Toti maratonistii de la Polul Nord au ajuns la casele lor si au inceput sa isi descarce pozele si filmele. Am primit deja doua montaje video de la Joep Rozendal – olandezul care a castigat cursa si Yen-Po Chen, taiwanezul de pe locul 3. Sunt sigur ca vor mai urma si altele…

Va invit cu drag sa le urmariti!

PS – faceti abstractie de limba in care sunt vorbite 🙂

…in 77 de saptamani.

Fara a avea o obsesie pentru o anumita cifra, imi mentin planul de a finaliza cate un maraton pe fiecare continent si de a intra in Seven Continents Club si, subsecvent (prin terminarea maratonului de la Polul Nord), in Grand Slam Club.

Mi-ar placea sa fiu primul roman care intra in cluburile respective, dar nu ma voi supara daca initiativa mea va starni dorinta altor romani de a reusi acest lucru inaintea mea :). Mai mult, promit solemn (si public) sa le ofer suport (si o bere la final!).

Pana la urma, nu conteaza cine va reusi sa intre primul (sau, de ce nu, prima!) in cele 2 cluburi, important e sa punem  si noi tricolorul acolo, ca sa stie lumea ca romanii exista si alearga… :).

Dupa Polul Nord, evident nu putea sa lipseasca Polul Sud 🙂 (de fapt, Antarctica). In plus, voi alerga si in Sahara, Himalya, Alaska, desertul australian si jungla amazoniana. Un pic rupt din decor pare maratonul Eurasia (Istanbul), dar m-am gandit sa alerg si o competitie obisnuita (de oras), pentru a vedea diferenta dintre alergari extreme si cele pe asfalt… Si, pana la urma, nu are de ce sa imi fie rusine: e singurul maraton care se desfasoara pe 2 continente :).

Ca sa nu mai prelungesc „suspansul”, iata… lista celor 7 maratoane !

Maratonul Polului Nord a trecut.

Simt nevoia sa alerg o noua cursa.

Am reinceput pregatirile si ma bucur ca primele antrenamente post-Pol au decurs excelent 🙂

Imi mentin dorinta de a alerga cate un maraton pe fiecare din cele 7 continente.

De cateva zile, ma uit pe lista competitiilor de alergare din lume. Am aflat cu surprindere ca exista aproximativ 6.000 (sase mii!!!) de maratoane, semi-maratoane, ultra-maratoane, multidays sau trails pe aceasta planeta, din care 300 fac parte din calendarul oficial AIMS (Association of International Marathons and Distance Races).

In alegerea celor 7 maratoane incerc sa tin cont de cateva (7 🙂 ) criterii:

– sa nu se suprapuna cu evenimente din familie (de ex. aniversari);

– sa nu imi haleasca prea multe zile de concediu;

– sa fie suficient timp intre curse pentru refacere;

– (in limita posibilitatilor…) sa reprezinte premiere romanesti;

– sa se desfasoare in locatii cu peisaje exceptionale si, preferabil, pe care nu le-am mai vizitat;

– sa fie din ciclul „eu n-as putea alerga niciodata acest maraton” sau, cel putin, sa aiba un element inedit…

– sa am ce povesti / arata la intoarcere cititorilor acestui blog 🙂

Revin curand (foarte curand!) cu lista maratoanelor de pe cele 7 continente!

Aventura Polului Nord s-a terminat, sunt acasa de o saptamana si, bineinteles, am revenit la birou pentru a imi primi laude si felicitari de la colegi :).

In continuare, nu imi vine sa cred ca am fost la Pol, dar incerc sa trec peste asta si sa judec ‘la rece’ tot ceea ce s-a intamplat si am trait acolo.

Atunci cand petreci cateva zile alaturi de 25 de alergatori pasionati si, in plus, esti blocat din cauza vremii intr-un cort la Polul Nord, este imposibil sa nu afli povestea fiecaruia dintre ei. Astazi, voi povesti lucrurile care m-au impresionat din viata unor ‘tovarasi de suferinte’, maratonisti alaturi de care am alergat la Polul Nord.

O sa incep cu afro-americanul Delbert Baker, primul om de culoare care a participat la aceasta competitie. De 14 ani este presedintele universitatii Oakwood, Alabama (vizitata de curand de presedintele Obama). Si-a inceput ‘cariera’ ca descarcator de marfa intr-un supermarket. S-a orientat catre biserica, ajungand chiar predicator. Ulterior, a realizat importanta educatiei in viata comunitatii americanilor de culoare si s-a orientat catre universitate, unde a parcurs toate etapele ierarhice, de 14 ani fiind presedinte al Oakwood, institutie infiintata in urma cu mai bine de 100 de ani.

