Partea frumoasa este ca, odata dobandita, anduranta ramane undeva, pe acolo. Creierul ‚stie’ ca a mai trecut prin zona aceea, si-a facut harta si se simte confortabil. Chiar daca este vorba despre nopti nedormite, sute de kilometri parcursi, halucinatii, dureri sau monotonie, mintea ne va ajuta sa depasim momentele in care corpul urla si zice „vreau acasa!”.
Gradul de confort pe care vrem sa il avem la o cursa de anduranta este direct proportional cu cel pe care ni-l construim la antrenamente. „Fa-ti antrenamentele grele, pentru a avea concursuri (mai) usoare” – este mantra cu care imi construiesc planurile de antrenament si cu care ies din casa (sau pedalez pe trainer).
Este plictisitor sa pedalez 5 ore pe nu-stiu-ce-drum judetean? Atunci hai sa pedalez 6 ore pe home trainer, cu fata la perete (sau pe intuneric). …Si, astfel, mintea mea va gasi destul de multa varietate la urmatorul concurs, chiar daca se desfasoara pe un circuit de 1 km.
Este „naspa” sa concurez pe timp ploios, cu hainele cu ude si cu pantofii mustind? Atunci hai sa ma antrenez de cateva ori cu cate jumatate de litru turnat in fiecare pantof, de indata ce ies din casa. Si cu o bluza care tocmai a fost la spalat si nu a apucat sa se usuce.
Dardai de frig cand vine sezonul rece sau cand apa din bazin are mai putin de 30 de grade? Atunci hai sa renunt la 7 plapumi, calorifere la maxim, 5 cojoace, caldura in masina (de fapt, pot inlocui masina cu mersul pe jos sau cu bicicleta) si sa ma imprietenesc cu frigul. Sa ma antrenez dis-de-dimineata (cand, indiferent de anotimp, este cel mai racoros moment al zilei), sa aleg niste pantaloni scurti in locul celor lungi, sa imi pun vara niste haine umezite care au stat in congelator vreo doua ore sau sa renunt la apa fierbinte (niste dusuri reci ajuta enorm!) – pe scurt, sa ma „calesc”.
Ma ia somnul (si tremuratul) cand se lasa intunericul? Urasc sa alerg in bezna si am tot felul de ‚vedenii’ in intuneric? Atunci hai sa rezolvam si aspectul asta, sa alergam la ore la care soarele este doar o amintire. Vreau sa ma simt bine (sau, ma rog, acceptabil…) dupa 10 ore de efort, la un concurs? Atunci hai sa simulez asta. Pot sa alerg 50-60 de kilometri intr-o vineri noapte, dupa o saptamana foarte grea de lucru si antrenamente, cu mai putin somn decat de obicei. Sau, intr-o duminica, sa imi pun ceasul sa sune la 2 dimineata si sa ies in parc, pentru un „mic” maraton. Sau, daca am fost la o petrecere, sa alerg pana acasa (presupunand ca nu am rupt 5 navete de bere si doua de vin).
Daca abandonezi la antrenament [„azi nu prea am chef de antrenament”, „parca ma incearca o raceala”, „e prea frig pentru antrenament”, „hai sa las pentru alta data ultimii 3 kilometri din antrenament ca sa prind la TV serialul x”, „simt ca nu mai pot, mai bine ma opresc” etc.] ai sanse foarte mari de a abandona si la concursuri. Si, daca vei face asta, creierul isi va construi RAPID un nou traseu – cel al abandonului – pe care il va folosi de fiecare data cand va dori o cale mai usoara. Din acest motiv, am ales intotdeauna sa termin o cursa (si au fost aproape 100 pana acum) – nu ii voi permite creierului meu sa invete ‚o noua cale’.
Cum trecem peste momentele grele ale unei curse (sau antrenament)? In primul rand, anticipand astfel de momente si avand un plan pentru a le face fata. Vestea buna este ca acestea vin si pleaca. Nu imi amintesc de vreun moment dificil (sau gand „negru”) care sa dureze mai mult de cateva minute. Deci, din start, una dintre metode este sa asteptam sa treaca. Apoi, planul. Personal, ma inarmez pana in dinti cu toate gandurile, amintirile, strategiile si ”mantrele” posibile pe care sa le „scot din palarie” cand va veni acel moment.
