Azi dimineata la 4 eram pe trainer si incepeam ultimul (si, cu siguranta, cel mai lung din urmatoarele 2 saptamani…) antrenament de bicicleta indoor, inainte de Double Iron-ul din 1-2 martie. Cateva ore mai tarziu, in drum spre birou, opream la baietii de la Mos Ion Roata pentru a lasa bicicleta la „service”. Pe check list se afla o verificare a lantului, a rotilor si a franelor, plus un schimb de cauciucuri (pun unele de concurs, mai usoare) si mici retusuri la senzorul ciclocomputerului, care este cam descompus (fetita mea Ema are un mare hobby: sa se furiseze in camera de antrenament cand nu sunt acolo si sa traga de senzor :)). Baietii de la magazin (Adi, Bogdan, Ado si Alex) sunt niste mari meseriasi si sunt sigur ca bicicleta va fi ‘ca si noua’ (merci, guys!). Miercuri dimineata urmeaza sa iau bicicleta si sa o duc la Aventuria pentru a o impacheta intr-o cutie speciala de transport (multumesc, Aventuria!!! :)). A propos de biciclete si de Mos Ion Roata (magazinul, nu personajul istoric :)), maine la 10.00 va avea loc o sesiune de training pentru Matei Dimitriu, castigatorul campaniei ‘7 Ultra-zile in Florida‘. Stati cu ochii pe pagina de Facebook 7card pentru a afla cum s-a descurcat :).

Ca de obicei, 3 ore pe trainer ofera suficient timp pentru idei noi si pentru a reflecta indelung… Una dintre idei, sau mai degraba o intrebare, a fost „Oare sunt pregatit pentru acest Double?” Mi-am amintit de primele lectii de inot (ceea ce mi-a provocat un mare zambet :)) si de antrenamentele din ultimele luni – multiple centuries pe bicla (atat afara cat si pe trainer), mii de bazine (pana acum vreo luna ‘stransesem’ aproape 16.000 de bazine de 25 de metri) si alergari dupa alergari… – ceea ce m-a dus la concluzia ca am sanse destul de bune de a il termina :). Pana la urma, Double-ul nu va fi – realist vorbind – un concurs, ci un test de anduranta, un fel de training prelungit…

In rest… incepand de luni am trecut pe 100% mancare raw vegan (fac asta cu 2-3 saptamani inainte de fiecare concurs solicitant, pentru ‘curatarea’ organismului si pentru un plus semnificativ de energie) – multumesc, Raw.z (aveti niste deserturi senzationale!! :)). Si, pentru a ma motiva (si incuraja :)), am revazut filmul despre Ironman Tara Galilor 2012. Sunt impresionat de top performeri (de exemplu, americanca Hillary Biscay a bifat, la numai 34 de ani, al 57-lea Ironman !!! …cu 13 podiumuri in ultimii 6 ani!! :)). Nu pot spune ca sunt prea mandru de timpul obtinut acolo, dar ma consolez cu faptul ca a fost primul meu Ironman, ca a avut o zona de tranzitie inot-bicicleta foarte luuuuunga (1.6 km), iar unul dintre candidatii la titlu spune ca Ironman Wales are „unul dintre cele mai dificile trasee de bicicleta din lume”. Nu pot sa il contrazic… 🙂

Inainte de a va lasa cu acest film, am sa inchei cu ‘misiunea’ pe care o declaram in iulie 2011 cand am luat prima lectie de inot si mi-am anuntat planurile pentru 2012-2013: De ce Ultra Triatloane? Pentru ca, daca eu voi putea termina Double Iron-ul, atunci nimeni dintre cei ce citesc aceste randuri nu va avea vreo scuza pentru a nu reusi ceea ce isi propune in viata… [aceste randuri  sunt ‘mantra’ pe care o voi avea in minte pe parcursul concursului din 1-2 martie si o sa fac tot posibilul ca voi sa reusiti in viata… :)]

Un sfarsit de saptamana frumos!

Am revenit acasa si la birou, m-am reconectat la ‘ale mele’ si, in curand, reincep antrenamentele. As fi facut astazi o alergare usoara sau cateva bazine (de bicicleta nu vreau sa mai aud pana saptamana viitoare :)), dar prefer sa treaca cele 3 zile pe care le ‘acord’ de obiecei musculaturii sa se refaca dupa competitii de anduranta.

Astazi a fost a doua zi de gradinita (anul 2) pentru Alex si l-am dus eu pana acolo (este in drum spre servicu). Pe drum, am facut cu obisnuitele exercitii de dictie pe care le facem in masina (astea ne ajuta pe amandoi :)) si, apoi, i-am mai povestit cum a fost la Ironman. Ii mai povestisem si in seara de dinainte, cand a insistat sa faca dus in wetsuit.

