Nu ar fi foarte multe de povestit despre acest ultim ultra din seria „7 maratoane si 7 ultramaratoane pe 7 continente”. Si, cu atat mai mult, de aratat (din dorinta de a fi cat mai ‚usor’, am renuntat la CamelBak, aparat foto etc. si am facut poze doar la start si la final). Chiar si asa, experienta a meritat sa fie traita si, in consecinta, merita sa fie impartasita…

Ziua a inceput la 4.30, cand a sunat alarma nr. 1 (telefonul mobil). Dupa un minut a sunat „rezerva” (alarma ceasului de mana), iar dupa cateva minute telefonul fix (intotdeauna ajuta si un wake-up call din partea hotelului…). Pot parea paranoic, dar am un somn mult mai linistit cand stiu ca ma voi baza pe 2-3 alarme.

Cu totul pregatit din seara precedenta, in 15-20 de minute eram echipat si gata de plecare. Am mai aruncat o privire pe check list-ul facut pentru acest maraton (pentru a ma asigura ca nu uit ceva) si am coborat la receptia hotelului, urmand sa ma intalnesc cu noii mei prieteni brazilieni si sa plecam spre statia de autobuz. Acolo, surpriza: brazilienii ajunsesera deja (cu 5 minute inainte de ora stabilita), dandu-mi peste cap pararea mea despre punctualitatea braziliana… O alta surpiza placuta a fost faptul ca nu a mai trebuit sa ne bazam pe autobuzul organizatorilor (si pe emotiile de rigoare privind respectarea traseului…); sotul uneia dintre receptioniste a trecut pe la hotel si ne-a luat cu masina, el insusi fiind alergator (chiar unul bun, castigand ‚in tinerete’ prima editie a Supermaratona).

Dupa un drum de 20 de km, am ajuns – primii – la locul de start. Soarele inca nu rasarise, organizatorii inca nu aparusera, asa ca m-am asezat pe banca pentru a lua mic-dejunul. Temperatura era deja de 20 de grade si orice speranta (sau mai curand fantezie) de a mea de a avea ceva ploaie si racoare pe parcursul ultramaratonului incepea sa se naruie, fapt confirmat cateva minute mai tarziu la rasaritul soarelui: pe cer nu era nici urma de nor… A propos de cer, fiind in emisfera sudica am retrait senzatia bizara a noptilor din Australia, Noua Zeelanda s.a.m.d., cand ma uitam debusolat la stele si constatam ca totul arata altfel decat in emisfera nordica (niciun car mare, car mic etc.).

Lasand de o parte astronomia, mai ales ca nu ma pricep la acest capitol, sa continui povestirea. Pe la 6 incep sa apara alergatorii, unii dintre ei imbracati in trening si clantanind de frig (!!), timp in care eu incdepusem deja sa transpir… Cateva minute mai tarziu apare si un autocar din care se ‚revarsa’ vreo 40-50 de maratonisti, timp in care organizatorii (aparuti intre timp) fac probe de sunet si de microfon si instaleaza cortul in care se depoziteaza bagajele alergatorilor. Fac cateva poze impreuna cu doi dintre brazilienii pe care i-am cunoscut in autocar pe drumul catre Rio Grande si ne apucam de estimari privind timpul final al fiecaruia. Chiar daca sunt alergatori de 2h 45m – 3 h 15m (la maraton), Ricardo si Wander se afla la primul ultra, asa ca 4h – 4h si 30m li se pare un obiectiv realist. Eu imi propun 5 ore – 5 ore si jumatate, bazandu-ma pe un ritm de 10.5-11 km / ora in prima parte a cursei, cand va fi mai racoare, respectiv 9-9.5 km/h in ultimii 10-15 km, cand va fi foarte cald, voi fi obosit si, in plus, voi avea vreo 8 km de alergat pe nisip. In acest ritm, voi avea la dispozitie si o rezerva de timp pentru situatii neprevazute…

