Am visat la acest titlu din secunda in care am decis sa ma inscriu in circuitul 7 maratoane pe 7 continente 🙂

A trecut aproape un an de la inceputul acestei aventuri si, din fericire, totul a decurs conform planurilor si sperantelor: zero accidentari, sprijin de la sponsori (mii de multumiri!!) si, mai ales, de la compania unde lucrez (multumesc UniCredit Leasing!!), toate cursele terminate in timpul limita impus de organizatori si absenta oricaror evenimente ‘imprevizibile’ care sa afecteze bunul mers al proiectului (amanari de competitii, anulari de curse aeriene, conditii meteo extrem de nefavorabile etc.). In plus, dupa alergarea ultra maratonului din Antarctica ‘m-am ales’ cu circuitul 7 ultra, pentru a deveni (probabil) primul om din lume care alearga atat maratoane cat si ultra maratoane pe fiecare din cele 7 continente… 🙂

Dar, ca sa ‘nu zic hop pana nu sar gardul’,  sper ca si maratonul din Alaska sa se desfasoare sub aceleasi auspicii… 🙂 A propos de acest maraton, ajuns la editia nr. 38 (!). Are loc sambata, 18 iunie, in Anchorage, principalul oras din Alaska – cel mai nordic stat american. In ciuda pozitiei geografice – in preajma Cercului Polar – clima din Anchorage este blanda, cu temperaturi in timpul verii de 10-15 grade. Chiar si iernile sunt destul de calduroase (temperatura nu scade niciodata sub -40 de grade :)). Un lucru interesant pentru aceasta perioada: soarele apune la 12 noaptea si rasare la 4 dimineata – deci aproape 20 de ore de lumina! Asta o sa imi aminteasca cu siguranta de Polul Nord si Antarctica…

Drumul pana acolo. 3 zboruri (comerciale), cu escale scurte intre ele: Bucuresti – Londra (3h 30), Londra – Chicago (8h 30), Chicago – Anchorage (6h 30), adica 18 ore si jumatate plus 5 ore (timp cumulat) de escale :(. Partea amuzanta este ca, desi plec la 8.30 dimineata si calatoresc aproape 24 de ore, voi ajunge in Alaska in aceeasi zi (pe 16 iunie), la ora 21.00 (avantajul calatoriilor spre vest…). Referitor la fusul orar: Anchorage este cu 11 ore in urma Bucurestiului (ca sa nu se mai spuna ca nu suntem si noi cu ceva inaintea americanilor :))

Revenind la titlu – evident ca sper ca Alaska sa nu fie ultimul meu maraton 🙂 (desi ma bate gandul sa ma ‘specializez’ pe ultra maratoane…). Obiectivele mele la aceasta competitie sunt:

– sa trec linia de sosire in mai putin de 8 ore (timpul limita al competitiei);

– sa imi imbunatatesc recordul personal pe distanta de 42 de km si 195 de metri;

– sa obtin un loc in prima treime a clasamentului aferent categoriei mele (< 40 de ani), ceea ce ar fi mai mult decat onorant pentru cineva care a inceput sa se antreneze de abia acum un an si ceva… :);

– sa imi revad (dupa cativa ani buni) varul emigrat in Canada, care s-a apucat si el de curand de alergat, iar in Alaska va alerga al doilea maraton din viata lui (pe curand, Raul!!);

– sa ma mentin in forma pentru urmatoarea competitie, ultra maratonul de trail din Canada (Creemore Vertical Challenge 50k) pe care il voi alerga pe 2 iulie (a doua zi dupa Ziua Nationala a Canadei :)).

Revin cu vesti si poze din Alaska!