In urma cu cateva luni am inceput sa il iau la bazin o data pe saptamana si i-am dezumflat, de la o sedinta la alta, aripioarele gonflabile. Desi acum calca apa avand pe brate doar niste fleoscaituri de aripioare, aproape complet dezumflate, nu vrea sa sil scoata, asa ca i-am spus ca wetsuit-ul il va tine la suprafata. Sper sa functioneze! 🙂

Pentru ca am promis ca revin cu informatii despre Ironman Tara Galilor… iata-ma! Sa incep prin a ii linisti pe cei care au in plan un Ironman; nu este un obiectiv imposibil, cu conditia de a alege un traseu de bicicleta mai plat decat cel din Tara Galilor… Este exact ca la un maraton (sau semi-maraton etc.): efortul este unul mult mai mare la o alergare in panta decat la una pe teren drept, unde poti mentine un ritm de alergare constant.

Intre timp, am aflat ca aproape 50 de romani au reusit sa termine pana in prezent un Ironman sau un concurs pe o distanta similara (merci, Tudor, pentru lista si pentru includerea mea in ea :)). Cred ca aceasta cifra va creste substantial in ultimii ani, pentru ca stiu multi conationali care au debutat anul acesta la 70.3-uri si sunt sigur ca vor face pasul, mai devreme sau mai tarziu, catre un full Ironman…

Intorcandu-ma la experienta ‘taragaleza’. Aeroportul din Cardiff era plin de tricouri turcoaz (acordate finisher-ilor), asa ca nu a fost deloc greu sa socializam intre noi. L-am cunoscut pe Michael Wetzel, un triatlonist german care a terminat pe locul 6, in 9  ore si 15 minute (!). Tipul are aproape 2 metri, e plin de muschi si povestea ca lucreaza cu jumatate de norma, ca inginer, de la 7.30 dimineata la 11.30; in restul zilei, se antreneaza… De la alti participanti am aflat ca circuitul de bicicleta a avut o diferenta de nivel pozitiva de aproape 2400 m  (in loc de 1750 m sau 5740 de picioare, cat anuntasera organizatorii), iar alergarea 600 de metri (ceea ce se traduce intr-un efort aditional corespunzator a 6 km).

A doua zi dupa concurs, in jurul pranzului, am facut o plimbare pe plaja de unde se daduse startul probei de inot. A fost destul de distractiv sa constat ca refluxul fusese atat de mare incat oamenii si masinile se plimbau nestingheriti exact prin locul in care inotasem noi in ziua consursului…

Ce stiu galezii despre Romania? Am fost intrebat de catre bucatarul unui restaurant „din ce tara sunt”. Cand i-am raspuns, s-a luminat la fata si a exclamat: „PAPARUDA!”. Vazandu-ma nelamurit si un pic incruntat (eram eu terminat de oboseala, dar nu ma regaseam in descrierea lui… :)), s-a dus pana la bar si a adus o sticla de vin: „Here is one the best wines in the world: Paparuda Pinot Noir! The best value for the money!!”. Nefiind bautor de vin, nu auzisem in viata mea de „Paparuda” – ceea ce m-a facut curios si m-a determinat sa caut pe net informatii… In fine, e bine ca suntem cunoscuti pentru ceva :).

Inainte de a va lasa cu o noua promisiune – cea de a face in urmatoarele zile un filmulet cu ponturi de nutritie si echipament pentru cei aflati, ca si mine, la inceput de drum catre Ironman, am sa va mai spun ca mi-am gasit, in sfarsit, un model in viata: am imortalizat intr-o fotografie o familie Ironman: el, ea, 4 copii si un caine! Dupa cum bine comenta o prietena pe Facebook (merci, Fabiola! :)), probabil ca tricoul este al ei… :). Urmeaza TEDx Reghin, duminica. Si pozele oficiale, postate pe FCB (sunt foarte dragute – o parte le-am inserat in acest articol). Pe curand!

Este 5 dimineata si reflexul lui Pavlov de a ma trezi devreme nu m-a lasat sa dorm decat cateva ore.

Am terminat Ironman-ul din Tara Galilor, dar nu stiu cine pe cine a terminat, de fapt – eu pe el sau el pe mine… Concursul de ieri ar fi trebuit sa se numeasca IronDamn! Nu credeam ca imi va fi dat vreodata sa fiu nevoit sa pedalez pe atatea pante intr-o singura zi. Cat despre inot si alergare… Dar haia sa incep cu inceputul.