Imi las bagajul in cortul amenajat pentru asta si ma uit cu inima indoita la CamelBak-ul pe care il las acolo, pentru ca nu sunt 100% sigur ca voi gasi apa la toate punctele de hidratare. Imi alung astfel de ganduri si ma duc inspre start. Locatia este o piateta din fata unei plaje enorme; privelistea este superba, cu soarele rosiatic-galbui plutind deasupra oceanului! La start, s-au strans deja multi dintre alergatori (cred ca au fost vreo 400 in total) si incep discutiile cu ‚vecinii’ de pluton. In fata noastra este un domn de vreo 60 de ani, orb, cu un bat de orientare in mana, care va alerga singur; ne spune ca este al „nu stiu catelea” maraton, ca se simte in mare forma si de abia asteapta sa bea o bere dupa… De altfel, el avea sa termine in vreo 6 ore si 5 minute!! Langa noi, un tip pe la 40 si ceva de ani isi ridica tricoul si ne arata o cicatrice care porneste de la piept si continua sub buric (din fericire, nu ne-a aratat pana unde…); ne povesteste ca in 2007 a fost operat de tumoare la intenstin, iar dupa cateva luni de recuperare a decis sa isi schimbe stilul de viata si s-a apucat de alergat. In 2008 a participat la primul lui Supermaratona, experienta pe care a repetat-o in fiecare an si pe care are de gand sa o perpetueze… Tot respectul!

Daca editiile anterioare ale Supermaratona incepeau intarziere de 40-50 de minute (din spusele localnicilor), brazilienii mi-au dat din nou cu punctualitatea in cap si cursa a inceput la 7.00. Traseul este simplu de descris: primii 20 de km au fost alergati pe o sosea care face legatura intre Praia do Cassino (cea mai mare plaja din lume, conform Guiness Book) si orasul Rio Grande, apoi am strabatut strada principala a orasului, am cotit-o spre un port unde mirosea de iti intorcea stomacul pe dos (o combinatie intre gunoi uitat 5 zile la caldura, peste, animale putrezite…si multe altele), am trecut printr-un santier naval, am mai alergat vreo 10-12 km pe o sosea „de centura” (erau 40 de grade la sol si a fost pentru prima data cand as fi preferat stejari in locul palmierilor, care faceau umbra = 0) si am ajuns pe plaja. Acolo, mii de brazilieni faceau plaja sau baie, jucau fotbal, erau cu nuca de cocos sau berea in mana si ne priveau cum alergam, in loc sa facem si noi o baie (recunosc ca mi-a trecut prin minte sa ma abat pentru vreo 5 minute de la traseu…). Am fost impresionat de incurajarile primite si de absenta oricarei atitudini jignitoare sau batjocoritoare a ‚spectatorilor’. Partea asta a traseului mi-a placut cel mai mult (fireste!!) si a fost mai usoara decat ma asteptam. In cele mai multe locuri nisipul era tasat si chiar umed (probabil de la flux-reflux), briza oceanului era perfecta pentru a ne racori, iar gandul ca eram in grafic si ca mai aveam doar cativa kilometri pana la final mi-a dat o doza mare de energie… Plaja m-a impresionat si prin dimensiuni si multi-functionalitate: lata de vreo 2-300 de metri, o parte era folosita pentru stat la soare si sau stat la terase, o parte era pe post de sosea cu 6-8 benzi (dupa maraton am descoperit ca este cam dificil sa o traversezi la ‚ora de varf’…), apoi urma un fel de trotuar (pe care am alergat noi) si, in final, o parte plina de dune si tufisuri – un paradis pentru cainii lor comunitari (da, au si ei asa ceva! Si nu stiu cum se face, dar la ei si cainii sunt veseli si relaxati; probabil ca imprumuta din atitudinea locuitorilor…).

Din fericire, nu am suferit de sete. Posturi de hidratare la fiecare 3 kilometri + o multime de localnici care ne ofereau sticle de apa pe parcurs. Au fost si doua puncte de alimentare (banane si bauturi energizante), precum si gheata disponibila in 3-4 locuri (ce bine e sa iti pui cateva cuburi in sapca!!), deci organizare buna, care ne-a oferit minimul necesar pentru a ajunge fara probleme la finish. Spre final, cand ramasesem fara energy gel (le terminasem pe ale mele…) si se anuntau niste ultimi kilometri destul de crunti pentru mine, ‚cineva’ de acolo de sus mi-a trimis un alergator care mi-a oferit unul, din senin…  – obrigado, no. 41!!