Himalaya in general si Everest-ul in particular au ceva magic care cheama in fiecare an sute si mii de alpinisti, trekkeri, aventurieri, alergatori si alti turisti. In drumul meu catre Everest Base Camp am avut ocazia sa admir cativa optmiari (mai ales de pe varful Kalapathar) si, de asemenea, sa discut cu cativa serpasi si alpinisti care tocmai coborasera de pe cel mai inalt varf al planetei. Unul dintre ei a revenit aici la 7 ani dupa ce ajunsese impreuna cu fiul lui la numai 300 de metri de varf si a trebuit sa abandoneze din cauza vremii. Iar un altul (James Ketchell) si-a pus la punct conditia fizica traversand Oceanul Atlantic…vaslind!

Daca vi se pare ca strazile oraselor din Romania sunt prea aglomerate, prea murdare sau ca se circula haotic si se claxoneaza prea mult…sa stiti ca exista si cazuri mai grave… 🙂

Dupa cum am promis, incep sa postez filme si poze de pe parcursul calatoriei mele in India – Nepal – Finlanda. Pentru astazi, 2 filmulete de la Templul Maimutelor – Kathmandu, Nepal…

Este extraordinar sa poti fi in aceeasi zi in India si Finlanda: ai parte, aproape simultan, de 2 experiente total diferite:

De la mii de claxoane la liniste pastorala. De la aglomeratie (vaci, carute, porteri, rikse etc.), mizerie si mirosuri pestilentiale pe strazi la trafic super sistematizat, curatenie impecabila si mirosuri de parfumuri fine. De la poluare maxima la verdeata peste tot si masini hibrid. De la oameni bruneti cu pielea inchisa la culoare si arsa de soare la blonzi aproape albinosi. De la temple hindu si budiste la catedrale luterane. De la oameni in zdrente care dorm pe strazi la oameni imbracati cu haine de marca (‘originale’ :)), cu salarii medii de 3-4.000 de euro pe luna. De la lipsa apei potabile la mii de lacuri. De la ‘totul se negociaza’ la preturi fixe. De la ‘manele’ punjabi la HIM, The Rasmus si Nightwish. De la internet ca melcul la conexiune ultra rapida. De la ora de 10 milioane la oras de 1 milion. De la tara de aproape 1 miliard la tara de 5 milioane. De la ‘oare (ce) mananc eu azi?’ la ‘ce tip de somon pun astazi in salata?’ si asa mai departe…

Poate ca randurile de mai sus suna a propaganda socialista. Nu asta este intentia mea. Pana la urma, fiecare ‘doarme asa cum isi asterne’, sau ‘omul sfinteste locul’… Asa ca nu este de mirare ca tara celor de la Nokia, Ruukki, Finnair sau Suunto are cel mai mare procent din lume de absolventi de studii universitare si postuniversitare: > 65%!

Peste cateva ore revin in Romania, tarisoara mea aflata – din multe puncte de vedere – undeva la jumatatea distantei dintre India si Finlanda. Depinde doar de noi in ce directie o vom duce… 🙂

Revin in zilele urmatoare cu poze si filme de pe parcursul experientei mele himalayano – finice. Pe curand!

Astazi a fost ziua de ramas bun fata de Kathmandu, maine la prima ora urmand sa decolez spre Dehli.

Avand incheiata partea de shopping, m-am dedicat vizitarii unui obiectiv cultural protejat de UNESCO, respectiv Durbar Square – un conglomerat de temple hinduse si palate, printre care negustorii isi prezinta produsele, de la fructe si legume la haine, accesorii si obiecte de artizanat.

Din secunda in care mi-am luat bilet am fost abordat de catre un ghid particular care s-a oferit sa ma insoteasca aproape intreaga zi pentru suma (negociata) de 500 de rupii nepaleze (in jur de 5 euro).