04.00 Desi am pus ceasul sa sune la 04.30, ceasul intern face un pic de exces de zel si imi da trezirea mai devreme. Culcandu-ma in urma cu 8 ore, nu am nicio urma de somn. Metoda mea ‚patentata’ de a ma asigura ca nu dorm mai mult decat ar trebui este de a bea multa apa inainte de culcare… Cateva miscari usoare de streching, un dus, o aplicare de Ice Power Hot (o crema cu ardei iute, care incalzeste musculatura si o pastreaza in conditii optime pentru aproximativ 12-15 ore),o imbracare rapida in haine de strada, o (re)verificare a pungii cu lucruri pentru bicicleta (bidonul de hidratare, o sticla cu apa pentru a spala nisipul de pe picioare inainte de proba de pedalat, o mini-borseta pentru partea din fata a bicicletei, pe care o cumparasem cu o zi inainte – pentru a pune jeleuri cu carbohidrati etc.) si apoi plec catre zona de tranzitie. Este foarte frig, probabil 5-6 grade, dar nu bate vantul si nici nu ploua – perfect! Imi continui drumul si ajung acolo cu vreo 2 minute dupa de ora 5 (cand se ‚deschidea’ oficial zona).

05.00 Intru in zona de tranzitie si gasesc rapid bicicleta, ii montez sistemul de hidratare si borseta frontala, spoi verific presiunea in pneuri: 8 bar in fata, 8 bar in spate. Excelent! Mai arunc o privire ‚de ansamblu’ la bicicleta si imi iau la revedere de la ea, rugand-o sa aiba grija de mine, pentru ca am familie si copii care ma asteapta acasa…

05.15 Micul dejun. Avand hotelul chiar langa zona de tranzit, mi-am permis sa ‚jonglez’ cu drumurile intre camera si zona de tranzit. M-am intors pentru micul dejun si, intr-o caserola, mi-am pus rezerve de mancare pentru zona de Special needs, care ar fi urmat sa se afle pe parcursul traseului de bicicleta, pe la kilometrul 110.

05.30 Ma intorc in zona de tranzit, pentru a imi lasa punga alba (cea cu hainele pe care le voi folosi dupa finish) si mancarea pentru Special needs.

06.00 Ma intorc in camera, pentru a ma imbraca in Wetsuit. Crema de incalzire a musculaturii a inceput sa isi faca efectul, iar pielea mea arde… De abia astept sa intru in apa.

06.15 Plec catre zona de start, care este la vreo 10 minute de mers pe jos, prin multimea de concurenti imbracti in neopren si sustinatori care vin sa vada startul. Este in continuare bezna. Imi fac incalzirea din mers, iar 15 minute mai tarziu ajung aproape de start. Accesul pe plaja se face greu, pentru cei aproape 1700 de concurenti trec printr-o poarta foarte ingusta, dar la 06.45 ajung in apa pentru a face 2-3 ‚sprinturi’ de acomodare cu apa. Vestea buna este ca nu sunt valuri!!

7.00 Un tun bubuie si sa da startul! Primul meu start cu alaturi de 1700 de inotatori! (la half-ul de la Mallorca, startul s-a dat pe categorii de varsta, cu cate 2-300 de participanti). Incepe lupta de care-pe care: coate in gura, picioare in cap, impins, tras, catarat pe cel din fata etc. Din fericire, am stat in lateralul ‚hoardei’ de inotatori si scap intreg, cu toti dintii in gura… Obiectivul meu este 1 ora si 30 de minute, cu 15 minute mai putin decat imi planificasem initial. Fiecare minut economisit va conta pentru cursa de bicicleta care ma asteapta. Inot la 2 brate si mai repede decat am facut-o vreodata. Ajung la prima baliza, pusa la jumatatea primului tur (au fost 2) dupa 22 de minute. Yuu-huu, sunt in grafic! Termin primul tur in 45 de minute (in spatele meu tocmai venea primul atlet profesonist, care terminase ambele ture!), ma simt excelent, pulsul mi s-a stabilizat si am intrat in zona de ‚pot inota oricat’. Intre timp, a rasarit soarele si imaginea cu bila rosie-galbuie iesind din ocean este spectaculoasa. Pacat ca nu am timp sa admir peisajul… A doua tura este mai rapida, neavand prea multi inotatori in jurul meu, asa ca o termin in 43 de minute. Inca un minut pana la poarte de masurare a timpului si… 1h 29m. Super! Urmeaza drumul spre zona de tranzit, unde ajung dupa vreo 7-8 minute. Ma schimb, ma asigur ca nu am uitat nimic, imi pun lucrurile de la proba de inot in punga albastra (unde fusesera hainele pentru bicla), iau bicicleta ‚de coarne’ si alerg pe langa ea pana la iesirea din zona de tranzit.

8.50 Ies din zona de tranzit, stiind ca am la dispozitie doar 8 ore si 40 de minute pentru a termina cei 182.2 km (organizatorii au lungit traseul). Nu suna complicat si, probabil, pe un traseul plat si in conditii normale de temperatura si de vant as termina in 7 ore – 7 ore 30 minute dar, dupa ce vazusem traseul cu o zi inainte, 8h 40m pare un obiectiv greu de atins pentru un cineva care s-a urcat pe bicicleta de abia in urma cu un an si a facut doar 5-6 ture de catarari mai serioase vara aceasta. Si care nu apedalat niciodata pe ploaie!