Finalul ‚izbavitor’ a venit dupa 5 ore si 22 de minute – un timp de care sunt foarte multumit, avand in vedere posibilitatile mele si conditiile de desfasurare a competitiei. ‚Brazilienii mei’ au terminat in 5 ore (Wander), respectiv 5h 45 m (Ricardo), iar castigatorii erau deja acasa, probabil, de mai bine de 2 ore… Coincidenta: cand am trecut linia de sosire, in boxe rasuna o melodie romaneasca – Inna… (normal! :)).

A urmat o baie in ocean la care visam de cand am ajuns in Brazilia (in Rio am preferat sa aloc putinul timp pentru vizitarea unor monumente si a unei favela). Si, bineinteles, o bere, pe care mi-am promis-o inca de la inceputul alergarilor mele, cand am renuntat la statul pe canapea si la cele 2-3 beri aferente acestei activitati ‚oarecum’ statice. Mi-am zis atunci ca nu voi mai bea decat atunci cand sarbatoresc o reusita cu adevarat importanta. Culmea ironiei, berea se numea „Antarctica”, exact ca locul in care am alergat primul meu ultramaraton…

Cum ma simt acum, dupa ce am terminat acest proiect intins pe aproape 2 ani? Fericit si multumit! Parca nici nu mai conteaza volumul de alergari si de munca (planificare, organizare, gasit sponsori, etc.), stresul celor 70-80 de zboruri, al cutremurelor, al inceritudinii si al nesigurantei in care am ‚plonjat’ pe parcursul calatoriilor mele, dorul de casa pe care l-am simtit din plin si toate celelalte aspecte ale ‚proiectului’.

Povestea s-a incheiat cu bine, am cunoscut o multime de oameni si locuri (in continuare nu imi vine sa cred ca am ajuns pe fiecare continent!), am strans multe amintiri de impartasit ‚la gura sobei’ copiilor si nepotilor si sunt pregatit pentru urmatoarele ‚provocari’: triatloanele (drumul spre Double Iron va fi MULT MAI GREU decat 7-7-7), organizarea Transmaratonului, terminarea cartii, proiectele de la serviciu si, mai presus de toate, incercarile pe care le am de trecut pentru a deveni parintele ideal pentru copiii mei.

Am scris randurile de mai sus in atocarul care m-a dus din Rio Grande in Porto Alegre si, astfel, cele 5 ore au trecut mai usor…  Urmeaza zborul de la Porto Alegre la Lisabona, unde voi sta o zi, pentru ‚aclimatizare’ si o adaptare la fusul orar… Apoi, miercuri, Lisabona – Munchen – Bucuresti. Yuuu—huuu, ajung acasa!!! Ce bine suna asta dupa un ocol in jurul Pamantului… Pe curand!!

Andrei Rosu

PS – cand te gandesti ca toate acestea au inceput cu o decizie minora: sa alerg un pic…

Am sa termin seria de povestiri de pe cele 7 continente si de la Polul Nord cu cateva amintiri din prima mea calatorie ‘extrema’, cea din zona arctica. Lasand la o parte alergarea maratonului de la Polul Nord, portretele de alergatori (prezentate in posturile din aprilie 2010) sau micile ‘neajunsuri’ (gen wc-ul polar :)) pe care vi le-am impartasit deja, am sa va povestesc despre:

1. Cum se construieste anual (de la zero) baza polara ruseasca de la Polul Nord (Camp Barneo). Inainte de a ma inscrie la maratonul Polului Nord, parerea mea despre cel mai nordic punct de pe Pamant era destul de distorsionata. Afirm (cu jena :)) ca: nu stiam ca la Polul Nord nu este pamant (doar calota glaciara, de 2-3 metri grosime, iar sub ea 4 kilometri de ocean); credeam ca pinguinii si ursii polari traiesc atat la Polul  Nord cat si Antarctica (in realitate, primii sunt doar in emisfera sudica, iar ceilaltii doar in cea nordica); eram convins ca la Polul Nord exista baze permanente ale mai multor tari – de cercetare, militare etc. (de fapt, exista o singura baza – ruseasca – ce functioneaza doar o luna pe an si este construita de fiecare data de la zero, dupa cum veti vedea in filmuletul de mai jos).

2. Cum se crapa gheata in jurul nostru.

 Experienta Polului Nord m-a pus fata in fata cu multe temeri si m-a scos bine de tot din zona mea de confort – lucru pe care nu il regret, pentru ca tocmai asta imi doream… 🙂 Totusi, au existat si situatii ‘la limita’, pe care nu aveam cum sa le controlez si care s-ar fi putut termina destul de rau, daca nu as fi fost inconjurat de oameni experimentati, competenti si responsabili.