Anul trecut, si-a respectat promisiunea de a se arunca imbracat in piscina universitatii, daca aceasta va depasi cifra de 1.800 de studenti. La ‘ceremonie’ a asistat intreg campusul. Presa locala i-a acordat nota 6.5 pentru calitatea sariturii…

Ca maratonist, a alergat in 50 de competitii, a intrat in Grand Slam Club si mai are cateva maratoane pana la intrarea in 50 states (cate un maraton in fiecare stat american). Il puteti vedea aici facand apel la solidaritate pentru poporul haitian.

Ca sa raman pe continentul nord-american, o sa va povestesc despre canadianul Terry Harker. La 3 ani s-a apucat de hochei (la inceput pe role, apoi – la 5 ani – pe gheata). La 18 ani juca deja in NHL pentru Vancouver Canucks, dar cariera sa a luat sfarsit rapid din cauza alcoolului. Mi-a povestit cum l-a schimbat succesul, cum ajunsese sa bea 20-25 de beri pe zi si sa nu mai dea randament in meciurile din NHL. A ajuns la dezalcoolizare si de 17 ani nu a mai baut nimic. Mai mult, este membru marcant (si tutore) in Asociatia Alcoolicilor Anonimi.

De vreo 10 ani, traieste in Mexic si se ocupa cu ‘mici afaceri’. In ultimii 6 ani a terminat 6 maratoane, 2 half-Iron Man si un Iron-Man.

Venind pe continentul european, m-a impresionat povestea britanicului Jamie Cuthberson. Capitan in armata regala a Marii Britanii, el a orbit in urma unei explozii (produse in timpul unui antrenament). Si-a acceptat conditia, dar nu a lasat-o sa ii estompeze simtul umorului si placerea de a alerga, concurand in unele dintre cele mai grele competitii de pe glob, inclusiv Campionatul European pentru Nevazatori, dar si maratonul din Glasgow, Triatlonul de la Londra, Marathon des Sables, Trans 333 si cursa de 150-mile din desertul Gobi.  Mai mult, in ultimii 2 ani Jamie si-a luat masteratul in information technology si se ocupa de voluntariat.

La maraton, a alergat insotit de multiplul participant la Iron Man Alex Pavanello, de la un institut care ofera suport oamenilor cu dizabilitati. Daca va intrebati…cum? Jamie si Alex se tineau de o sfoara de 20-30 cm. Jamie o purta in mana dreapta, iar Alex in cea stanga. Si alergau cot la cot. La propriu.

Tot din UK este si Rick Vercoe, un ultra-maratonist pasionat de alergari dar si de calatorii (peste 70 de tari vizitate) si scuba diving, avand la activ 6 carti despre acest domeniu si o mare experienta ca instructor, cu peste 1400 de scufundari in peste 30 de tari.

A participat la multiple ultra-maratoane si maratoane (Groenlanda, Londra – de 3 ori etc.) dar si curse mai scurte (inclusiv cross-uri de 5 km).

La maratonul Polului Nord a alergat in scop caritabil – strangerea de fonduri pentru The Elizabeth Foundation (www.elizabeth-foundation.org). In acelasi scop, va alerga 5 maratoane pe parcursul lunii mai 2010.

Bucuria terminarii maratonului de la Polul Nord (si nu oricum, ci pe locul secund) l-a determinat sa fluture pe afara la -30 C steagul Marii Britanii. Dezbracat complet! Poze disponibile la cerere… 🙂

In prezent, Rick este director al Listening Company (www.listening.co.uk).

Desi fiecare participant are o istorie demna de povestit, o sa inchei acest articol cu cateva cuvinte despre britanicul Michael Langton si cehoaica Ivana Pirlova.

Michael Langton, britanicul cu cetatenie dubla (are si pasaport de Noua Zeelanda), tocmai a castigat 500.000 de dolari in urma unui proces cu statul american. In urma cu 3 ani, cand lucra ca mecanic la baza americana Amundsen / Scott (Antarctica), o explozie a unui cazan cu cherosen i-a afectat mana dreapta, revenindu-si abia dupa multiple operatii si tratamente, care au durat aproape 2 ani.