Nu eram prea convins ca am nevoie de ghid, dar – dupa ce a aflat din ce tara sunt – mi-a prezentat un carnet cu recomandari scrise de diversi turisti, inclusiv de un conational, asa ca am acceptat sa aflu cu ajutorul lui mai multe despre zona pe care o vizitam 🙂

Ne-am facut cu greu drum printre sutele de tarabe, timp in care Krishna (ghidul) mi-a povestit despre cat de greu i-a fost sa obtina licenta de turism, despre lectiile de fotografie luate pentru a ajuta turistii sa aiba poze dragute, despre familia sa, despre situatia locativa, despre castigul lunar, despre viata grea din Kathmandu si despre imposibilitatea de a pleca din tara, din motive financiare… 🙁

Pe o caldura de 30 grade + si un soare orbitor, am realizat ca nu am ochelarii de soare la mine (fiecare cu probleme lui :)), asa ca mi-am luat urgent niste Ray-Ban ‘originali’ de 2 euro :). Apoi m-am reintalnit cu vechii mei ‘prieteni’ – calugarii hindusi care se imbraca si se vopsesc foarte colorat si traiesc din donatiile trecatorilor…

Ce am aflat / vazut interesant:

> Despre 2 simblouri extrem de folosite de hindusi (si partial de budisti) si care se aseamana cu:

– svastica, prezenta pe toate templele (si pe care nazistii au imprumutat-o de la hindusi), reprezinta soarele si este un simbol aducator de noroc.

– hexagrama, cele 2 triunghiuri dispuse ca in Steaua lui David, simbolizeaza cunoasterea, invatarea.

> Pe acoperisul templelor sunt reprezentari din Kama Sutra, dar nu exista retrictii in privinta varstei la care copiii pot privi aceste imagini…

> La fiecare 10-12 ani un mare preot hindus alege o copila care intruchipeaza ‘zeita in viata a Nepalului’ (Kumari). Ea trebuie sa indeplineasca ‘cele 32 de calitati ale unei zeite’ (de ex: ochi precum o caprioara, plope de vaca (!) piept de leu (!!), voce de rata (!!!), sa aiba toti cei 20 de dinti etc.) si isi petrece viata pana la prima menstruatie inchisa in palatul din Durbar, iesind foarte rar, la anumite procesiuni religioase.

Turistii (printre care si eu) o pot vedea dar nu au voie sa o fotografieze. Ea iese la balconul palatului la anumite intervale de timp, insotita de marele preot, pentru  a binecuvanta multimea…

A urmat apoi ‘Templul maimutelor’, un templu budisto-hindus, plin de…maimute. Intr-adevar, isi merita numele: am vazut mai multe primate la un loc decat in Africa de Sud sau India.

Familii intregi de maimute (puii sunt de-a dreptul deliciosi!), care mergeau linistite printre oameni si caini, multe dintre ele scotocind prin gunoaie si rontaind din cutiile cu mancare sau de suc…

Cam asta a fost ziua de azi, o combinatie inedita intre sauna, sedinta de bronzat, hinduismo-budism, yoga, aprozar, zoo si circ 🙂

Maine plec spre (New) Dehli, unde fac escala o zi si o noapte, apoi va urma zborul spre Helsinki…

Pace voua!

Andrei din Nirvana…

Am revenit ieri in Kathmandu, dupa ce am decolat de pe aeroportul din Lukla.

Chiar daca zborul a fost unul linistit, recunosc ca nu m-am simtit deloc comfortabil la decolare, vazand pista de doar 300 de metri iar la capatul ei o prapastie de un kilometru…

In cele 2 zile de coborare de la Namche Bazaar la Lukla am mutat obiectivul aparatului foto de la peisaje la oameni. Daca la dus am stat numai cu privirea in sus, la varfurile himalyene, acum am fost mai atent la ce se intampla in fata caselor (bordeielor) serpasilor.