Primul gand este: cum pot trece peste asta? Creierul ne va da urgent un raspuns, pentru ca ne este prieten si ne vrea binele. Daca il intrebam „cu ce am gresit eu sa merit toate astea?” – ne va raspunde (si lista va fi lunga!), dar nu cred ca ne dorim o astfel de enumerare in acele momente.
Al doilea: de ce sunt eu aici, acum (adica: de ce m-am apucat de toate astea)?. Daca avem acest raspuns foarte clar definit (pentru a deveni un tata mai bun, pentru a imi construi o versiune mai puternica, pentru a imi largi zona de confort si orizontul, pentru autocunoastere, pentru a gasi anumite raspunsuri, pentru a imi explora limitele etc.), gandul de abandon va disparea destul de rapid.
Mai departe, setul de mantre si strategii. Am in minte atat de multe mesaje motivationale si inspirationale – inclusiv incurajari de la prieteni si apropiati – incat, in momentele grele, ma simt de parca as avea 10 speakeri motivationali langa mine, spunandu-mi citate din toate epocile si momentele glorioase ale omenirii…
Un gand care imi vine destul de des in minte este „ce le voi spune copiilor si nepotilor mei despre acest moment si despre reusita ulterioara”. Sau mi-i imaginez la scoala, la geografie, discutand despre Canalul Manecii si spunand(u-si) cu mandrie „tata l-a traversat inot!”.
O strategie pe care o folosesc des pentru a depasi momentele ‚de criza’ este de a dedica urmatorul kilometru / segment unei persoane dragi; incep cu familia, apoi extind, cu fiecare kilometru, la cei apropiati mie. Asociez persoanei respective diverse amintiri (preferabil placute :)) si, asa, timpul trece mai usor (este ca si cum m-as uita la un film sau album de familie…).
…Sau inventez cantecele, poezii, scurte povestioare (intotdeauna mi-a fost simplu sa scriu versuri – de fapt, asa a inceput Gaz pe foc – cu un caiet de 100 de file plin cu versuri 🙂 ). Cea mai recenta dintre ele a ‚aparut’ acum cateva zile, in timpul unui antrenament de inot de 8 ore, intr-un moment in care obosisem, ma plictisisem enorm si ma luase tremuratul (de frig) – as fi iesit instant din apa, pentru a face un dus, a bea un ceai si a ma culca „un pic”; dar stiam ca asta nu ma va ajuta atunci cand voi fi in Canal. Asa ca am nascocit doua versuri – puerile, dar de mare impact – pe care le-am repetat in urmatoarele 10-15 minute: „Alex, Ema, pentru voi / Mai face tati inca doi (kilometri)…”. Si, uite asa, a mai facut tati inca doi (kilometri), apoi inca doi…
A propos de frig, am invatat de la o prietena o tehnica samanista de a ma incalzi: imi imaginez ca imi ies din talpi niste radacini, care cresc din ce in ce mai mult, trec prin scoarta terestra si ajung in zona cu lava a Pamantului, de unde transfera niste caldura catre mine. Functioneaza! (a propos, samanismul a aparut in zonele reci ale planetei :)). Sau imi imaginez ca sunt intr-o sauna foarte, foarte fierbinte. Sau intr-un jacuzzi. Incercati! Daca tot nu aveti incredere, ar fi bine de stiut ca acest organ numit creier nu face, prea bine, diferenta dintre realitate si imaginar; ganditi-va ca luati o lamaie, o spalati, o taiati in felii subtiri, apoi luati una dintre ele si o mestecati usor, sorbindu-i zeama. Nu-i asa ca ati inceput sa salivati?
Si, nu in ultimul rand, un aspect important in depasirea momentelor dificile il reprezinta atitudinea. Putem ALEGE sa ne plangem sau putem ALEGE sa mergem mai departe, zambind. Repet, este strict o chestiune de alegere si de a obisnui creierasul cu acest mecanism de functionare.
O pregatire buna, din toate punctele de vedere (fizica, mentala, nutritionala etc.), ne va duce intotdeauna catre rezultate bune. Iar una extraordinara, catre rezultate extraordinare. Este foarte simplu.
Cam atat despre anduranta. Acum hai sa va povestesc despre ultimele 10 zile din viata mea.