Mi-a povestit despre cum era viata la statia din Antarctica: „in prima zi erai extaziat, faceai 300 de poze cu tine stand la Polul Sud. A doua zi faceai 200, iar a treia 100. Din a 4-a zi incepeau problemele, te deprimai. Afara era intuneric tot timpul, iar temperatura nu crestea peste -50, -60 de grade C, iar cand aruncai cafeaua fierbinte, aceasta ingheta pana la contactul cu solul. Desi aveam multe facilitati, inclusiv teren de baschet de marime naturala (!), nu exista zi fara sa existe conflicte violente intre angajatii din baza, majoritatea fosti puscasi marini americani…”.

Maratonul de la Polul Nord l-a ajutat sa isi indeplineasca un vis – acela de a ajunge la ambii poli.

Are 14 maratoane finalizate pana acum si isi doreste sa atinga cifra 100. In plus, are in plan ascensiunea Everestului. Planuri foarte realiste, cel putin din punct de vedere al fondurilor disponibile…:)

Ivana Pirlova este un alt exemplu de ambitie si perseverenta. In urma cu cativa ani cantarea cu 25 de kg mai mult si se ascundea in spatele biroului unei firme de consultanta in domeniul taxelor. Intr-o zi, a decis sa isi pastreze slujba dar sa renunte la kilogramele in plus si s-a apucat de alergat. Rezultatul: 69 de maratoane si ultra-maratoane (inclusiv cursa de 100 km din Sahara, cea de 100 de mile din Namibia, Transalpine Run si cei 243 km ai Marathon des Sables) si o silueta de invidiat, in ciuda celor 46 de ani si responsabilitatilor unei mame cu 2 copii.

Pentru Marathon des Sables s-a antrenat alergand cate 40 de km / zi timp de 10 zile (!), iar la maratonul de la Praga este invitata frecvent ca Pacemaker pentru a garanta alergatorilor care o insotesc un timp de fix 4 ore.

Povestiri la fel de interesante au si taiwanezul Yen-Po „Tommy” Chen, care alearga pentru a isi intretine familia, olandezul Joep Rozendal, care si-a vazut moartea cu ochii de multe ori pe parcursul carierei sale de soldat, batranul britanic de la BBC Paddy Clark care si-a redescoperit placerea de a alerga un maraton dupa 20 de ani de inactivitate s.a.m.d., dar ma opresc aici cu istoria participarii mele la maratonul Polului Nord…

Sa il vad pe Zidane la ‘cuca macaii’ a fost surprinzator pentru mine, dar m-au marcat mai mult intalnirile cu 2 exploratori legendari: rusul Victor Boyarski si norvegianul Rune Gjeldnes. Desi pararea lor despre oamenii care alearga la maratonul de la Polul Nord este ca „sunt nebuni” :), bucuria de a ii fi cunoscut personal ma face sa va povestesc cu placere cate ceva despre ei…

Intalnirea cu Victor Boyarski era previzibila si inevitabila, el conducand in prezent baza polara Camp Barneo. Director al muzeului Arctic si Antarctic din Rusia, Victor este considerat unul dintre cei mai buni exploratori polari. Si-a inceput cariera ca om de stiinta la Institutul de Cercetari Arctice si Antarctice (1973-1987), apoi a fost membru a numeroase expeditii polare. A traversat Groenlanda de la sud la nord cu sanie trasa de caini (1988) –  ca antrenament pentru expeditia internationala de 7 luni Trans-Antarctica, care ramane in istorie ca fiind singura si cea mai lunga (6500 km) traversare a Antarcticii cu sanii trase de caini. Recordul nu va mai putea fi egalat sau doborat, deoarece – din motive ecologice – cainii nu mai sunt ‘admisi’ in Antarctica. In 1995, el a fost membru al expeditiei Trans-Arctic, traversand oceanul Arctic din Siberia pana in Canada.  Din 1997 pana in prezent, a fost ghid pentru 18 (!!) expeditii cu schiurile pana la Polul Nord georgrafic.  Intr-una dintre aceste expeditii (2001) a cunoscut-o si pe Uca Marinescu, pe care si-o aminteste foarte bine (de altfel, cand i-am spus ca sunt din Romania, nu m-a intrebat de Ceausescu sau de aurolaci, ci a vrut sa stie ce mai face Uca… :)).

Evident, prima intrebare la care l-am rugat sa imi raspunda a fost daca vestita ‘incalzire globala’ este intr-adevar un pericol sau este un simplu subiect mediatic. Raspunsul si argumentele au fost surprinzatoare, dar nu le fac publice deocamdata – le pastrez pentru eventuale conferinte :).