Una dintre acestea  a fost momentul in care calota glaciara pe care se afla Camp Barneo a inceput sa se crape… La inceput, pentru doar cativa centimetri (dar intinsa pe cativa kilometri!) – suficient cat sa nu dormim prea linistiti. Apoi, in mijlocul ‘noptii’, am fost treziti de rusii din baza, care au luat pe sus cortul si l-au mutat vreo 100 de metri mai departe, spunandu-ne ca ne putem culca linistiti (evident, nu a mai dormit nimeni :)).

Asa ca baietii aia care cu doar cateva ore mai devreme cantau si defilau in chiloti printre corturi, la minus 35 de grade, un pic ‘euforici’ (noi ne rugam ca macar pilotul avionului cu care urma sa plecam a doua zi sa fie treaz :)) si care nu inspirau niciun pic de incredere, s-au transformat brusc in niste profesionisti polari care ne-au salvat de la o baie arctica… Cпасибо (Spasiba)!

3. Filmul oficial al maratonului Polul Nord 2010. Poate ca unii dintre voi l-au mai vazut, dar m-am gandit ca el inchide destul de bine ‘cercul’ povestirilor mele…

O zi calduroasa va doresc!

Pe parcursul alcatuirii „topului” de experiente prin lumea asta mare, am gasit o multime de materiale filmate si de poze pe care, din diverse motive, nu apucasem sa le vad la intoarcerea acasa din calatoriile mele. Asa ca am grupat cateva materiale interesante (cel putin din punctul meu de vedere :)) in prezentul post (si in urmatorul). Vizionare placuta!

Interviul cu nepoata lui Sir Edmund Hillary. Amelia Hillary este ambasador al maratonului Everest si, totodata, cea care duce mai departe renumele unei familii de alpinisti, bunicul ei fiind conducatorul primei expeditii care a reusit sa ajunga pe cel mai inalt varf al planetei. A doua zi dupa terminarea maratonului, am stat de vorba cateva minute si a acceptat sa filmeze un interviu, dandu-mi astfel ocazia sa devin reporter… Scuze pentru zgomotul de fond 🙂

Calatorie cu capra in masina. Pentru multi dintre refugiatii Saharawi, capra este bunul lor cel mai de pret, valorand – probabil – mai mult decat greutatea ei in aur. De accea, am fost onorati ca am putut calatori in aceeasi masina cu ea…

Intalnirea cu alpinisti veniti de pe Everest. In zilele noastre, Everestul a devenit mai ‘comercial’ si mult mai populat decat acum 30-40 de ani, iar alpinistii ‘grei’ il considera un varf destul de usor (principala bariera fiind costul foarte mare al ascensiunii), mult mai putin tehnic decat K2, Anapurna sau alti ‘optmiari’. Chiar si asa, intalnirea mea cu alpinisti intorsi din ‘zona mortii’ nu putea sa ramana neimortalizata. Mai ales cand alpinistii sunt britanici, iar unul dintre ei s-a antrenat traversand Atlanticul: singur, vaslind, mai bine de 3 luni…

Podurile din Himalya. Daca aveti rau de inaltime, luati primul avion catre Himalaya si plimbati-va pe numeroasele poduri suspendate de acolo. Va garantez senzatii tari, mai ales daca din sensul opus vine o turma de yaci… 🙂

Sherpasii si felul lor de a transporta marfa. Daca tot pomeneam mai sus yacii himalyeni, trebuie sa stiti ca acestia au o concurenta serioasa la transportul de bunuri: sherpasii (porterii)! Oamenii astia sunt adevarati superman-i: transporta zeci de kilograme (si nu ma refer la 10 sau 20…), pe carari inguste, la 4-5000 de metri, pe marginea prapastiilor, in adidasi sau slapi (!), cu telefonul intr-o mana si cu tigara in cealalta. Si nu doar barbatii, ci si femeile. Nu este de mirare ca in aceasta tara speranta de viata a femeilor este mai mica decat cea a barbatilor… 🙁

