Ultimele 2 zile au fost ‘de recuperare’, cu alergari foarte lejere (sesiuni de 45-60 de minute, cu maxim 10 km / ora) dar si cu o incursiune cu catamaranul printre fiorduri, ghetari, iceberg-uri, lei de mare, delfini, balene etc. Peisajul iti taie rasuflarea si ma feresc sa folosesc prea multe epitete, pentru a nu da senzatia ca exagerez :). Tocmai de aceea, va las sa vedeti imaginile pe care le-am postat in POZELE MELE…

In aceasta scurta croaziera am reintalnit o multime de alergatori de la maraton (usor de recunoscut dupa tricoul de finisher pe care il purtau :)), printre care si un american cu care am terminat maratonul in acelasi timp si m-am bucurat sa il revad. Aaron are 33 de ani, voluntarizaza si strange fonduri pentru Leukemia & Lymphoma Society (despre care va povesteam ca a fost reprezentata in Alaska de peste 800 de alergatori), este un computer scientist care nu mai lucreaza de la 26 de ani (!!), cand si-a vandut compania de software pentru suma cu multe, multe zerouri (va dati seama ce viata grea are… :)). De atunci, s-a apucat de alergat, terminand mai mult de 50 de maratoane in jurul lumii (inclusiv cel de la Boston, anul trecut). Regreta ca nu s-a apucat de alergat mai devreme (si eu!!) si este inscris in circuite precum 7 Continents si 50 States (cate un maraton in fiecare stat american – a bifat pana acum 30 dintre ele). Zilele viitoare o sa postez un interviu foarte inspirational pe care i l-am luat in timpul excursiei…

A propos de interviuri. Incepand cu maratonul trecut (Everest) am inceput o serie de interviuri cu alergatori, cu tema My life in a minute (de fapt, interviurile au cate 10-15 minute :)), pentru a afla ce anume ii motiveaza pe alergatori, cum se antreneaza, care sunt secretele lor, ce sfaturi au pentru alti alergatori, care este visul lor (fiecare om are asa ceva :)), cum ‘balanseaza’ alergatul cu viata de familie, cariera si alte aspecte ale vietii lor personale si profesionale, ce spera sa obtina prin alergat, ce schimbari au aparut in viata lor de cand alearga s.a.m.d. Ar fi fost bine sa am aceasta initiativa inca de la primul maraton, cel de la Polul Nord, dar mai bine mai tarziu decat niciodata… 🙂

Diseara plec spre Toronto (2 avioane, timp total de zbor 8 ore + 3 ore escala), apoi spre Burlington (la varul meu), unde voi sta si ma voi antrena pana pe 3 iulie. Pe 2 iulie alergam impreuna ultramaratonul de 50 km trail Creemore Vertical Challenge, in Ontario (al 5-lea din cele 7 ultra pe care mi-am propus sa le alerg pe cele 7 continente).

Ar mai fi de mentionat ca in Alaska traiesc si lucreaza cativa romani. Vorbind cu Colleen Miller, castigatoarea maratonului de sambata (3h si 17m, aflata la primul ei maraton!!!), ne-a spus ca in grupul ei de prieteni sunt conationali de-ai nostri sau americani cu ‘radacini’ romanesti de pe la sfarsitul secolului al 19-lea (daca va cheama „Medrea”, sa stiti ca s-ar putea sa aveti rude prin Alaska :)))”. De asemenea, la finalul maratonului am intalnit un sucevean stabilit aici in urma cu 10 ani, director la cea mai mare sera din Anchorage. Este un super-baiat, ne-a facut un tur al serelor, am vazut niste rosii si castraveti uriasi, flori extraordinare (cam toate florile pe care le-am fotografiat in Anchorage provin de la serele lui), apoi ne-a invitat la cel mai bun restaurant japonez din oras (multumim, Stefan!!).

Cam atat pentru azi. Deoarece mai am vreo 5 ore pana plec spre aeroport, mi-am inchiriat o bicicleta pentru a vedea mai mult(e) din Anchorage…

Pe curand!!

Editia cu numarul 38 a maratonului Alaska Mayor’s – Midnight Sun.

