alternam mersul pe bicicleta cu inotul (o zi una, o zi alta).

21.00 – 04.00: Nani.

„Rutina” programului de mai sus va fi intrerupta in weekend-uri, cand avem programate 2 antrenamente „cu public”, plus ultramaratonul din 2 iulie si o excursie la cascada Niagara si la Toronto. Raul s-a inscris de curand intr-un club local de alergatori si primeste invitatii la concursurile organizate aproape saptamanal in aceasta zona.

Pe 25 iunie (sambata) vom participa la The Meredith Hagan Inspiration Run, o cursa montana de 10 kilometri organizata in memoria unei profesoare de fitness care a inspirat si motivat multi canadieni sa isi imbunatateasca stilul de viata. Cursa va avea loc intr-unul din numeroasele rezervatii naturale din zona – Mountsberg Conservation Area.

Pe 1 iulie, de ziua nationala a Canadei, am gasit modalitatea ideala de a ne detensiona si pregati musculatura pentru ultramaratonul de a doua zi: vom alerga o cursa de 5 kilometri, Roseland Law Chambers Canada Day. Taxele de concurs platite de alergatori vor fi donate comunitatii locale, deci se vor intoarce la ei… 🙂

…Iar pe 2 iulie urmeaza ultra-ul, dar mai este pana atunci, asa ca voi incheia intr-o nuanta canadiana: See you soon / A bientot!

Ultimele 2 zile au fost ‘de recuperare’, cu alergari foarte lejere (sesiuni de 45-60 de minute, cu maxim 10 km / ora) dar si cu o incursiune cu catamaranul printre fiorduri, ghetari, iceberg-uri, lei de mare, delfini, balene etc. Peisajul iti taie rasuflarea si ma feresc sa folosesc prea multe epitete, pentru a nu da senzatia ca exagerez :). Tocmai de aceea, va las sa vedeti imaginile pe care le-am postat in POZELE MELE…

In aceasta scurta croaziera am reintalnit o multime de alergatori de la maraton (usor de recunoscut dupa tricoul de finisher pe care il purtau :)), printre care si un american cu care am terminat maratonul in acelasi timp si m-am bucurat sa il revad. Aaron are 33 de ani, voluntarizaza si strange fonduri pentru Leukemia & Lymphoma Society (despre care va povesteam ca a fost reprezentata in Alaska de peste 800 de alergatori), este un computer scientist care nu mai lucreaza de la 26 de ani (!!), cand si-a vandut compania de software pentru suma cu multe, multe zerouri (va dati seama ce viata grea are… :)). De atunci, s-a apucat de alergat, terminand mai mult de 50 de maratoane in jurul lumii (inclusiv cel de la Boston, anul trecut). Regreta ca nu s-a apucat de alergat mai devreme (si eu!!) si este inscris in circuite precum 7 Continents si 50 States (cate un maraton in fiecare stat american – a bifat pana acum 30 dintre ele). Zilele viitoare o sa postez un interviu foarte inspirational pe care i l-am luat in timpul excursiei…

A propos de interviuri. Incepand cu maratonul trecut (Everest) am inceput o serie de interviuri cu alergatori, cu tema My life in a minute (de fapt, interviurile au cate 10-15 minute :)), pentru a afla ce anume ii motiveaza pe alergatori, cum se antreneaza, care sunt secretele lor, ce sfaturi au pentru alti alergatori, care este visul lor (fiecare om are asa ceva :)), cum ‘balanseaza’ alergatul cu viata de familie, cariera si alte aspecte ale vietii lor personale si profesionale, ce spera sa obtina prin alergat, ce schimbari au aparut in viata lor de cand alearga s.a.m.d. Ar fi fost bine sa am aceasta initiativa inca de la primul maraton, cel de la Polul Nord, dar mai bine mai tarziu decat niciodata… 🙂

Diseara plec spre Toronto (2 avioane, timp total de zbor 8 ore + 3 ore escala), apoi spre Burlington (la varul meu), unde voi sta si ma voi antrena pana pe 3 iulie. Pe 2 iulie alergam impreuna ultramaratonul de 50 km trail Creemore Vertical Challenge, in Ontario (al 5-lea din cele 7 ultra pe care mi-am propus sa le alerg pe cele 7 continente).

Ar mai fi de mentionat ca in Alaska traiesc si lucreaza cativa romani. Vorbind cu Colleen Miller, castigatoarea maratonului de sambata (3h si 17m, aflata la primul ei maraton!!!), ne-a spus ca in grupul ei de prieteni sunt conationali de-ai nostri sau americani cu ‘radacini’ romanesti de pe la sfarsitul secolului al 19-lea (daca va cheama „Medrea”, sa stiti ca s-ar putea sa aveti rude prin Alaska :)))”. De asemenea, la finalul maratonului am intalnit un sucevean stabilit aici in urma cu 10 ani, director la cea mai mare sera din Anchorage. Este un super-baiat, ne-a facut un tur al serelor, am vazut niste rosii si castraveti uriasi, flori extraordinare (cam toate florile pe care le-am fotografiat in Anchorage provin de la serele lui), apoi ne-a invitat la cel mai bun restaurant japonez din oras (multumim, Stefan!!).