Traficul din Kathmandu. Vizitarea capitalei nepaleze mi-a schimbat radical opinia despre traficul din… Bucuresti, care mi se pare acum de nota 10! Nu ma credeti? Vizitati cateva metropole din India, Nepal si alte asemenea tari si discutam dupa aceea 🙂 O sa ajungeti la concluzia ca avem soferi disciplinati, fluenta in trafic, risc redus de accidente, ca nu se claxoneaza aproape deloc – aproape un paradis auto… :). Desigur, motociclisti avem si noi, dar nu cate 3-4 pe o motocicleta si nu fara casca; iar vaci plimbandu-se pe ulita mai vedem si noi, dar nu prin centrul capitalei…

5. Aterizarea si decolarea la Lukla, pe cel mai periculos aeroport din lume. Cand frica mea numarul 1 este cea de a zbura cu avionul, va imaginati prin ce am trecut stiind ca voi ateriza, iar apoi voi decola de pe cel mai periculos aeroport din lume… Si va dati seama ce bucuros am fost cand, dupa 2 incercari  esuate de a ateriza la Lukla (Himalaya), am reusit intr-un final (apoteotic!) sa ajungem cu bine pe pista cocotata la 2.800 de metri. Iar decolarea de acolo m-a gasit cu inima cat un purice (sau, mai degraba, cat un piciorus de purice…), stiind ca la capatul pistei se afla o ‘mica’ prapastie, iar pilotii nu au loc de erori: au la dispozitie doar 300 de metri si 15 secunde pentru a decola!! Si inca ceva: avionul cu care am calatorit era foarte vechi si made in India… 🙂

4. Punta Arenas si Pinguinii din Chile. Crescand cu seriale precum „Toate panzele sus”, ajungerea in Punta Arenas (la ‘capatul lumii’) nu avea cum sa nu fie un moment memorabil – chiar daca acest oras arata cu totul altfel decat imi imaginam. Iar pinguinii… adorabili!

3. Atmosfera din Cape Town (Africa de Sud). Daca ultra maratonul Two Oceans este pe locul 1 in topul alergarilor mele de pana acum, experienta sud-africana se afla si ea pe podium. Cape Town este un oras extraordinar! La poalele muntilor, situat intre doua oceane si zone vaste de safari in care vezi de la 3-4 metri lei, girafe, rinoceri sau elefanti, ‘bantuit’ de  struti, babuini, pinguini si alte animale care se plimba nestingherite pe strazi, cu zgarie-nori dar si cu cartiere de casute colorate, cu palmieri, cu o faleza plina de terase si restaurante, cu cantareti si dansatori stradali, cu yacht-uri si vaporase care se plimba printre foci, balene si delfini… Iar vizita la Robben Island, unde a fost inchis Nelson Mandela, este o adevarata lectie de istorie.

2. Everest Base Camp si Everest-ul vazut de varful Kala Pathar. Himalaya nu avea cum sa lipseasca de pe podium. Lipsa de oxigen (pana la jumatate decat la nivelul marii), dificultatea cu care respiram si mergeam, conditiile precare de dormit in cele 2 saptamani de trekking si aclimatizare – toate acestea vor fi cu siguranta uitate, dar imaginea acelor munti URIASI va persista cu siguranta in mintea mea pentru multi ani de acum incolo…

1. Pista de gheata albastra din Antarctica si primele ore petrecute acolo. Cred ca ar fi fost suficient sa scriu „Antarctica”, pentru ca intreaga experienta a fost formidabila. Totusi, am ales sa pun pe locul 1 al topului momentul cel mai emotionant (si mai memorabil) trait de mine pe parcursul acestor calatorii: primele momente in Antarctica. Aflat la mii de kilometri de civilizatie, parand rupt din alta era sau de pe alta planeta, cu un soare 24 de ore din 24 care iti arde pielea si te orbeste in maxim 10-15 minute daca nu iti iei masuri de protectie, cu o vreme care se poate schimba in cateva secunde, cu o zapada de consistenta nispului, cu ghetari grosi de 7-800 de metri si  munti de peste 4.000 de metri, ‘continentul rece’ surpinde la fiecare pas. Cu siguranta, o sa scriu mult timp de acum incolo despre Antarctica…

10. Cascada Niagara. Asemenea multor straini care viziteaza continentul nord-american, ma asteptam ca icon-uri precum Cascada Niagara sa fie mult mai mari… 🙂 Chiar si asa, vederea ei mi-a produs emotii suficient de puternice pentru a o mentiona in acest top. Este coplesitoare (iar curcubeul de deasupra ei – superb)!