*
In urma cu vreun an imi anuntam planurile pentru 2014-2015. Am obiceiul de a le impartasi cu voi, fara grija ca as putea fi internat la nebuni sau ca ele ar putea fi „copiate” de cineva (cine si-ar putea dori sa fie clona cuiva? :)). Desigur, e ok sa fii ‚primul care face nu-stiu-ce’, dar blogul acesta nu este despre ‚cine e primul castiga’ sau ‚cine e mai mare si mai tare’, ci despre procesul transformational prin care trec si pe care vi-l doresc tuturor, exportat / aplicat in ariile de interes ale vietii voastre :). Deci nu conteaza daca traverseaza 10 romani Canalul sau termina un Deca inaintea mea; important este ca eu sa devin omul care ar putea sa faca toate astea (iar povestea mea sa va inspire suficient de mult pentru a escalada „muntii” de care va veti lovi de acum incolo…).
Principalul obiectiv: un DECA ultra-triatlon (adica 10 Ironman-uri unul dupa altul). Ar fi cireasa de pe tortul antrenamentelor si participarilor mele la evenimentele din lumea andurantei. Pana la DECA, era de ‚bifat’ un Quintuple si, apoi, Everestul ultra-triatlonistilor (sau, mai degraba, K2): Arch 2 Arc. Pentru a traversa inot Canalul Manecii trebuie sa fii un inotator foarte bun, dar pentru a il traversa dupa 140 de kilometri de alergare… este nevoie de ceva mai mult. O ocazie perfecta pentru a imi perfectiona disciplina la care ma simt cel mai slab: inotul.
Am inceput prin a inota un bazin (2011), apoi am crescut treptat distantele: sesiuni de 3-5 km in 2012, 10-15 km in 2013, 18-20 in 2014. Dar, de cele mai multe ori, in bazinul de inot sau in lacuri linistite. Nu imi amintesc vreo sesiune de inot in mare mai lunga de 5 kilometri. Dar, pentru „Canal”, inotatul in bazin si in lacuri este mai putin util. Asa ca am zis DA de indata ce am aflat de organizarea unui swim camp in aceasta iarna, intr-o insula spaniola de langa coasta Africii (Lanzarote) – mai ales ca acesta era organizat de achipa Arch 2 Arc si ca imi oferea posibilitatea de a sustine testul de 6 ore de inotat in ape deschise si reci, solicitate de autoritatile care guverneaza inotul in Canalul Manecii. De asemenea, puteam testa echipamentul, accesoriile si reactia organismului in ape reci (16-17 grade); un wetsuit de 5 mm conteaza mult si face o diferenta, dar confortul termic dispare treptat, pe masura ce trec orele petrecute in apa. Nu am crescut inotand in ape reci, asa ca organismul meu inca nu s-a adaptat la frig (apa are o conductibilitate termica mult mai mare decat aerul, deci faptul ca putem sta in tricou 10 ore, prin parc, la o temperatura de 15 grade, nu inseamna ca putem inota linistiti 10 ore intr-o apa de aceeasi temperatura). Am mai zis-o si o repet ori de cate ori am ocazia: toata admiratia pentru inotatorii care inoata in ape reci pentru mai mult de 2-3 ore fara wetsuit. Nu cred ca voi face asta vreodata (pentru ca ar insemna sa pun pe mine vreo 10-15 kg de grasime animala – ceea ce nu va fi permis niciodata de catre vegetarianul din mine 🙂 ).
De fapt, principala mea grija nu era hipotermia (pentru care am remediile mele ‚samaniste’), ci ranile pe care le provoaca un wetsuit (in special in zona gatului) atunci cand inotam in ape sarate. In general, o ora este de ajuns pentru a capata niste zgarieturi extrem de ‚dragute’, care cresc in profunzime cu fiecare ora de inot. Am vazut in acest cantonament niste rani foarte urate (ca de cutit) la inotatori care nu si-au luat masuri de precautie pe parcursul sesiunilor lungi de inot (evident, la urmatoarea sesiune de inot si-au revizuit strategia). Din fericire, acest cantonament mi-a dat ocazia sa gasesc cateva solutii destul de bune:
Dupa cateva ore de inot, toate cele de mai sus inceteaza sa mai functioneze. Kinesio tape-ul va cadea, gatul bluzei de licra nu ne va mai ajuta foarte mult, iar pielea va incepe sa se irite. Acesta este momentul in care trebuie sa avem pregatit „planul B”:
Zece zile departe de familie, atunci cand ai doi copii, nu este tocmai usor. Discutiile pe Viber sau pe ooVoo ajuta un pic, dar dorul de casa ramane. Mai ales ca Lanzarote este la aproape 7 ore distanta de Bucuresti, la doar 100 de kilometri de coasta marocana a Africii.