Cam atat pentru azi. Deoarece mai am vreo 5 ore pana plec spre aeroport, mi-am inchiriat o bicicleta pentru a vedea mai mult(e) din Anchorage…

Pe curand!!

Editia cu numarul 38 a maratonului Alaska Mayor’s – Midnight Sun.

4.400 de alergatori, 4 probe (maraton, semi-maraton, 5.6 mile si cursa de copii de 1.7 mile), 14 tari (noroc cu Romania, altfel erau doar 13 tari – numar cu ghinion pentru americani :)) si interes national maxim – 49 de state americane reprezentate (din totalul de 50; a’lipsit’ doar Delaware)!

479 de alergatori la proba de maraton masculin, 524 la maraton feminin.

Vreme excelenta, cer senin, 10-15 grade la start si 20-25 de grade (Celsius) pe parcursul cursei (ni s-a spus ca pentru prima data dupa multi ani nu a plouat in timpul acestei curse…). A fost primul maraton de oras la care soarele stralucea puternic la ora 5 dimineata, cand ne-am trezit :).

Organizare EXCELENTA (ca la americani…), cu exceptia transportului la locul de start, prima cursa ‘ratand’ sa ne ia de la locul stabilit, autobuzul fiind deja plin cu alergatori, motiv pentru care am asteptat inca 30 de minute urmatoarea cursa si am avut ceva emotii (nu am fi vrut sa ratam startul… :)). Oricum, am folosit jumatatea de ora pentru a ne inclazi…

Mai bine de jumate din traseu a fost trail, cu diferente de nivel mai mari decat ma asteptam si care mi-au dat peste cap planul de a imi imbunatati recordul personal, desi cred ca am facut cea mai buna cursa de pana acum si m-am simtit excelent (sunt sigur ca a contribuit la asta si ‘cantonamentul’ din Himalaya).

Peisaje SUPERBE, traseul trecand prin ‘salbaticia’ Alaskai, prin paduri inconjurate de munti, pe langa lacuri si rauri de unde ma asteptam sa apar dintr-un moment in altul cate un urs cu un peste in gheare :). Ma rog, nu ar fi fost un pericol real, pentru ca nu am fost cel mai lent dintre alergatori :))).

Rezultate. S-a castigat cu 3 ore si 17 minute la feminin si cu 2 ore 30 de minute la masculin (fireste, un kenyan :)), dar timpii sub 3 ore au fost o raritate (doar 8 alergatori). Cei mai ‘lenti’ dintre alergatori au terminat dupa mai bine de 8 ore.

Cat de spre noi, subsemnatul a terminat dupa 3 ore, 58 de minute, 49 de secunde, locul 129 in clasamentul general masculin si locul 24 la categoria noastra de varsta (30-34 ani). Varul meu, Raul, aflat la al doilea maraton din viata lui, dupa cel de luna trecuta de la Toronto si-a imbunatatit recordul personal cu 7 minute (timp final 5 ore, 12 minute, 8 secunde) si s-a clasat pe locul 354 la general si locul 58 la categoria noastra de varsta – un rezultat excelent, avand in vedere dificultatea cursei si faptul ca se antreneaza doar de cateva luni!

Ce ar mai fi de spus (scris)? Am fost impresionat de Leukemia & Lymphoma Society care a fost reprezentata de 850 de alergatori (!), toti imbracati in culoarea asociatiei (mov). Pe tricoul fiecarui alergator era scris si numele pacientului pentru care alerga voluntarul respectiv. De asemenea, la fiecare mila se afla catre un antrenor, reprezentant al asociatiei, care si multi alti voluntari care aplaudau si incurajau alergatorii. Am fost emotionat de o doamna care avea scris pe tricou: „I survived Leukemia„.

Cand am vazut linia de sosire am izbucnit in plans. Nu stiu de ce – probabil ca am realizat ca se apropie momentul pe care l-am visat anul trecut cand am inceput sa planific circuitul 7 continente si pentru care am tras din greu in ultimele 11-12 luni, reusind sa respect programul de antrenament si terminand toate cursele. In continuare, nu imi vine sa cred ca am trait / traiesc toate aceste experiente, probabil ca asta se va intampla de abia cand le voi povesti copiilor si nepotilor…

Era sa uit: administratorii 7 Continents si Grand Slam Club s-au ‘autosesizat’ repede si au postat new entry-ul romanesc pe site-urile lor 🙂

Si ca sa inchei intr-o nota vesela, pe traseu am vazut un copil care tinea in mana un afis pe care scria: „Chuck Norris has never run a marathon!” 🙂

Pe curand!

PS – Oana, te iubesc, esti cea mai minunata sotie!!!

Va iubesc si va multumesc ca sunteti langa mine!!!