Pe Rune Gjeldnes il poti vedea oriunde pe aceasta planeta: cu schiurile la Polul Sud, cu echipamentul de alpinist pe munti precum Aconcagua, pe jos prin jungla amazoniana, intr-o canoe prin Madagascar sau cu o cafea in mana la… Camp Barneo, Polul Nord. El este singurul om din lume care a traversat pe schiuri Antarctica, oceanul Arctic si Groenlanda fara suport logistic pe parcursul acestor curse (adica si-a luat la el tot ce a avut nevoie si nu a fost necesara oprirea la diverse baze de explorare pentru a se ‘realimenta’). In plus, detine recordul mondial in privinta distantei parcurse pe schiuri intr-o singura expeditie: 4800 de kilometri (!!).

In ciuda multiplelor sale aventuri solitare, este un tip foarte sociabil, care povesteste cu mare pasiune despre expeditiile sale. M-a impresionat ‘profesia’ mentionata pe cartea lui de vizita: „Adventurer and lecturer„. In traducere libera: „11 luni pe an explorez lumea, 1 luna pe an vorbesc despre asta celor interesati si primesc suficient de multi bani pentru a imi acoperi costurile expeditiilor viitoare„…

…A propos, ce ti-ar placea sa scrie pe cartea ta de vizita? 🙂

PS – ii sunt recunoscator lui Victor Boyarski pentru sprijinul acordat in recoltarea de mostre de gheata de la Polul Nord, pentru Institutul National de Cercetare-Dezvoltare Chimico-Farmaceutica. Sustin cu drag stiinta si cercetarea romaneasca…

Temperatura a fost intre -10 si -25, dar cu vant de 40-50km / h, ceea ce insemna un real feel de -20,-35 C. Din fericire, Ice Power-ul Hot m-a ajutat sa nu simt frigul si mi-a incalzit excelent musculatura pentru efort.

Cursa a inceput cu intarziere de jumatate de zi (la ora 16.00 – ora Europei de Vest), din cauza vremii nefavorabile (vant).

Traseul de 42.195 metri a constat in 11 ture. O tura (prima) a fost mai lunga – aproximativ 4.2 km, celelalte 10 avand 3.8 km.

Starea traseului: fiecare tura era excelenta in prima parte (1.500 metri batatoriti de pluguri pentru pista de aterizare avioane / elicoptere), dar execrabila in a 2-a (2.300 de metri cu zapada de 10-20 cm, care ingreuna foarte mult alergarea). Media de cazaturi era de 2 / tura / participant, din fericire nimic grav (fracturi, entorse etc.)…

La capatul fiecarei ture puteam intra intr-un cort relativ incalzit pentru a ne hidrata si pentru a ne schimba (caciula si masca de protectie inghetau in maxim o ora, iar ochelarii se abureau destul de rapid – cele 2 perechi de Uvex pe care le-am tot alternat. La tura a 7-a am luat ochelarii Rogue, care au rezistat impecabil pana la sfarsit (au fost usturator de scumpi, dar merita toti banii!!!).

M-am oprit de la finalul turelor 2 (pentru schimb rapid de ochelari), 4 (hidratare cu Isostar, schimb ochelari si masca), 5 (am rontait o banana, un baton cu spirulina de la Coral si am schimbat ochelarii), 7 (hidratare cu Isostar, schimb ochelari si caciula), 9 (hidratare cu Isostar si un Liquid Energy de la Sponser).

Dupa aproximativ 6 ture, vantul s-a intetit si vizibilitatea era de 10-20 metri. In acel moment, eram in primii 8-9. Usor-usor, lipsa experientei si-a spus cuvantul si am fost depasit de cativa concurenti. Ultima tura a fost cea mai grea, dar perspectiva terminarii primului maraton din viata mea mi-a dat aripi (sau mai bine zis…senile). Cand am vazut linia de sosire, nu mi-a venit sa cred, am trecut de ea, mi-am scos manusile si m-am aruncat in genunchi! Apoi, am intrebat organizatorii daca sunt ultimul si m-au asigurat ca mai sunt concurenti pe traseu…

Obosit, dar fericit, m-am indreptat catre cortul de dormit, am cautat Iridium-ul din bagaje si am sunat acasa. Era 1 noaptea la Bucuresti, dar familia astepta langa telefon… Nu am putut dormi pana nu au terminat toti concurentii si am stat cu totii la povesti pentru inca ceva timp…

Cum au sarbatorit participantii terminarea maratonului?

