Menu

Nu, nu am fost prins de cutremurul cel mare, sunt inca pe Pamant si va scriu de aici, din Noua Zeelanda…

Azi dimineata am avut primul antrenament de inot, intr-un complex folosit atat de sportivii de performanta cat si de ‚simplii cetateni’ ai Christchurch. Vechiul bazin olimpic folosit de inotatori si triatlonisti a fost distrus anul trecut, de cutremur. Ca sa va dati seama de forta lui, iata cateva poze „before and after” (click aici). Am ajuns la complex la 5.30 dimineata, ora la care ma asteptam sa fiu primul. Supriza! Parcarea din fata complexului era aproape plina, iar cele 3 (!) bazine erau deja populate cu inotatori care se antrenau din greu.

Nu intru in prea multe detalii despre facilitatile oferite (2 bazine semi-olimpice acoperite, un bazin olimpic in exterior, cu apa incalzita, jacuzzi, saune etc.), pentru a nu pune sare pe rana. Cu totii ne-am dori astfel de conditii in orasele din Romania si sunt sigur ca, intr-un viitor nu foarte indepartat, autoritatile locale ne vor facilita accesul la conditii similare de pregatire sau recreere… 🙂

Am fost directionat de catre verisoara mea catre unul din bazinele semi-olimpice, in care 3 antrenori pregateau niste copii de 14-15 ani. Cand am vazut cum inoata, mi-a fost cam jena sa intru in apa, dar nu mai puteam sa dau inapoi :). Am vorbit cu unul dintre antrenori (specializat pe triatlonisti), i-am spus ce obiective am, care este scurtul meu ‚istoric’ ca inotator si l-am rugat sa ma ajute cu: a) un program de antrenament pentru Ironman si b) corectarea / imbunatatirea stilului meu de inot. L-am incurajat sa imi arate „no mercy” si m-a asigurat ca mila nu face parte din program…

Mi-a zis sa incep cu 400 de metri, pentru a ma vedea ‚in actiune’. Fireste, la fiecare bazin de-al meu, copiii de pe celelalte culoare faceau doua… si de abia erau la incalzire. La sfarsitul celor 16 bazine, „coach Axel” ma cheama la marginea bazinului, imi arata o filmare facuta cu ‚smart phone’-ul si imi zice: „uite, ar trebui sa imbunatatesti 3 lucuri: sa fii mai putin incordat, sa intinzi mai mult bratele si sa folosesc tot piciorul, nu doar genunchiul”. Eu aveam o impresie decenta despre stilul meu de inot, stiind cat de cat teoria, dar cand iti vezi filmarea nu mai ai ce sa comentezi…

„Diagnosticul” fiind pus, nea „coach” mi-a scris cu marker-ul pe o tabla programul pentru urmatoarele 2 ore, respectiv diverse exercitii pentru corectarea stilului de inot. La finalul celor 2 ore ma simteam ca un naufragiat care ajunge la tarm dupa vreo 5 zile de inot in ocean… Dar, masochist cum sunt, ma duc si maine, si poimaine… 🙂

O alta mare bucurie, in afara terminarii antrenamentului, a fost ca antrenorul m-a pus in legatura cu distribuitorul local de swimsuits. Noua Zeelanda are cateva branduri de renume (Orca, BlueSeventy), care sunt pe lista de echipament de inot acceptat la Ironman. Cateva ore mai tarziu eram intr-un magazin si probam diverse costume, alegand in final un Blueseventy Reaction, care m-a ‚coafat’ cel mai mult ca raport calitate – pret. Maine dimineata il voi testa la bazin si, daca totul este ok, il voi pastra si, astfel, voi scapa de o mare grija (avand in vedere ca nu am voi sa particip la Ironman-urile din Mallorca si Tara Galilor fara un astfel de echipament).