4.400 de alergatori, 4 probe (maraton, semi-maraton, 5.6 mile si cursa de copii de 1.7 mile), 14 tari (noroc cu Romania, altfel erau doar 13 tari – numar cu ghinion pentru americani :)) si interes national maxim – 49 de state americane reprezentate (din totalul de 50; a’lipsit’ doar Delaware)!

479 de alergatori la proba de maraton masculin, 524 la maraton feminin.

Vreme excelenta, cer senin, 10-15 grade la start si 20-25 de grade (Celsius) pe parcursul cursei (ni s-a spus ca pentru prima data dupa multi ani nu a plouat in timpul acestei curse…). A fost primul maraton de oras la care soarele stralucea puternic la ora 5 dimineata, cand ne-am trezit :).

Organizare EXCELENTA (ca la americani…), cu exceptia transportului la locul de start, prima cursa ‘ratand’ sa ne ia de la locul stabilit, autobuzul fiind deja plin cu alergatori, motiv pentru care am asteptat inca 30 de minute urmatoarea cursa si am avut ceva emotii (nu am fi vrut sa ratam startul… :)). Oricum, am folosit jumatatea de ora pentru a ne inclazi…

Mai bine de jumate din traseu a fost trail, cu diferente de nivel mai mari decat ma asteptam si care mi-au dat peste cap planul de a imi imbunatati recordul personal, desi cred ca am facut cea mai buna cursa de pana acum si m-am simtit excelent (sunt sigur ca a contribuit la asta si ‘cantonamentul’ din Himalaya).

Peisaje SUPERBE, traseul trecand prin ‘salbaticia’ Alaskai, prin paduri inconjurate de munti, pe langa lacuri si rauri de unde ma asteptam sa apar dintr-un moment in altul cate un urs cu un peste in gheare :). Ma rog, nu ar fi fost un pericol real, pentru ca nu am fost cel mai lent dintre alergatori :))).

Rezultate. S-a castigat cu 3 ore si 17 minute la feminin si cu 2 ore 30 de minute la masculin (fireste, un kenyan :)), dar timpii sub 3 ore au fost o raritate (doar 8 alergatori). Cei mai ‘lenti’ dintre alergatori au terminat dupa mai bine de 8 ore.

Cat de spre noi, subsemnatul a terminat dupa 3 ore, 58 de minute, 49 de secunde, locul 129 in clasamentul general masculin si locul 24 la categoria noastra de varsta (30-34 ani). Varul meu, Raul, aflat la al doilea maraton din viata lui, dupa cel de luna trecuta de la Toronto si-a imbunatatit recordul personal cu 7 minute (timp final 5 ore, 12 minute, 8 secunde) si s-a clasat pe locul 354 la general si locul 58 la categoria noastra de varsta – un rezultat excelent, avand in vedere dificultatea cursei si faptul ca se antreneaza doar de cateva luni!

Ce ar mai fi de spus (scris)? Am fost impresionat de Leukemia & Lymphoma Society care a fost reprezentata de 850 de alergatori (!), toti imbracati in culoarea asociatiei (mov). Pe tricoul fiecarui alergator era scris si numele pacientului pentru care alerga voluntarul respectiv. De asemenea, la fiecare mila se afla catre un antrenor, reprezentant al asociatiei, care si multi alti voluntari care aplaudau si incurajau alergatorii. Am fost emotionat de o doamna care avea scris pe tricou: „I survived Leukemia„.

Cand am vazut linia de sosire am izbucnit in plans. Nu stiu de ce – probabil ca am realizat ca se apropie momentul pe care l-am visat anul trecut cand am inceput sa planific circuitul 7 continente si pentru care am tras din greu in ultimele 11-12 luni, reusind sa respect programul de antrenament si terminand toate cursele. In continuare, nu imi vine sa cred ca am trait / traiesc toate aceste experiente, probabil ca asta se va intampla de abia cand le voi povesti copiilor si nepotilor…

Era sa uit: administratorii 7 Continents si Grand Slam Club s-au ‘autosesizat’ repede si au postat new entry-ul romanesc pe site-urile lor 🙂

Si ca sa inchei intr-o nota vesela, pe traseu am vazut un copil care tinea in mana un afis pe care scria: „Chuck Norris has never run a marathon!” 🙂

Pe curand!