Am vazut multi caini (mai pasnici decat ai nostri, probabil budisti si ei :)) stand linistiti la soare, magari, cai si iaci asteptand sa le vina randul la carat, serpasi (si serpase) aducand cosuri cu cateva zeci de kilograme de lemne sau alte lucruri pentru gospodarie, mame gospodarind prin curte si copii imbracati in zdrente, jucandu-se cu ambalaje, capace de suc sau pietre, amintindu-mi de Saharawi 🙁

Am aflat ca un serpas castiga 700-1000 de rupii nepaleze pe zi (7-10 euro) pentru transportul unei incarcaturi (30-80 kg), aproximativ aceeasi suma primind-o si cei care transporta marfa cu iacii. Din pacate (sau din fericire pentru spatele lor…) nu gasesc zilnic de lucru, mai ales in ‘extra sezon’ (vara si iarna) cand Himalaya este vizitata de foarte putini alpinisti si turisti.

Am mai aflat (de la doctorii expeditiei noastre) si ca Nepal este singura tara din lume in care speranta de viata a barbatilor este mai mare decat a femeilor.

Pe drumul care Lukla m-am intalnit cu 2 bulgari, care stateau de mai bine de o luna in Himalaya, dormind exclusiv in cort. Un proaspat student absolvent si un administrator de retea, au ajuns si ei la Base Camp dupa ce au mers de la Plodviv la Istanbul cu autocarul, apoi au zburat cu un low cost (Air Arabia, parca…) pana la Kathmandu, costandu-i 240 de eur de persoana dus-intors! Asa ca, cine mai spune ca viseaza sa ajunga in Himalaya si nu poate din cauza banilor…sa se mai gandeasca! 🙂

In Lukla am descoperit un Starbucks (singurul pe care l-am vazut in India si Nepal!) – nu ca as fi mare bautor de cafea, dar am o prietena care colectioneaza cani Starbucks inscriptionate cu nume de orasele si ma bucur sa o pot ajuta cu completarea colectiei – sunt sigur ca va fi piesa de rezistenta a colectiei 🙂

La festivitatea de inchidere a maratonului Everest am fost onorati cu prezenta de Peter Hillary (fiul lui Sir Edmund Hillary) si de fiica acestuia – Amalia Rose Hilary, careia i-am luat un interviu foarte interesant (o sa il postez pe blog in saptamanile urmatoare). Toata admiratia pentru modestia acestei familii si pentru felul in care promoveaza valorile lui Sir Edmund Hillary!

Astazi au inceput sa plece spre casa participantii de la maratonul Everest, editia 2011. Ca de obicei dupa astfel de competii extreme, la care participa un grup restrans de alergatori si am timp sa ii cunosc pe fiecare, ma incearca o doza de regret 🙁 – dar imi revin gandindu-ma ca vom pastra legatura si ca ne vom mai intalni in viitor :); nu a existat pana acum vreun concurs la care sa nu intalnesc macar 1-2 alergatori pe care ii cunoscusem anterior…

Revenind cu picioarele pe…Kathmandu, arat din nou ca un corporatist, m-am tuns si barbierit. Pentru prima data in viata am fost la barbier, m-a costat 1 euro ras in cap + barbierit (nu va speriati, a folosit lame noi!) :). In capitala nepaleza am fost izbit de caldura, umiditatea si poluarea mare, in totala antiteza cu atmosfera himalayana. Oricum, sunt ceva mai relaxat decat acum 2 saptamani, mai putin paranoic cu ceea ce mananc si cu dispozitie de a ma plimba printre sutele de gherete din centru, pentru a admira creatiile vestimentare nepaleze, mirodeniile si, mai ales, imbracamintea si echipamentul de munte sau de alergat extrem de ieftin (de la vecinii chinezi). De fapt, cred ca produsele de aici au pretul real (de vreo 10-15 ori mai mic), neicorporand costuri precum transport naval, asigurare, chirie la Mall, salariul angajatilor firmei importatoare, publicitate, “brand” si multe, multe, multe altele… 🙂

Sambata dimineata plec inspre casa, pe ruta Kathmandu – New Delhi – Helsinki (voi sta o zi, deci o sa revin cu impresii…) – Bucuresti.

Mi-e dor de casa.

Pe curand!

Extraordinar. Fantastic. Fabulos. Unic. Magic.