PS – Revin cu povestea maratonului mai tarziu…

Astazi a fost o zi copy + paste cu cea in care am sosit la Punta Arenas, in drumul meu de anul trecut catre Antarctica. Cele 2 orase seamana destul de mult: clima, dimensiune (totusi, Anchorage e putin mai mare…), obiective turistice (cate un mall, un indicator, cateva parcuri, magazine cu suveniruri), faleza, vapoarele din port etc. O diferenta o reprezinta avioanele F16 ale US Air Force care fac antrenamente si sparg zidul sonic, bubuind un pic cam des si cam tare…

Dimineata ne-am ridicat kit-ul de concurs, destul de ‘subtire’ (doar numarul si chip-ul; probabil ca vom primi tricoul de participare odata cu medalia, la finalul concursului). Acolo am intalnit o multime de magazine de vanzare a produselor pentru sportivi, cateva zeci de alergatori, dar si tot felul de mascote mascote (reni, ursi). Ne-au impresionat 2 alergatori (sot si sotie) trecuti  de prima tinerete, care purtau haine facute integral din numere de concurs de la editii anterioare ale maratonului…

Nu ne-am putut abtine sa nu ne pozam cu ei, iar ei au fost foarte impresionati de ceea ce scrie pe spatele tricoului meu – o sa vedeti in articolul de dupa maraton ce anume scrie :). Apoi, ne-am intors la hotel si ne-am pregatit tot ce trebuie pentru cursa de maine: echipament, suplimente, electroliti, apa alcalinizata etc. Nu stiu de ce, dar de fiecare data inaintea unui maraton sau ultramaraton am emotii ca in copilarie in ajunul venirii lui Mos Craciun…

Ne-am mai plimbat prin Anchorage, am admirat casele tip nord american, fara gard, inconjurate de un gazon impecabil, refluxul oceanului, parcurile in care lumea statea intinsa pe iarba si se bucura de venirea ‘anotimpului cu soare’ (am mai vazut scena asta in Helsinki :)) si am revenit in camera pentru a ne lupta cu ‘soarele noptii’ si incerca sa adormim la o ora decenta, astfel incat sa prindem macar 5-6 ore de somn. Maine, trezirea se da la ora 5 (era sa spun ‘in zori’, dar aici nu prea exista asa ceva :)), la 6 ne ia shuttle-ul catre locul de start (undeva la marginea orasului), la 7 trebuie sa ne prezentam la start pentru sedinta tehnica, iar concursul incepe la ora 8.

Tineti-ne pumnii!!

Andrei & Raul – ‘echipa Romaniei’ la maratonul din Alaska 🙂

Scriu aceste randuri din Anchorage, Alaska, la ora 12 noaptea, la lumina unui soare care refuza sa apuna…

Toate 3 zborurile au fost placute, fara zgaltaieli, si conform programului. Chicago – Anchorage l-am zburat cu American Airlines si am vazut diferenta intre liniile aeriene americane si cele europene, in favoarea acestora din urma: avion vechi de x zeci de ani, exploatat la maxim (avea scaune si la intrarea in avion, unde de obicei este un coridor), fara mancare la bord – chiar daca zborul a durat aproape 7 ore (puteai cumpara niste snack-uri…), monitoare care mi-au amintit de televizoarele ‘Diamant’… – pe scurt: toate conditiile necesare pentru a ma culca din secunda in care am ajuns in avion 🙂

La aproape 2 saptamani dupa ce am fost in apropierea celui mai inalt varf al continentului asiatic (si al planetei), am survolat de aceasta data cel mai inalt varf al continentului nord american – McKinley, 6.194 metri. Dupa multa zapada, ghetari, lacuri glaciare si zapada, in apropierea Anchorage-ului peisajul s-a inverzit brusc si am aterizat pe marginea oceanului, intr-o insula de verdeata…

Din fericire, formalitatile vamale fusesera facute in Chicago (au durat aproximativ 90 de minute), asa ca nu am mai pierdut timp in aeroportul din Anchorage. In rest…temperatura este in jur de 15 grade, cerul senin, lumina cat cuprinde (soferul autobuzului ne-a spus ca in aceasta perioada nu se face noapte, intunericul fiind de fapt un asfintit mai prelungit…)

Si, bineinteles, sunt bucuros ca mi-am revazut verisorul 🙂

Revin maine cu poze din Alaska. Acum ma culc, pentru ca sunt defazat rau de tot din cauza fusului orar…

In timp ce faceam ultimele retusuri la bagajele pentru SUA & Canada (adica mai scoteam din lucruri) mi-am amintit (multumesc, Outlook! :)) de promisiunea de a posta cat mai curand pozele din calatoria himalayana… Le gasiti in sectiunea POZELE MELE. Sper sa va placa!

Cat despre rezultate, organizatorii maratonului Everest 2011 au postat (in sfarsit!!) clasamentul. Am terminat undeva la jumatatea categoriei ‘alergatori straini’ – locul 27 din 52 de concurenti. Mici modificari la varf: australianul Matthew Lee Crowe nu a terminat primul, ci pe locul 5 (scuze pentru eroare, dar cu totii am crezut ca el a castigat :)). Tot pe la jumatate am fost si din punct de vedere al timpului inregistrat: 9h 15m 16s, castigatorul terminand in 5h 34 (feminin), respectiv 6h 13 (masculin), iar ultimul timp fiind in jur de 12 ore.

Puteti vedea AICI clasamentul detaliat.

Pe curand! 🙂