PS – Oana, te iubesc, esti cea mai minunata sotie!!!

Va iubesc si va multumesc ca sunteti langa mine!!!

PS – Revin cu povestea maratonului mai tarziu…

Astazi a fost o zi copy + paste cu cea in care am sosit la Punta Arenas, in drumul meu de anul trecut catre Antarctica. Cele 2 orase seamana destul de mult: clima, dimensiune (totusi, Anchorage e putin mai mare…), obiective turistice (cate un mall, un indicator, cateva parcuri, magazine cu suveniruri), faleza, vapoarele din port etc. O diferenta o reprezinta avioanele F16 ale US Air Force care fac antrenamente si sparg zidul sonic, bubuind un pic cam des si cam tare…

Dimineata ne-am ridicat kit-ul de concurs, destul de ‘subtire’ (doar numarul si chip-ul; probabil ca vom primi tricoul de participare odata cu medalia, la finalul concursului). Acolo am intalnit o multime de magazine de vanzare a produselor pentru sportivi, cateva zeci de alergatori, dar si tot felul de mascote mascote (reni, ursi). Ne-au impresionat 2 alergatori (sot si sotie) trecuti  de prima tinerete, care purtau haine facute integral din numere de concurs de la editii anterioare ale maratonului…

Nu ne-am putut abtine sa nu ne pozam cu ei, iar ei au fost foarte impresionati de ceea ce scrie pe spatele tricoului meu – o sa vedeti in articolul de dupa maraton ce anume scrie :). Apoi, ne-am intors la hotel si ne-am pregatit tot ce trebuie pentru cursa de maine: echipament, suplimente, electroliti, apa alcalinizata etc. Nu stiu de ce, dar de fiecare data inaintea unui maraton sau ultramaraton am emotii ca in copilarie in ajunul venirii lui Mos Craciun…

Ne-am mai plimbat prin Anchorage, am admirat casele tip nord american, fara gard, inconjurate de un gazon impecabil, refluxul oceanului, parcurile in care lumea statea intinsa pe iarba si se bucura de venirea ‘anotimpului cu soare’ (am mai vazut scena asta in Helsinki :)) si am revenit in camera pentru a ne lupta cu ‘soarele noptii’ si incerca sa adormim la o ora decenta, astfel incat sa prindem macar 5-6 ore de somn. Maine, trezirea se da la ora 5 (era sa spun ‘in zori’, dar aici nu prea exista asa ceva :)), la 6 ne ia shuttle-ul catre locul de start (undeva la marginea orasului), la 7 trebuie sa ne prezentam la start pentru sedinta tehnica, iar concursul incepe la ora 8.

Tineti-ne pumnii!!

Andrei & Raul – ‘echipa Romaniei’ la maratonul din Alaska 🙂

Scriu aceste randuri din Anchorage, Alaska, la ora 12 noaptea, la lumina unui soare care refuza sa apuna…

Toate 3 zborurile au fost placute, fara zgaltaieli, si conform programului. Chicago – Anchorage l-am zburat cu American Airlines si am vazut diferenta intre liniile aeriene americane si cele europene, in favoarea acestora din urma: avion vechi de x zeci de ani, exploatat la maxim (avea scaune si la intrarea in avion, unde de obicei este un coridor), fara mancare la bord – chiar daca zborul a durat aproape 7 ore (puteai cumpara niste snack-uri…), monitoare care mi-au amintit de televizoarele ‘Diamant’… – pe scurt: toate conditiile necesare pentru a ma culca din secunda in care am ajuns in avion 🙂

La aproape 2 saptamani dupa ce am fost in apropierea celui mai inalt varf al continentului asiatic (si al planetei), am survolat de aceasta data cel mai inalt varf al continentului nord american – McKinley, 6.194 metri. Dupa multa zapada, ghetari, lacuri glaciare si zapada, in apropierea Anchorage-ului peisajul s-a inverzit brusc si am aterizat pe marginea oceanului, intr-o insula de verdeata…