In aceasta dupa-amiaza am facut si un antrenament de alergare, pe gazonul impecabil al unui parc enorm (Hagley), plin de alergatori, yogini, pilates-isti, rugbisti, golf-isti, biciclisti si alti amatori de miscare de toate varstele. Nu stiu daca acesta este spiritul locuitorilor din Christchurch sau daca ei prefera sa stea cat mai mult in aer liber din cauza cutremurelor, dar mi-a placut foarte mult ceea ce am vazut. M-au impresionat 3 alergatori care pareau a fi nepot, tata, bunic…

Lasand sportul la o parte, sa va mai spun (scriu) ca aici poti avea carnet de conducere de la 15 ani (!!), ca Messi, Ronaldo si Banel Nicolita sunt niste ilustri necunoscuti (sportul lor national este rugby-ul, la care tocmai au iesit campioni mondiali) si ca neozeelandezii sunt foarte calmi, avand vreo 2-3 viteze mai putin decat noi, romanii…

Atat pentru azi, ma duc la culcare (deja am depasit ora mea ‘standard’, respectiv 22.00…), iar maine o iau de la capat cu inotul si sper sa apuc sa vizitez orasul.

Pe maine!

PS – Cu ocazia orelor petrecute la bazin, am realizat ca am inotat pe 6 continente. Mai am Antarctica si finalizez circuitul 7 continente si la inot, dupa ce am alergat si am condus pe fiecare continent. Totusi, nu am nicio intentie de a inota vreodata in Antarctica (brrrr!!!.)…dar nu se stie niciodata! 🙂

Au mai ramas 8 zile pana cand plec in jurul lumii, pentru a alerga ultimele doua competitii din seria celor 7 maratoane & 7 ultramaratoane pe 7 continente. Prima dintre ele va fi, pe 25 februarie, in Noua Zeelanda. Daca multiplele aterizari si decolari nu erau un motiv suficient pentru a avea emotii si un puls crescut, am mai gasit un ‘stimulent’: cutremurele :).

Pe 22 februarie 2011, cu doar 2 saptamani inainte de tragedia din Japonia, un cutremur devasta orasul Christchurch (Noua Zeelanda) si determina aproape o cincime din populatie sa abandoneze orasul. Seria de cutremure, inceputa in septembrie 2010, continua cu o medie zilnica de 20 de cutremure!

Pe 21 februarie voi ajunge in Christchurch, iar a doua zi voi fi martorul unei triste aniversari: 1 an de la cutremurul din 2011. Pe masura ce data plecarii se apropie, creste si nelinistea mea, dar nu am de ce sa ma plang (nu m-a obligat nimeni sa merg acolo… :)).

Din clipa in care am decis sa ma inscriu la maratonul Polului Nord pentru a imi schimba radical felul de a fi, am stiut ca va trebui sa imi inving, mai devreme sau mai tarziu, toate temerile. Pe rand, m-am confruntat cu teama de schimbare, de necunoscut, frica de  avion, de inaltime, de  temperaturi scazute, de lipsa a confortului, de serpi, de…multe altele. Iar acum, ‘testul suprem’ – cel de a ma obisnui cu ideea ca pamantul se zgaltie sub mine si ca, pana la urma, suntem cu totii niste jucarii in mana destinului…

Sunt de parte de a spune ca le-am depasit. Sunt sigur ca ele ma vor insoti toata viata (chiar si dupa aproape 100 de zboruri cu avionul in mai putin de 2 ani, am aceeasi stare de anxietate in preajma aeroporturilor…), dar am invatat sa traiesc cu ele. Si, ce conteaza cel mai mult, nu le mai las sa stea in calea obiectivelor mele!

La final, ca sa vad si partea plina a paharului, ma bucur ca ma voi ‘familiariza’ cu cutremurele. Asta ma va ajuta sa am mai mult sange rece atunci cand va veni ‘the big one’ in Romania. Si, cine stie, poate ca voi putea salva, astfel, niste vieti…