…Si epitetele ar putea continua la nesfarsit.

Maratonul Everestului este, cu siguranta, o experienta pe care merita sa traiesti cel putin o data in viata. Nu doar maratonul in sine, cat ‘pelerinajul’ pana acolo, drumul pe care il faci pe potecile inguste, situate la 3-4-5.000 de metri, pline de iaci si de sherpasi; oamenii pe care ii intalnesti si care au o multime de povestiri interesante; imaginea muntilor de 7-8.000 de metri care iti taie rasuflarea – la fel ca si mersul sau alergatul la altitudine; templele budiste si rugaciunile colorate, ancorate la inaltime; alipinistii arsi de soare care coboara fericiti de pe Everest, Lhotse, Nuptse, Ama Dablam sau alte varfuri, dupa ce au infruntat 2 luni de frig si efort supraomenesc…
Inainte de a va povesti despre alergarea propriu-zisa si despre rezultate, o sa spun (scriu) ca experienta mea himalyana a MERITAT pe deplin. Nu stiu cat si daca m-a schimbat in vreun fel, dar asta ramane sa descopar in viitor…

Ramasesem cu povestea in Gorakshep, ultima noastra oprire inainte de Everest Base Camp.

In drum catre EBC am urcat pe varful Kalapathar (5.554 m), pentru aclimatizare. Diferenta intre +5.000 si 4.000 de metri este uriasa (ma intreb cum o fi pe la 6-7-8.000…): respiri foarte greu (aproape ca te sufoci), mergi maxim2-3 pasi, apoi trebuie sa faci o pauza, apar dureri de cap (cumplite pentru unii dintre concurenti), cosmaruri pe parcursul noptii etc. De mentionat ca la aceasta altitudine doctorii nu au permis niciun medicament (nici macar aspirina); singura solutie este Diamox, dar efectele secundare (de exemplu amortirea picioarelor) nu sunt indicate pentru alergatori – motiv pentru care cazurile mai grave au fost evacuate catre Lukla sau Kathmandu…

La Base Camp am gasit un peisaj rupt parca din povestile cu ‘palate de clestar’ – lacuri glaciare si coloane enorme de gheata. O vreme extrem de capricioasa, cu schimbari bruste – de la soare si +15 grade, la temperaturi negative si zapada abundenta. Nopti extrem de friguroase, cu temperaturi mult sub zero.

In rest, sezonul era pe terminate, doar 2 expeditii (una japoneza si una americana) mai fiind in zona, strangandu-si corturile si intreg arsenalul pe care il folosisera pentru escaladarea Everest-ului. Am vorbit cu o parte dintre alpinisti, care ne-au povestit cu entuziasm despre traversarea Khumbu Ice Fall (37 de scari de aluminiu postate deasupra crevaselor, care trebuie traversate pentru a ajunge la Camp 1 – alpinistii parcurc acest traseu de 4-5 ori, inainte de a urca la Camp 2 pentru aclimatizare), despre noptile reci petrecute la 7.000 de metri, despre Hillary Step, despre The Balcony, despre emotiile traite pe varf, despre imaginea pe care o ai stand pe cel mai inalt munte al planetei (ne-au aratat niste filmulete fantastice!) si, mai ales, despre dificultatea drumului de intoarcere, cand motivatia si gradul de concentrare sunt mult mai scazute…

Dimineata maratonului ne-a gasit pe toti (in jur de 120 de concurenti plus vreo 20 de sherpasi) in picioare inca de la ora 5. Ceata, frig, o usoara fulguiala care, treptat, s-a transformat in ninsoare.