Eu am baut 2 beri rusesti „Baltica” (altceva nu aveau), care mi s-au parut fantastice!! Pofteam la o bere din 31 decembrie 2009, cand am renuntat la alcool pentru a ma antrena. Apoi, mi-am vazut de tobele mele…

Krzysztof, polonezul (colegul meu de camera din Spitsbergen) a facut pariu cu un explorator rus ca bea o sticla de votca. Rusul a terminat sticla lui si a inceput sa cante, polonezul a cazut sub masa (la propriu!) dupa jumatate de Stolichnaya si a fost dus pe brate la culcare…

Rik, englezul pasionat de scuba diving si care a terminat maratonul pe locul 2, s-a dezbracat complet (mai putin bocancii…) si a patrulat pe afara cu steagul Marii Britanii in mana. Dupa vreo 30 de secunde a realizat ca e un pic cam frig si s-a refugiat in cort…

Luis, spaniolul, si-a scos fularul blaugrana de socio respectabil si a inceput sa fredoneze un cantec al galeriei echipei sale de suflet, FC Barcelona…

Yen-Po, simpaticul taiwanez de 23 de ani, a mai facut o tura (!) cu steagul tarii sale. Apoi, s-a oprit, s-a uitat spre cer si a inceput sa spuna niste rugaciuni (cred…) intr-o limba pe care nu o inteleg…

Brent, canadianul, s-a costumat intr-un spermatozoid (!) urias (reclama la o clinica de fertilizare) si ne-a imbratisat pe toti (yeac!)…

Restul…au jucat carti, au mancat sau au dormit. Puteti vedea aici pozele 🙂

A propos de concurenti si de rezultatul meu (7h, 53m, 58s).

Nu va spun cine sunt cei din fata mea (oricum, sunt destul de multi si cu antecedente maratonistice excelente, inclusiv timp de 2h 30 la competitii desfasurate in conditii ‘normale’), dar mi se pare extraodinar ca am putut depasi cativa maratonisti cu experienta: Terry Harker (Canada) – 6 maratoane la activ, Krzysztof Szachna (Polonia) – 10 maratoane, Michael Langton (Marea Britanie) – 13 maratoane (inclusiv maratonul Everestului!), Arnold Oliphant (SUA) – 10 maratoane, Delbert Baker (SUA) – 48 (!) de maratoane.

Nu in ultimul rand, nu am lasat niciun concurent din Est sa ma depaseasca (asadar, Romania detine recordul Europei de Est la acest maraton 🙂 )

Un mare motiv de bucurie a fost absenta oricaror dureri musculare in zilele care au urmat maratonului (multumesc Coral pentru Microhydrin si restul nutrientilor :)).

Astazi am in plan prima alergare post-competitionala, mi-am propus sa mentin o medie de 40 de kilometri pe saptamana, pentru a fi oricand gata de un nou maraton.

A propos de acest subiect… Revin in curand si cu planurile mele de viitor, se anunta niste maratoane foarte interesante… 🙂

Daca tot am fost la Polul Nord, m-am gandit ca ar fi pacat sa nu iau si tobele cu mine si sa fiu primul om din lume care tulbura prin percutie linistea absoluta de la capatul Pamantului…

Fara a avea pretentii de virtuoz (cant la tobe doar de cateva luni…), va invit sa vedeti ce a iesit din combinatia: tobe de copil de 10o de euro (cu piese distruse de frig…) + temperatura polara + vant artic – manusi.

Melodia aleasa a fost Yellow – Coldplay, cu dedicatie pentru amicii de la BBC care ne-au insotit in calatorie… :). Pentru cei interesati: partitura de tobe Yellow.

Am descarcat pozele si le-am pus pe Picasa, click aici.

Pentru a vedea pozele facute de Mike King (fotograful oficial al Maratonului de la Polul Nord – editia 2010) si postate pe Flickr, click aici.

Vizionare placuta 🙂

A fost greu, dar s-a terminat bine :).