Prima parte a traseului are coborari si urcari moderate, perfecte pentru a ma acomoda cu bicicleta inchiriata. Soarele de dimineata a disparut, iar acum este inorat. Din fericire, nu ploua si, mai ales, nu este vant, ceea ce ma ajuta sa am o medie ora de 25 de kilometri pe ora. Luna de miere se incheie curand si incep urcarile. Daca bicicleta de acasa are pinioane de catarare decente (12/29), Felt-ul DA4 inchiriat are pinioane 12/25 (fapt pe care il stiam si mi l-am asumat), ceea ce face urcarile mult mai grele. Pe unele pante, 10-12 kilometri / ora este o viteza decenta pentru subsemnatul si incerc sa imi mentin concentrarea numarand fiecare respiratie (este o tehnica pe care o folosesc si atunci cand urc in alergare, la maratoane montane). Din fericire, dupa urcari vin si coborari, dar nu pot recupera prea mult timp, pentru ca drumul este foarte serpuit.

Dupa vreo 3 ore, in timp ce urcam o panta in ritm de melc, trece pe langa mine liderul din acel moment al concursului, un francez, care se afla la a doua tura a buclei respective si care ma lasa cu impresia ca stau pe loc…

Punctele de alimentare, puse la fiecare 30-40 de kilometri, m-au ajutat sa nu sufar de sete in v reun moment al cursei. Voluntarii sunt extraordinari, ne incurajeaza cu clasicul Well done! Apa, Isotonice, Pepsi (yah…), batoane energizante, banane si biscuiti – este oferta zilei.

Ajung aproape de jumatatatea traseului dupa aproximativ 4 ore, dar greul de abia acum incepe: 2 pante de 17 grade, despartite de numai 1 kilometru de drum drept (de fapt, o urcare de ‚doar’ 7-8 grade). Suntem deja la intrarea in oras, iar publicul de incurajeaza frenetic. Unii concurenti se dau jos de bicicleta si merg pe langa ea. Ma tenteaza si pe mine asta, dar imi zic ca asa ceva nu se cuvine pentru un aspirant la titlul de Ironman si pedalez de imi ies ochii din cap…

Incep bucla a doua si imi dau seama ca, daca vreu sa termin la timp, va trebui sa trag mult mai tare. Mai am la dispozitie doar 4 ore si 25 de minute, iar o eventuala pana sau defectiune mi-ar face imposibila misiunea. Cresc cadenta si abordez coborarile cu mai multa incredere. La prima tura, am franat de fiecare data cand am sarit de 45 de kilometri pe ora (instinct de conservare…). Bicileta se comporta excelent, se simte enorm diferenta intre ea si modelul entry-level de acasa (sper sa nu ma auda…).

Cand totul parea sa fie in grafic, incepe sa ploua si sa bata vantul. Pedalez tot mai greu, dar incerc sa pastrez aceeasi viteaza. Timpul trece, dar nu in favoarea mea. Partea buna este ca nu am dureri – nici musculare, nici clasicele frecari de sa (saua Adamo este geniala! In plus, am folosit un truc al concurentilor d ela Double si Triple Iron-uri: mi-am pus o pereche de pantaloni de tri pe sub pantalonii de bicicleta; zero frecare, zero dureri!).

A mai ramas o ora pana se inchide poarta zonei de tranzitie si mai am de parcurs 20 de kilometri, incluzand cele doua pante de 17 grade! Trag aer in piept si imi propun cea mai buna ora de pedalat din viata mea. Imi amintesc ca, inainte de cele 2 pante, este o portiune de coborare abrupta, in linie dreapta, de aproape 2 kilometri si imi propun sa nu mai stau cu mana pe frana inutil. Drumul este impecabil, ploaia s-a oprit si pot recupera timp pretios. Schimb pe foaia mare, pinionul mic si accelerez. Incepe coborarea, ma asez cat mai aerodinamic posibil si incerc pe cat posibil sa evit contactul vizual cu ciclocomputerul. Panta este aproape de final, privirea imi cade pe ecranul ciclocomputerului si ma panichez brusc: 92.4 de kilometri pe ora! (in continuare cred ca ciclocomputerul s-a defectat – mi-e greu sa cred ca am putut atinge viteza asta!) Ciupesc usor frana si reusesc sa reduc viteza suficient de mult incat pulsul sa imi revina la normal…

Ca fapt divers, a fost pentru prima data cand aerobarurile au avut un rol pur decorativ. Neavand portiuni drepte, nu am avut cand sa le folosesc.