Dupa un ceai si o felie de paine prajita, ne-am adunat cu totii la baza Khumbu Ice Fall pentru start, care a fost dat la ora 7.00. Dupa 2 saptamani de stat in cort si de suportat efectele altitudinii, startul a fost o mare eliberare pentru toti concurentii, stiind ca finalul cursei ne va gasi cu 2.000 de metri mai jos si ca vom avea acces la dus cu apa calda si asternuturile unei cabane…

Cei 50-60 de nepalezi au plecat ca din pusca iar noi, ‘strainii’, aratam ca niste zombie care, in ciuda dorintei de a tine pasul cu localnicii, nu reuseam decat sa ne mentinem cu greu echilibrul pe pietrele inghetate si sa avansam un pic cate un pic, respirand aproape de sufocare…

Dupa o ora de slalom printre bolovani, am ajuns la Gorakshep, unde diferenta in minus de 300 de metri a inceput sa conteze, fiecare dintre noi reusind sa respire mai bine si sa aiba un ritm de alergare decent.

Potecile au inceput sa se dezghete, lasand loc pietrisului si prafului. Totusi, ceata ne-a insotit pentru inca 2 ore, motiv pentru care ne era din ce in ce mai greu sa ne vedem intre noi si sa alegem traseul corect. La fiecare kilometru ne intersectam cu 2-3 poteci si absenta marcajelor (organizatorii ne-au spus ca nu au voie sa posteze marcaje, concursul avand loc intr-un parc national) a lasat la latitudinea noastra orientarea…

Subsemnatul a reusit performanta de a se rataci doar de 3 ori (o parte dintre concurenti au avut parte si de 6-7 abateri de la traseu). Daca dupa 2 dintre ele mi-am dat seama destul de repede de eroare (pentru ca am ajuns la cate o prapastie… :)), a treia m-a costat o intarziere de vreo 2 ore si jumatate – ceea ce la final s-a tradus in ratarea podiumului (la sectiunea alergatori straini) 🙁

Dar pana la rezultate, sa va mai povestesc despre concurs si traseu. Nu am sa mentionez / detaliez localitatile prin care am trecut (aceleasi pe care le-am intalnit in drumul catre Base Camp), frecventa check point-urilor, absenta apei la unele dintre acestea sau alte chestiuni organizatorice, ci sa va mai scriu despre diferenta de nivel, vreme si starile pe care le-am trait pe parcursul maratonului.

Cu fiecare suta de metri coborata respiram din ce in ce mai bine. Cand am ajuns sub 4.000, ma simteam ca si cum as fi conectat la un tub de oxigen. Practic, pentru noi, ‘straini’, cred ca maratonul a inceput cu adevarat pe la kilometrul 18-20, cand am putut respira cum trebuie…

Chiar daca ‘pe hartie’ maratonul arata ca unul in care cobori si tot cobori (de la 5.300 la 3.400), in realitate am avut de urcat foarte, foarte mult, uneori exasperant de mult 🙁 Iar marea partea a urcusului a fost in ultimii 10 kilometri ai cursei… Referitor la vreme, am avut parte de 4 anotimpuri si schimbari dese de echipament. Zapada, gheata, vant, ceata, burnita, ploaie torentiala, soare, arsita s.a.m.d. M-am aflat printre norocosii care au ajuns la sosire inainte de sosirea noptii si a unei furtuni care a determinat organizatorii sa opreasca cursa, care a fost reluata a doua zi dimineata. Tot la capitolul noroc includ si faptul ca nu m-am accidentat, in ciuda terenului extrem de accidentat si, uneori, foarte alunecos (ar fi fost pacat sa ies din circuit tocmai acum, cand mai am doar un singur maraton de alergat pana la finalizarea 7 Continents & Grand Slam Club :)).