Dar sa revenim la cantonament. Am intalnit acolo echipa Enduroman, formata din Edgar si Lynn (sot si sotie – primul cuplu din lume care are la activ o traversare a Canalului Manecii; Edgar are la activ 2 traversari – fiind si primul om din lume care a bifat Arch 2 Arc) si Nick Thomas – finisher Arch 2 Arc 2014, venit in Lanzarote pentru a ne impartasi din experienta sa (care include si vreo 20 de Ironman-uri, dintre care 2 la Kona, cu timpi in jur de 9h 30m!) si pentru ‚un pic de antrenament’ (in luna mai 2015 va participa la primul Quintuple din viata sa). De asemenea, am intalnit aici si o parte dintre challengerii editiei 2015 A2A – fiecare cu povesti care mai de care mai interesante. Ca fapt divers, niciunul dintre ei nu face sport de performanta (cu totii au un job), sunt oameni intre 35 si 50 de ani, cu copii etc.
Cum a fost organizat acest cantonament? Edgar ne-a spus de la inceput ca ne vrea in apa „cat mai mult” si ca, la sesiunile lungi de inot, nu vrea sa simuleze primele 6-8 ore din traversarea canalului, ci ultimele. Asa ca a avut grija sa ne oboseasca cat mai mult si chiar ne-a recomandat ca in zilele de „pauza” (adica atunci cand aveam doar 2-3 ore de inot) sa includem si ceva alergare sau alte sporturi. Iar inainte de ultimul long swim am bifat 100 de kilometri de pedalat, pe un traseu cu foarte multe urcari si cu un vant frontal foarte puternic. De asemenea, ne-a invatat tehnica TBC (total body confusion), prin care ne antrenam corpul la orice ora a zilei, in orice conditii meteo si cu distante cat mai variate. Daca ne vom antrena doar dimineata, doar cate 4 ore si doar in lac, corpul nostru va functiona optim doar in conditiile respective. Asadar, cat mai multa confuzie (cand dimineata, cand seara, cand 2 ore, cand 8, cand in ape calme, cand intr-o mare agitata…) si totul va fi bine!
Ca la experiente anterioare de anduranta, primele 2-3 zile au fost cele mai dificile – in care corpul meu se intreba „oare ce naiba caut eu aici?!” – iar finalul zilei era la ora 20.00, cand ma taram spre pat. In a treia zi, dupa prima tura de 6 ore, am bifat 11 ore de somn – ceea ce nu imi amintesc sa mai fi experimentat in ultimii ani…
Dupa trecerea celor 3 zile, corpul meu si-a redefinit normalitatea si a intrat in ritm. Zero dureri musculare sau articulare, refacere rapida (max 6-7 ore de somn / noapte) si, mai ales, o imbunatatire a performantei de inot. Iar dupa antrenamentul de 8 ore toate antrenamentele mai scurte de 3-4 ore mi se pareau o simpla balaceala si treceau extrem de rapid. De altfel, Edgar ne-a incurajat sa renuntam, la intoarcerea in tara, la sesiunile de inot de 1-2 ore (they are just an useless masturbation…) si sa bifam minim 2 antrenamente / saptamana back to back (dimineata si seara sau in doua zile consecutive), de minim 4 ore bucata (maxim 10-12, pentru a nu ne paradi articulatiile). In fapt, acelasi principiu de la antrenamentele de anduranta in alergare sau pedalat.
Totusi, o mentiune: doza mea de incredere nu este atat de mare incat sa nu realizez ca mai am mult de lucru pana ajung „acolo”…
*
3 pasi esentiali pentru a ajunge de la
ZERO LA MARATON IN 4 LUNI
Lasa-ti aici e-mail-ul pentru a descarca e-book-ul "30 de lucruri esentiale pentru un alergator serios" si pentru a primi notificare de indata ce postez ceva!