Ajung la cele 2 pante si imi propun 15 kilometri pe ora. Imi iau privirea de la varful pantei si ma uit la fix un metru in fata bicicletei. Astfel, urcarea pare mai usoara. Pedalez, pedalez, pedalez si ajung in varf. Uffff, am scapat! Mai am doar 5 kilometri pana la finish si incep sa realizez ca am sanse bune de ajunge in timp util.

Intru in oras, ajung la zona de tranzitie si intreb: Did I make it? Yes, 10 minutes before the cut off time! Este momentul in care am o descarcare nervoasa si urmeaza vreo 3 minute de plans in continuu. Evident de fericre! Imi pup bicicleta, ii multumesc ca avut grija de mine si ca nu s-a defectat. Mai am la dispozitie 6 ore si 30 de minute pentru a termina maratonul. Deocamdata nu stiu in ce stadiu sunt picioarele mele, dupa efortul de la bicicleta, dar imi dau seama ca am suficient timp sa termin Ironman-ul, chiar daca va fi sa ma tarasc…

Stau in tranzit 10 minute. Dupa ce ma schimb, fac o scurta evaluare a musculaturii. Totul pare ok! Ies din zona de tranzit exact in momentul in care se inchide poarta pentru biciclisti, exact in fata a doi concurenti! Unul dintre ei se prabuseste pe jos, de disperare, iar celalat discuta aprins cu marshall-ul. Simt o mare parere de rau pentru ei si imi dau seama ca as fi putut fi in aceeasi situatie. Nici nu vreau sa ma gandesc cum m-as fi simtit, cred ma duceam direct la balamuc!

Este 17.30 si imi propun sa evit emotiile de la proba de bicicleta. Imi amintesc ca sunt alergator si imi zic ca, orice ar fi, trebuie alerg fara oprire, chiar daca viteza nu va fi mare de 9-10 km / ora. Primele 2 ture (au fost 4) trec destul de rapid si reusesc sa pastrez ritmul autoimpus, in ciuda a doua dealuri pe care trebuie sa le urcam. La tura 3 micsorez ritmul si abordez pantele cu un mers rapid. Incepe dilatarea kilometrilor si timpul trece tot mai greu. La fiecare tura primim cate o bratara (la prima verde, a doua galbena, a treia bleu, a patra roz), pentru ca organizatorii sa stie pe cine lasa sa treaca la ultima bifurcatie a traseului, care duce spre finish. La prima tura, sunt usor deprimat sa vad alergatori trecand pe langa mine cu 2-3 bratari, dar acest disconfort dipare de indata ce primesc si eu a doua brata.

Tura 3 trece fara a avea parte de ziduri (probabil ca le epuizasem pe toate la proba de bicicleta…). Intre timp, se face noapte si numarul participantilor scade considerabil.

Referitor la punctele de hidratare, acestea au fost puse din 2 in 2 kilometri, ceea ce a fost un adevarat rasfat… Dar si periculos, din punct de vedere al tentatiei de petrece 1-2 minute la fiecare punct.

La tura a 4, este un frig de imi ingheata mainile (noroc cu un poncho din folie de plastic pe care il primesc la un aid station). Raman pe traseul doar zombies, 99% dintre concurenti mergand ca in clipul lui MJ – Thriller. A fost portiunea unde am depasit cei mai multi participanti si care m-a urcat in clasament vreo 20 de pozitii la categoria mea de varsta (avantajul de a fi, la baza, alergator!).

Este aproape 22.30 si se vede, in sfarsit, finish-ul. Acolo, o atmosfera senzationala: sute de oameni pe marginea unui coridor de 100 de metri, bat in pancartele de pe margine (tocmai am pus un filmulet pe Facebook), tipa si aplauda. Speaker-ul anunta numele fiecarui concurent care intra in coridor: „Welcome Andrei Rosu, from Romania! And now, what do we say to Andrei?” si publicul explodeaza: „You are IRONMAN!!!”. Evident, mi se face pielea-gaina instant. Primesc medalia (care arata fabulos!), ma uit la cronometru (15h 25m) si ma indrept catre cortul atletilor. Acolo, ma salut cu cativa dintre colegii de suferinta intalniti pe traseu, rontai ceva in graba, apoi imi iau pungile si bicicleta. Las bicicleta la centrul de inchirieri improvizat chiar la iesire, apoi dau fuga in camera pentru a imi anunta familia si prietenii ca… sunt Ironman!!

A fost o experienta minunata, pe care o recomand oricui. A meritat din plin sa ma apuc de inot si de pedalat acum un an…

Am terminat cel mai greu Ironman din lume (cine m-o fi pus sa il aleg tocmai pe asta??) Urmeaza un maraton la Munchen (14 octombrie), la care o sutin pe Oana, sotia mea, sa termine primul ei 42,195 km. Apoi, Double Iron Florida, in 1-2 martie 2013. Realistic vorbind, am sanse 20-30% sa il termin in timpul limita (36 de ore), dar mai am 6 luni sa il pregatesc cum trebuie.