Finalul m-a gasit in Namche Bazaar dupa 9 ore si 16 minute, intampinat si felicitat de Amelia Rose Hillary (nepoata lui Edmund Hillary), ambasadoarea acestui maraton. Nu stiu deocamdata cifrele si clasamentul, dar stiu ca s-a castigat (la masculin, alergatori straini) cu 6 ore si 40 de minute, timp obtinut de australianul Matthew Lew Crowe, proprietar al unei sali de fitness din Sydney. Cu o zi inainte de concurs l-am sarbatorit pe Mat, care implinise 40 de ani, deci si-a facut un cadou foarte frumos :). De altfel, cu totii il vedeam pe Mat favorit, pentru ca la sesiunile de antrenament a fost cel mai bun, reusind cu greu sa ne tinem dupa el… Cealalta jumatate a ‘delegatiei romanesti’ la acest maraton (Letitia Exner) a terminat dupa 9 ore si 45 de minute o cursa pe care o considera „pe departe, cea mai grea din viata mea”…

Dand la o parte tristetea unui simplu calcul matematic (9h si 16m minus cele 2h si 30m de ‘ratacire’ m-ar fi adus exact in zona timpului castigator… :(), ma bucur ca am trait aceasta experienta, ca sunt intr-o forma din ce in ce mai buna, ca nu am suferit accidentari, ca ma simt excelent si gata pentru ultima incercare din seria celor 7 maratoane pe 7 continente – maratonul de luna viitoare din Alaska, unde sunt sigur ca imi voi imbunatati recordul personal, multumita acestui ‘cantonament’ la peste 5.000 de metri… 🙂

Pe curand!

Azi dimineata am plecat din Labuche (4.920 m) si am ajuns la Gorak Shep (5.120 m) – vechiul Everest Base Camp, pe vremea cand Edmund Hillary si Tanzig Norgay escaladau cel mai inalt varf al planetei…

Aici exista internet, dusuri cu apa calda (yuuu-huuuu!!) si semnal la cartela mea nepaleza. Zona este destul de agitata, pe aici tranzitand alpinistii norocosi care au reusit sa prinda finalul sezonului de escaladat si pleaca fericiti spre casa…

Peisajul este ‘selenar’, fara vegetatie si plin de bolovani (ma infioara gandul ca acesta va fi traseul pe care vom alerga maratonul…) iar linistea absoluta mai este tulburata din cand in cand de iacii care transporta marfa cot la cot cu sherpasii. In jurul nostru sunt ‘gigantii’ de 7-8000 de metri Nuptse, Lhotse, Ama Dablam, Everest si Cho-Yu. Desi ne aflam la 5.000 de metri (deci la o altitudine mai mare decat cea a Alpilor), avem impresia ca suntem niste furnici si trebuie sa ridicam capul (ca la cinematograf in primul rand), pentru a vedea varfurile muntilor care ne inconjoara… 🙂

Intreg traseul pe care l-am parcurs in aceste zile, de la Lukla pana aici, nu este deloc dificil (mult mai usor decat urcatul pe Negoiu, de exemplu), dar mersul si respiratul dupa 4.000 de metri ingreuneaza foarte mult misiunea noastra. Atunci cand merg ma simt ca dupa 2 ultra de 100 de kilometri alergate cu un rucsac de 50 de kilograme in spate…

Din fericire, sunt singurul din grupul nostru care (pana acum :)) nu a racit, nu are probleme de stomac sau dureri severe de cap, ameteli, picioare amortite de la Diamox etc. Nu am avut nevoie de medicamente si sper sa nici nu fie cazul. Mai greu este cu ardeiul iute si cu untul de alune – alimente pe care York Test-ul mi-a spus sa le evit, dar care ne sunt oferite din plin la fiecare masa si pe care trebuie sa le fentez cu grija…

Vremea este excelenta: cer senin, 15-20 de grade, iar vantul a scazut in intensitate. Totusi, noptile sunt din ce in ce mai reci (in jur de zero grade), iar pentru Base Camp se anunta -15, -20, dar sunt dotat cu echipamentul de la Polul Nord si Antarctica, deci nu ma tem 🙂

Pe drum am vazut o multime de monumente budiste inchinate alpinistilor care si-au pierdut viata escalandand Everest, Lhotse si alte varfuri himalayene. Bulgari, macedoneni, coreeni, japonezi, rusi, israelieni, americani, britanici etc. – se pare ca fiecare tara a platit tribut incercarii oamenilor de a se ridica la inaltimea muntilor… 🙁