Din fericire, formalitatile vamale fusesera facute in Chicago (au durat aproximativ 90 de minute), asa ca nu am mai pierdut timp in aeroportul din Anchorage. In rest…temperatura este in jur de 15 grade, cerul senin, lumina cat cuprinde (soferul autobuzului ne-a spus ca in aceasta perioada nu se face noapte, intunericul fiind de fapt un asfintit mai prelungit…)

Si, bineinteles, sunt bucuros ca mi-am revazut verisorul 🙂

Revin maine cu poze din Alaska. Acum ma culc, pentru ca sunt defazat rau de tot din cauza fusului orar…

Am visat la acest titlu din secunda in care am decis sa ma inscriu in circuitul 7 maratoane pe 7 continente 🙂

A trecut aproape un an de la inceputul acestei aventuri si, din fericire, totul a decurs conform planurilor si sperantelor: zero accidentari, sprijin de la sponsori (mii de multumiri!!) si, mai ales, de la compania unde lucrez (multumesc UniCredit Leasing!!), toate cursele terminate in timpul limita impus de organizatori si absenta oricaror evenimente ‘imprevizibile’ care sa afecteze bunul mers al proiectului (amanari de competitii, anulari de curse aeriene, conditii meteo extrem de nefavorabile etc.). In plus, dupa alergarea ultra maratonului din Antarctica ‘m-am ales’ cu circuitul 7 ultra, pentru a deveni (probabil) primul om din lume care alearga atat maratoane cat si ultra maratoane pe fiecare din cele 7 continente… 🙂

Dar, ca sa ‘nu zic hop pana nu sar gardul’,  sper ca si maratonul din Alaska sa se desfasoare sub aceleasi auspicii… 🙂 A propos de acest maraton, ajuns la editia nr. 38 (!). Are loc sambata, 18 iunie, in Anchorage, principalul oras din Alaska – cel mai nordic stat american. In ciuda pozitiei geografice – in preajma Cercului Polar – clima din Anchorage este blanda, cu temperaturi in timpul verii de 10-15 grade. Chiar si iernile sunt destul de calduroase (temperatura nu scade niciodata sub -40 de grade :)). Un lucru interesant pentru aceasta perioada: soarele apune la 12 noaptea si rasare la 4 dimineata – deci aproape 20 de ore de lumina! Asta o sa imi aminteasca cu siguranta de Polul Nord si Antarctica…

Drumul pana acolo. 3 zboruri (comerciale), cu escale scurte intre ele: Bucuresti – Londra (3h 30), Londra – Chicago (8h 30), Chicago – Anchorage (6h 30), adica 18 ore si jumatate plus 5 ore (timp cumulat) de escale :(. Partea amuzanta este ca, desi plec la 8.30 dimineata si calatoresc aproape 24 de ore, voi ajunge in Alaska in aceeasi zi (pe 16 iunie), la ora 21.00 (avantajul calatoriilor spre vest…). Referitor la fusul orar: Anchorage este cu 11 ore in urma Bucurestiului (ca sa nu se mai spuna ca nu suntem si noi cu ceva inaintea americanilor :))

Revenind la titlu – evident ca sper ca Alaska sa nu fie ultimul meu maraton 🙂 (desi ma bate gandul sa ma ‘specializez’ pe ultra maratoane…). Obiectivele mele la aceasta competitie sunt:

– sa trec linia de sosire in mai putin de 8 ore (timpul limita al competitiei);

– sa imi imbunatatesc recordul personal pe distanta de 42 de km si 195 de metri;

– sa obtin un loc in prima treime a clasamentului aferent categoriei mele (< 40 de ani), ceea ce ar fi mai mult decat onorant pentru cineva care a inceput sa se antreneze de abia acum un an si ceva… :);

– sa imi revad (dupa cativa ani buni) varul emigrat in Canada, care s-a apucat si el de curand de alergat, iar in Alaska va alerga al doilea maraton din viata lui (pe curand, Raul!!);

– sa ma mentin in forma pentru urmatoarea competitie, ultra maratonul de trail din Canada (Creemore Vertical Challenge 50k) pe care il voi alerga pe 2 iulie (a doua zi dupa Ziua Nationala a Canadei :)).

Revin cu vesti si poze din Alaska!