Revin cu vesti pe parcursul scurtei mele escale in Amsterdam.

Cu drag,

Andrei

PS – recitind randurile de mai sus, nu ma pot abtine sa nu lacrimez.

15 ore si 25 de minute. Cel mai greu circuit de bicicleta din viata mea. 1 ora si 29 de minute inotul. 20 de minute timp de tranzitie inot-bicicleta (incluzand kilometrul alergat de pe plaja pana la zona de tranzitie). 8 ore si 30 de minute bicicleta (am terminat traseul cu 10 minute inainte de inchiderea portilor!). 12 minute tranzitie bicicleta – alergare. 4 ore si 55 de minute maratonul. Locul 215 la categoria mea de varsta, 1135 la general. Este mult de povestit, dar aman pentru maine povestea, pentru ca sunt cam terminat si vreau sa ma culc…

Va multumesc mult pentru ca sunteti alaturi de mine!! Si empatie (si simpatie :)) maxima pentru toti romanii care au terminat sau vor termina un Iroman. Acum stiu ce inseamna…

PS – rezultatele complete sunt AICI. Ma gasiti dupa numarul de concurs (647).

Mai sunt cateva ore pana la start si m-am gandit sa scriu cateva randuri inainte de cursa de maine. Am sa incep cu impresiile cu care m-am intors din turul facut cu un microbuz pentru a ma familiariza cu traseul de bicicleta. Cred ca mai bine nu as fi facut acest tur, pentru ca m-am intors cam speriat: nu exista portiuni drepte, ci numai urcari si coborari, cu pante de pana la 17 grade (una dintre ele chiar inainte de final…)! Partea buna este ca mai am timp sa imi regandesc strategia de cursa, in special in zona de nutritie. Asta inseamna ca voi lua la mine 4 geluri in plus (aveam deja 12 – 6 puse in compartimentul mic al sistemului de hidratare, 6 puse intr-un bidonas) si voi plasa la kilometrul 100, in zona de special needs, o caserola cu mancare solida.

De asemenea, voi forta timpi mai buni la proba de inot si in zona de tranzit, astfel incat sa am o rezerva pentru incidente neprevazute. Interesant este ca aceasta excursie a durat 3 ore, in conditiile in care soferul a condus destul de rapid, iar bucla cea mare a traseului (pe care o vom traversa de doua ori) a fost parcursa o singura data! Aproape ca am obosit in masina, asa ca imi dau seama ce ma asteapta maine…

Avand pregatite inca de ieri lucrurile care trebuie lasate in zona de tranzit, am rezolvat la intoarcerea din calatorie predarea bicicletei si a celor 2 saci (albastru & rosu), am ridicat chip-ul de masurare a timpului (care trebuie prins la baza piciorului stang si pe care, pentru a nu il uita, l-am prins de wetsuit) si am reusit sa evit aglomeratia care cu siguranta urma dupa pranz, avand in vedere ca accesul in tranzit si predarea lucrurilor este permisa doar pana la ora 14.30. Accesul in aceasta zona va mai fi permis doar maine dimineata intre 5 si 6.15 dimineata, cand participantii isi vor mai putea face mici verificari la biciclete.

La ora 15.00 am programare la unul dintre kinetoterapeutii din zona Expo-ului, pentru a imi aplica benzile kinesio pe musculatura spatelui (si pe alte zone care vor fi supra solicitate pe parcursul cursei). Apoi, mai fac cateva mici cumparaturi (multa apa si mancare pentru noaptea de dupa Ironman cand, probabil, nu voi dormi prea mult) si apoi rezolv aspectul cinei, incercand sa mananc cel tarziu la ora 17.00 (pentru a avea un somn linistit si pentru a ma trezi cu suficient de multa foame pentru a imi umple stomacul…). Nu in ultimul rand, voi face tot posibilul care la ora 20.00 sa fiu in pat, astfel incat la 4 dimineata sa am bateriile incarcate la maxim…

Pe curand! (cel mai probabil, maine seara / noapte, dupa finish…).

PS – ca sa imi citez coechipierul de la Maraton 7500 Bucegi: ABANDONUL NU ESTE O OPTIUNE… 🙂

Azi am lenevit maxim si m-am trezit la 6. A fost un somn de 8 ore, venit excelent pentru a avea bateriile incarcate la cursa de maine. Ca paranteza, am observat (si obtinut confirmarea de la mai multi atleti), ca noaptea de dinaintea cursei nu conteaza prea mult din punct de vedere al somnului (poate ati auzit de sportivi care nu dorm deloc inainte de un eveniment important, din cauza emotiilor, dar o evolutie foarte buna la concurs). In schimb, conteaza enorm ce faci cu 2 nopti inainte. Asa ca sunt fericit ca mi-am indeplinit norma de somn.