Pe masura ce ne apropiem de Base Camp, emotiile si nerabdarea imi cresc proportional cu barba (sper sa ma recunoasca fi-miu :)). Maine dimineata la 6.00 urcam spre varful Kala Patar (5.554 m) pentru o panorama a Everest-ului, apoi coboram si plecam spre Everest Base Camp (EBC), unde speram sa ajungem la pranz. Urmeaza 2 zile in EBC, apoi startul maratonului (29 mai, ora 7.00).

Pe curand (de la EBC, sper!) 🙂

Evolutia rapida a tehnicii face astazi posibila postarea acestui articol pe blog, la 4.500 de metri, intr-un satuc himalyan, Dingboche, care are vreo 10-15 case si care reprezinta ‘halta’ noastra in drum spre Everest Base Camp.

Chiar daca net-ul de aici merge extrem de greu (explicabil…), imi pare bine ca mai pot povesti cate ceva, chiar daca foarte telegrafic…

Am plecat din Namche Bazaar si ne continuam aclimatizarea. Poteci inguste, perete in stanga, prapastie in dreapta. Am trecut pe langa o manastire budista in Tangbouche si am asistat la un ritual cu muzica asemanatoare celei trance. Sunetele scoase de calugari mi-au amintit de buciumul acela folosit de australieni… 🙂

Pe drum am pierdut un concurent din SUA, care a fost lovit de un iac si a trebuit sa se intoarca in Kathmandu. Nu este in stare grava (are o contuzie la picior – posibil fractura), dar nu mai putea continua drumul 🙁

Pe masura ce urcam, tot mai multi dintre noi se plang de dureri de cap sau stari de greata. Eu sunt ok, se pare ca electrolitii si alcalinizatoarele isi fac datoria 🙂

Am avut un inceput de durere de cap in Namche – un pretext excelent pentru a merge la masaj tibetan (5 euro ora :)), care a fost EXCELENT. Partea amuzanta a fost la sfarsit, cand maseur-ul m-a rugat sa nu fac dus vreo 2-3 ore pentru ca uleiurile folosite la masaj sa isi faca efectul. I-am spus sa stea linistit, pentru ca uleiurile o sa aiba la dispozitie vreo 9 zile sa intre in piele :)))

Ne apropiem tot mai mult de Lhotse, Everest si Nuptse si trebuie sa ridicam tot mai sus capul pentru a le vedea culmile. Este o senzatie unica…

Astazi am iesit in golul alpin si de acum incolo vom avea parte doar de peisaj selenar – dupa cum ne-au avertizat organizatorii…

Am inteles ca exista net si la Everest Base Camp (montat acum cateva luni), asa ca sper sa va mai pot povesti ce se intampla pe acolo (si pana acolo, fireste…)

A propos de Everest, am intalnit cativa alpinisti care au reusit sa ajunga pe varf. Am facut cateva interviuri dragute, o sa le postez pe blog la intoarcerea in tara…

Astazi dupa-amiaza am avut liber, asa ca am facut un antrenament inainte de a veni la net. Am sprintat de la 4.500 la 5.000, pe cateva poteci mai prietenoase ale unui munte de langa Dingboche. Cam greu cu respiratul (si cu alergatul) la 5.000 de metri, dar trebuie sa fiu cat mai pregatit pentru maratonul din 29 mai 🙂

Cateva curiozitati nepaleze. Cazarea in cabane (lodge) costa 2 euro pe noapte / persoana, un dus (cu apa calda :)) costa 3 euro, internetul (ora) costa 10 euro, iar mancarea aproape nimic… Preturile cresc cu aproximativ 10-20% la fiecare o mie de metri pe care o urcam. Nici nu stiu ce e mai avantajos, sa faci un dus sau sa intri pe net :)))

Pe curand!