9. Derdelus pe o duna sahariana. Fiecare om are cate un pitic pe creier, un lucru pe care l-a visat dintoteauna sa il faca… Al meu a fost (nu ma intrebati de ce!) sa ma ‘dau’ pe o duna. Ceea ce s-a si intamplat, cu ocazia calatoriei din Algeria, in februarie 2011 , pentru a participa la maratonul Sahara…

8. Cetatea Petra. Iordania a aparut destul de recent pe harta turistica a lumii, iar Petra a devenit celebra dupa ce aici au avut loc filmarile la Indiana Jones and The Last Crusade. Dar nu filmul lui Spilberg este cel care m-a atras catre ‘cetatea roz’, ci frumusetea zonei, pe care foarte multi turisti o mentionau pe forumuri. Iar calatoria la Petra (ca de altfel si participarea la Dead Sea Ultra) a meritat pe deplin!!

7. Ziua de 24 de ore din Alaska. Lumina 24 de ore din 24. Am mai trecut prin asta si in Antarctica si la Polul Nord, dar niciodata la temperaturi pozitive si intr-un oras! A fost de-a dreptul straniu ma asez la o teresa la 8 seara, pentru cina, si sa uit sa mai plec la culcare… Iar in ziua maratonului, sa ma trezesc la 4 dimineata si sa vad o multime de oameni pe strazi, ca la 4 dupa-masa!

6. Refugiatii Saharawi. O saptamana petrecuta in taberele de refugiati din estul Algeriei nu poate  lasa pe nimeni nepasator. Am fost in mijlocul unor oameni care incearca de mai bine de 30 ani sa se intoarca in tara lor, aflata sub ocupatie marocana. O comunitate de milioane de locuitori fara acces la resurse, la hrana, la apa, la un loc de munca sau la lucruri pe care noi, cei din lumea ‘civilizata’ le consideram absolut normale si le luam ‘de-a gata’. Aflati in plin desert, Saharawi traiesc exclusiv din ajutoarele ONU (cei mai ‘bogati’ au si o capra…). Dar asta nu ii impiedica sa fie uniti, sa zambeasca, sa fie niste gazde extraordinare si sa spere la un viitor mai bun. Dincolo de ritualul ceaiului (am baut 7-8 ceaiuri / zi…), de cele 50-55 de grade, de faptul ca soarele rasarea si apunea in mai putin de 2 minute si de claritatea cu care se vedeau stelele, amintirea familiei care ne-a gazduit si a taberelor de refugiati Saharawi ma va urmari cu siguranta toata viata..

15. Desertul rosiatic si cangurii din Australia. Chiar daca drumul dus – intors (zbor + escale) a durat aproape 3 zile, pot spune ca experienta australiana a meritat pe deplin si mi-a confirmat asteptarile. Desertul (outback-ul) ciudat de rosiatic, nuantele schimbatoare ale muntelui Uluru, atmosfera (si opera!) din Sydney si, mai ales, intalnirile cu simpaticii canguri si wallabies (niste canguri mai mici) vor ramane cu siguranta pe lista cu ‘povestiri pentru copii si nepoti’…

14. New Delhi si Taj Mahal. India ramane… India. Cu regretul ca am vazut doar 0,001% din aceasta tara, dar cu bucuria de a fi ‘luat pulsul’ unui oras ca Delhi (cu 11 milioane de locuitori!!)  si de a fi vazut ‘minunea arhitecturala’ numita Taj Mahal (cu pretul unei zile intregi de calatorie), am ramas cu o dorinta puternica de a reveni in India. Intre timp, imi condimentez mancarurile cu curry, in memoriam…

13. Turnul Eiffel vazut noaptea. Aici nu este vorba (doar) despre privirile aruncate acestui obiectiv turistic de la fereastra hotelului sau de la masa unei cafenele pariziene. Este vorba, in special, despre usurarea pe care am simtit-o cand, dupa 10 ore de alergat pe colinele si prin padurile de la marginea Parisului, dupa ploaia si bezna ultimilor 30-40 de km ai ultra maratonului Eco-Trail, am vazut in sfarsit luminile orasului, dominat de turnul metalic….