Ieri a fost o zi plina; ramasesem cu povestea la tura de bicicleta. Ei bine, trebuie sa reinvat sa merg pe 2 roti. Cam asta a fost sentimentul pe care l-am avut ieri pe bicicleta inchiriata. Modelul de Felt pe care l-am primit este mai usor decat cel pe care il am acasa, mai aerodinamic si mult mai greu de controlat – nefiind obisnuit cu el. Cateva rafale de vant aproape ca m-au doborat. In plus, vitezele se schimba diferit fata de cum sunt obisnuit si asta m-a facut sa urc un deal foarte abrupt cu foaia mare si pinionul cel mai mic 🙂 (deci invers fata de cum ar fi trebuit…).

A urmat sesiunea de inot. Nu au fost valuri (probabil datorita refluxului, care – de altfel – ‘marise’ plaja cu vreo 500 de metri), dar apa este…rece rau (sau rece bine – pentru optimisti :))! Din fericire, casca de neopren este geniala (si extrem de importanta, avand in vedere ca un sfert din caldura corpului se pierde prin cap), iar dupa primele 5 minute de balaceala nu am mai simtit temperatura apei. Am facut o tura de aproximativ 1 kilometru, pe langa cateva balize improvizate special pentru aceasta sesiune. La iesirea din apa aveam palmele si labele picioarelor aproape inghetate, dar mi s-au decongelat destul de rapid (in vreo 2-3 ore…).

Am vazut o multime de biciclete ‘tari’ in oras (care, a propo, este foarte frumos, cu case dragute, arhitectura placuta privirii, cu flori, palmieri (!), multe pub-uri – fireste!, spatii verzi, locuri de joaca pentru copii) si o multime de triatlonisti pasionati. Este o mare bucurie sa intalnesti atatia oameni care iti impartasesc pasiunea.

La sedinta tehnica (desfasurata intr-o ferma), am aflat ca:

–     – Ironman Wales este cel mai greu Ironman din lume (mi-ar fi placut sa aflu asta anul trecut, cand m-am inscris…).

–     600 dintre cei aproape 1700 de participanti sunt „Ironman Virgins”, adica sunt la primul lor Ironman full!

–      Prognoza meteo pentru duminica este buna si nu vom mai avea valurile de anul trecut…

Ar mai fi de mentionat faptul ca limba locala („taragaleza”) este indescifrabila – seamna un pic cu romana, cand citit cuvintele noastre invers… Si ca azi am in plan un tur organizat cu microbuzul in care urmeaza sa vedem traseul de bicicleta (ma va ajuta sa imi marchez pe harta punctele mai delicate: urcari si coborari abrupte, curbe stranse, drumuri inguste, puncte de hidratare etc.). Apoi, imi duc (si las acolo pana maine) bicicleta + punga albastra (echipament si nutritie pentru proba de pedalat) si punga rosie (cu lucrurile pentru proba de alergat). Iar sprea seara, o sa fac o plimbare pentru a relaxa musculatura si creierul.

Numaratoarea inversa continua. Sper ca totul sa fie ok!

PS – incarc AICI pozele facute in Tara Galilor.

Un update pe fuga. M-am trezit la ora 5, iar pe la 6 am alergat 40-45 de minute, printr-o bezna totala, frig patrunzator si vant puternic (dar, ca de obicei, dupa primele 5 minute de alergat, confortul termic a crescut considerabil). Mi-am incalcat rutina, dar am vrut sa ma ‘aclimatizez’. Ma simt tot mai pregatit (psihic) pentru cursa de duminica. Am ridicat kitul de concurs si clasicele pungi rosu & albastru & alb. Am inchiriat bicicleta, totul este ok. Acum ies la o tura pentru a ma obisnui cu ea. Peste 2 ore este sesiunea oficiala de inot (brrrr) iar peste 6 ore sedinta tehnica. Pentru a nu imi ingheta capul, mi-am cumparat o casca de neopren, de la Blueseventy (ca sa se asorteze cu costumul de inot :)). Vremea este super acum, in jur de 20 de grade, iar oraselul este invadat de Ironman-i… Pe curand!