Sunt acasa, dupa una dintre cele mai palpitante saptamani din viata mea. Am descarcat sutele de poze si de filmulete… Ma uit la ele si nu imi vine sa cred ca s-au intamplat cu adevarat…

Am zburat zeci de ore, mii de kilometri. M-am vindecat (partial 🙂 ) de frica de zbor. Am vazut Polul Nord (am stat lungit, cu fata in sus, fix la 90 de grade latitudine nordica…:) ). Am ‘arborat’ tricolorul nostru la 90N. Am simtit frigul adevarat. Am respirat cel mai pur aer. Am reusit sa termin cu bine primul maraton din viata mea (!). M-am clasat mai bine decat alergatori experimentati, cu zeci de maratoane la activ… Am cantat la tobe ( 🙂 ) la Polul Nord (pentru cei interesati, partitura a fost Yellow – Coldplay). Am cunoscut si am vorbit ore in sir cu exploratori care au ajuns acolo unde nu a mai ajuns nimeni inaintea lor. Am fost in situatii-limita, in care gheatza din jurul bazei noastre a crapat sau avionul nu a putut sa decoleze din cauza conditiilor meteo. Am aflat ‘direct de la sursa’ istoria fiecarui maratonist de la Polul Nord…

As putea povesti ore intregi despre aceasta aventura si promit sa o fac in zilele urmatoare, atat in media cat si in acest blog. Sunt atatea lucruri interesante de vazut / de facut la Pol, incat ar fi pacat sa nu fie impartasite…

Pana cand voi incarca pozele in link-ul meu, puteti vedea aici poze facute de fotograful oficial al competitiei, Mike King.

M-as intoarce oricand Polul Nord si mi-am promis ca o voi face…

5 aprilie, ora locala 7.20.

Dupa aproape 9 ore de zbor si 3 escale, am ajuns ieri dupa-amiaza in Longyearbyen, ‘capitala’ de 2000 de locuitori a insulei Spitsbergen din arhipelagul Svalbard, situat in nordul Norvegiei, la vreo 2000 de km de Oslo (cam la aceeasi distanta se afla Londra de Bucuresti…). Un prim motiv de bucurie a fost ca tobele au rezistat cu bine transportului :).

Zborul a fost extrem de placut si nu au existat intarzieri – SAS mi-a confirmat inca o data ca sunt niste meseriasi :). Peisajul pe care il vezi din avion (intre Tromso si Spitbergen) iti taie rasuflarea si te face sa uiti de oboseala, frica de avion etc. Puteti vedea poze AICI…

Norvegia isi merita pe deplin reputatia de a fi una dintre cele mai scumpe tari din lume. Cu 100 de euro (adica vreo 800 de coroane norvegiene), poti sa mananci un sandwich, sa bei o apa plata si sa mergi cu taxi-ul 2-3 km… Pe de alta parte, nivelul de trai este foarte ridicat, iar frumusetile naturii compenseaza orice efort…

Revenind la Longyearbyen, am fost impresionat de combinatia mare-munte-ghetari, de casutele colorate, de multitudinea de snowmobile, de traditia locala care cere sa te descalti la intrarea in hotel, restaurant, magazin etc. (sa trecem peste partea olfactiva a acestui obicei :)), de vantul teribil de aici (care amplifica discomfortul celor -10,-15 grade), de faptul ca localnicii sunt in tricou si  canadiana (cu fermoarul deschis!!), in timp ce noi suntem imbracati ca pentru Polul Nord, de faptul ca nu ai voie sa parasesti localitatea fara arma si fara a primi instructaj de aparare impotriva ursilor polari…

Si inca ceva: toate snowmobilele si masinile au cheile in contact, iar localnicii isi lasa la vedere schiurile, snowboard-urile etc., fara teama de a le fi furate…

Cat despre geografia si istoria localitatii… Situata dincolo de cercul polar, la 78 de grade latitudine nordica si 15 grade longitudine estica, Longyearbyen a fost fondata de americanul John Longyear, proprietar al companiei de carbune Boston, in 1906 – dupa descoperirea in zona a unor importante resurse de minereu. In prezent, exploatarea miniera si turismul reprezinta principalele industrii ale zonei. Longyearbyen este punct de tranzit pentru multe croaziere si punct de plecare catre expeditii polare. 

Aici gasesti o multime de oameni interesanti: oameni de stiinta, exploratori, sportivi sau simpli turisti dornici de aventura. Unul dintre ei a observat ca purtam aceeasi marca de haine (Mammut) si a insistat sa facem o fotografie impreuna (vezi poza de mai jos). Un tip foarte simpatic, seamana cu un fost fotbalist celebru, dar nu imi amintesc exact cu cine. Dupa accent, cred ca e francez… :)))))))

PS – lasand gluma la o parte, am aflat de ce se afla Zizou in Longyearbyen: sponsorizeaza incercarea unui explorator francez de a fi primul om din lume care traverseaza singur Polul Nord in balon. Detalii aici.