12. Templul maimutelor din Kathmandu. Capitala nepaleza m-a socat prin poluarea extrema (accentuata de caldura), traficul infernal (era apropae imposibil sa traversezi, ca piteton, strada!), prin putinele spatii verzi si, nu in ultimul rand, prin ritualul hindus de ardere in public a mortilor (man-beque-ul de care va povesteam…). Dar am inclus in acest ‘top’ o amintire aparte, cea a vizitarii Templului Maimutelor, o oaza de liniste, de vegetatie si, bineinteles, de maimute! M-am simtit ca in Cartea Junglei, la care ma uit frecvent cu fi-miu… 🙂

11. Cartierul Caminito si dansatorii de tango din Buenos Aires. Nu ai cum sa iti descoperi pasiunile daca, indiferent de varsta, nu te expui cat mai des social si cultural. Tocmai de aceea, am decis acum 2 ani impreuna cu sotia mea sa invatam minim 3 lucruri noi in fiecare an – de exemplu cursuri de dans, de gatit, de fotografie, de cantat la un instrument, de yoga, de pilates sau de parenting. La capitolul dans am luat, timp de cateva luni, lectii de tango. Insuficente pentru a avea pretentii de dansator, dar suficiente pentru a imi dori sa revin in Buenos Aires, capitala mondiala a milonga-ului si sa imi dansez sotia intr-o piateta sau pe o terasa din coloratul cartier Caminito…

PS –  A propos de milonga – ii fac reclama unchiului meu, instructor de tango: cei pasionati de acest stil de dans sunt asteptati la Fabrica de Tango ! 🙂

Alergarea luuunga (sa imi ajunga! :)) de la Brasov la Bucuresti mi-a dat ocazia sa ma gandesc la o multime de locuri vizitate si intamplari petrecute pe parcursul calatoriilor mele din 2010 incoace, pe cele 7 continente si la Polul Nord. Am facut un top al celor mai „vii” amintiri…

20. Ascultarea unor melodii romanesti la posturi de radio sau in locuri publice din strainatate. De cand cu boom-ul O-zone, nu cred ca mai este o surpriza pentru noi sa auzim prin lume melodii facute in Romania (Morandi, Inna, Akcent,Play & Win, Andreea Banica, Mihai Trastariu, Paul Panait, Naguale, Edward Maya, David Deejay feat. Dony etc.). Daca pana nu demult eram asociati cu numele lui Nicolae Ceausescu sau, in cazuri mai fericite, cu cel al unor sportivi precum Gheorghe Hagi, Nadia Comaneci sau Ilie Nastase, iata ca ne facem usor-usor un loc in lume si cu muzica dance-pop. Poate vom fi o urmatoare Suedia si vom avea o adevarata industrie muzicala de export… Daca noi avem o parere proasta despre muzica romaneasca, strainii au ceva mai putine prejudecati si, personal, am fost surprins sa aud un brazilian cantand in limba romana (in Antarctica!) sau un DJ iordanian laudand sound-ul nostru dance…

19. Calatoria la Wadi Rum (Iordania). La doar cateva saptamani dupa ce facusem cunostinta cu desertul, in Sahara, Ultra maratonul Marii Moarte mi-a prilejuit o noua incursiune in zone desertice, de aceasta data in Iordania. O surpriza placuta a fost Wadi Rum („Valea Lunii”), un canion desprins, parca, din basmele orientale…

18. Vantul katabatic din Antarctica. Despre Antarctica as putea scrie sau povesti zile intregi si, cu siguranta, veti mai regasi in topul meu amintiri de pe cel mai rece continent! Una dintre imaginile care mi-au ramas adanc intiparite in minte este cea a zapezii (de consistenta nisipului) ridicate de vant la doar 1-2 metri inaltime si purtate cu viteza ametitoare, creand iluzia unei avalanse sau a unui tsunami care se revarsa peste muntii uriasi…

17. Condusul pe 7 continente, inclusiv a unei masini cu volanul pe dreapta. Atunci cand alergi pe fiecare continent este pacat sa nu te folosesti de ocazie pentru a deveni unul dintre putinii oameni din lume (poate singurul :)) care au condus un vehicul in cele 7 colturi ale lumii… Daca Europa era bifata de vreo 15 ani, plimbandu-ma cu masina si cu scuterul, in Africa am avut ocazia de a conduce o masina cu volanul pe dreapta (premiera pentru mine), in Antarctica un snowmobile, in America de Nord masina varului meu Raul, in America de Sud masina inchiriata in Chile, pentru a ajunge de la Santiago de Chile la Vina del Mar, in Asia o masina de golf (cred ca asa se numeste), intr-un complex hotelier de la Marea Moarta si un motor rickshaw in New Delhi. In Australia m-am plimbat cu o bicicleta, iar in Noua Zeelanda urmeaza sa conduc o masina, ca sa inchei lista vehiculelor motorizate…

16. WC-ul polar. La Polul Nord am stat intr-o baza ruseasca, singura din zona (Camp Barneo). Chiar daca am avut parte de un ‘sejur’ destul de confortabil (corturi partial incalzite, mancare gatita, etc.), partea cea mai ‘traumatizanta’ a acestei experiente a fost, indiscutabil, ‘toaleta’ arctica, respectiv un butoi infipt in calota glaciara, sub cerul liber. Imaginati-va (dar nu prea mult :)) ce inseamna sa folosesti aceasta toaleta in conditiile unei temperaturi care variaza intre -20 si -40 C si a unui vant care sufla cu 50-60 km / ora! (evident, nu am vazut pe nimeni citind reviste…). Din respect pentru cei care au stomacul sensibil, m-am abtinut de la publicarea unui filmulet despre acest subiect (sau prim-planuri), dar cred ca poza este destul de elocventa…

Va anuntam in luna ianuarie ca mai multi romani sunt aproape de a finaliza circuitul 7 maratoane pe 7 continente, care exista in prezent sub 2 variante, singura diferenta dintre ele fiind data de locatia maratonului din Antarctica: in peninsula (382 de alergatori care l-au finalizat pana in prezent) sau pe continent (66 pana acum). Un alt circuit care le include pe cele de mai sus dar si maratonul de la Polul Nord (care nu este continent), se numeste Grand Slam Club si are pana in acest moment 50 de membri carora sper sa ma alatur peste aproximativ 2 luni (18 iunie 2011), odata cu terminarea ultimului maraton din circuit (Alaska Mayor’s) 🙂

Primul roman care a reusit sa finalizeze circuitul 7 continente este EDUARD POPESCU. Ultimul maraton din acest circuit a fost cel din capitala Australiei (Canberra), sambata 9 aprilie 2011, pe care Edi l-a terminat cu un timp excelent pentru categoria la care a concurat (50-59 ani), respectiv 4 ore si 9 minute! Am subliniat aceasta data pentru ca o consider istorica pentru maratonul romanesc: tara noastra a ajuns pe harta „lumii bune” a alergatorilor. Sa speram ca ii vom ajunge din urma pe campionii absoluti ai acestor circuite, alergatorii americani…

Bravo Edi, felicitarile mele si, cand ajungi in Romania… astept cele 2 beri ‘isotonice’ pe care mi le-ai promis ieri :)))

You did it, man – you are GREAT!!!

…in 77 de saptamani.

Fara a avea o obsesie pentru o anumita cifra, imi mentin planul de a finaliza cate un maraton pe fiecare continent si de a intra in Seven Continents Club si, subsecvent (prin terminarea maratonului de la Polul Nord), in Grand Slam Club.

Mi-ar placea sa fiu primul roman care intra in cluburile respective, dar nu ma voi supara daca initiativa mea va starni dorinta altor romani de a reusi acest lucru inaintea mea :). Mai mult, promit solemn (si public) sa le ofer suport (si o bere la final!).

Pana la urma, nu conteaza cine va reusi sa intre primul (sau, de ce nu, prima!) in cele 2 cluburi, important e sa punem  si noi tricolorul acolo, ca sa stie lumea ca romanii exista si alearga… :).

Dupa Polul Nord, evident nu putea sa lipseasca Polul Sud 🙂 (de fapt, Antarctica). In plus, voi alerga si in Sahara, Himalya, Alaska, desertul australian si jungla amazoniana. Un pic rupt din decor pare maratonul Eurasia (Istanbul), dar m-am gandit sa alerg si o competitie obisnuita (de oras), pentru a vedea diferenta dintre alergari extreme si cele pe asfalt… Si, pana la urma, nu are de ce sa imi fie rusine: e singurul maraton care se desfasoara pe 2 continente :).

Ca sa nu mai prelungesc „suspansul”, iata… lista celor 7 maratoane !