Am ajuns in aceasta seara in Tara Galilor, dupa un zbor foarte linistit. De fapt, ne-a cam zgaltait avionul peste Marea Britanie, dar cred ca am inceput sa ma obisnuiesc cu astfel de incidente…

Fara a avea grija transportului bicicletei (va reamintesc ca am last-o acasa si ca urmeaza sa inchiriez una), am ajuns la ora stabilita pe aeroportul din Cardiff, unde ne asteptau reprezentantii agentiei de turism Nirvana Europe – cei care se ocupa de triatlonistii care merg la Ironman-uri (Chris, multumesc pentru punctualitate!! :)). Intr-o prima faza, am vazut o doamna care avea in mana o pancarta pe care scria RSR si am mi-am zis What the f…?! Astia nu stiu ca Romania nu se mai numeste RSR?! M-am linistit rapid, cand mi-am dat seama ca nu pe mine ma astepta doamna respectiva…

In avion m-am intalnit cu o doamna respectabila, imbracata din cap pana in picioare cu haine branduite Ironman si pe care mi se parea ca o cunosc de undeva. Intamplarea a facut sa calatorim de la Cardiff la Tenby cu acelasi microbuz, asa ca am discutat de una, de alta si mi-am dat seama de unde o stiu: apare in filmul despre finala Ironman Hawaii 2010, pe care il vazusem de vreo 20 de ori, in timpul antrenamentelor de bicla pe trainer…

O cheama Kathryn Curl, este cetatean american, locuieste in Idaho si are 68 de ani. Cand avea 59, fata ei a invitat-o sa inoate ‘un pic’ impreuna, la bazin (fata pregatindu-se pentru primul ei Ironman). Desi nu avea antecedente ca sportiva, Kathryn s-a descurcat binisor, motiv pentru care fata ei a intrebat-o – mai mult in gluma – daca nu vrea sa participe si ea la Ironman-ul care urma sa aiba loc cateva luni mai tarziu. I-a placut ideea, asa ca a inceput antrenamentele. De atunci, au urmat 9 Ironman, din care 7 terminate, unul chiar la finala campionatului mondial de la Kona, Kathryn fiind cea care incheiat ultima lista finisher-ilor, cu doar 43 de secunde inainte de termenul limita!! In filmul de mai jos puteti urmari finish-ul ei emotionant (de la 1:25:15).

Inainte de a da fuga la culcare, sa va mai spun ca aici a venit toamna (ca sa nu zic iarna). Veste proasta este ca apa marii are doar 16 grade. Vestea buna este ca, in comparatie cu temperatura aerului, o sa ni se para foarte calda…

Pe maine!

Este 3.30 dimineata, ora obisnuita la care ma trezesc atunci cand am antrenamentele lungi, de weekend. De data asta, nu am antrenament, ci m-am trezit mai devreme pentru a fi sigur ca prind avionul si pentru a mai scrie pe blog… 🙂 Sunt sigur ca si emotiile au jucat un rol in aceasta trezire matinala; pe masura ce se apropie ora concursului, intervine sindromul „oare sunt suficient de pregatit pentru a face fata cu succes?”.

Ironman Wales este pe departe de a fi unul obisnuit sau usor (oricum, cred ca niciun Ironman nu e prea simplu). 13% rata de abandon in 2011 (cea mai mare printre Ironman-urile din Europa). 1749 de metri (5741 de picioare) diferenta de nivel pozitiva; O temperatura a apei marii (adica a oceanului) de 16.5 grade. Ceva valuri. Vreme nu tocmai frumoasa: frig, ploaie si vant. Un maraton de final care va avea, in realitate, 44 de km in loc de 42.2 si va presupune si cateva urcari.

Pe scurt: ori la bal, ori la spital (prefer varianta 1 :)). O „incalzire” perfecta pentru Double Iron-ul din martie, la care voi merge indiferent de rezultatul cursei de duminica (nu am ce sa fac, deja am luat biletul de avion :)). Nu am un pronostic privind timpul final in care il voi termina, dar cred ca – in lipsa unor incidente – am sanse sa ies din apa in maxim 1 ora 45 minute, sa parcurg traseul de bicicleta in mai putin de 8h si sa alerg ‘maratonul’ sub 4h 30m. Iar tranzitiile sa nu imi ia, cumulat, mai mult de 15 minute. Deci in jur de 15 ore, desi mai realistic cred ca ma voi apropia de 16. Important este sa nu depasesc 17… 🙂

Privind catre partea frumoasa a experientei, sunt sigur ca voi avea parte de niste peisaje spectaculoase si voi mai adauga o caramida la ‘construirea’ andurantei, atat de necesare nu doar la Double Iron, ci – mai ales – in viata.

Plecarea este pe ruta Bucuresti – Amsterdam – Cardiff (avion) – Tenby (autocar); ajung la destinatie diseara, in jur de ora 22.00 (ora locala – cu 2 ore in urma Bucurestiului). Nu stiu daca mai am acces la net azi (sper, totusi, sa il pot accesa la Amsterdam, unde fac escala vreo 5 ore), dar revin maine cu vesti (si poze). Va fi o zi interesanta, mai ales ca ma duc sa imi inchiriez bicicleta…

Pe curand si tineti-mi pumnii. O sa am nevoie de foarte multi!!! 🙂

PS – pentru ca am fost intrebat despre rutina mea inainte de concursuri (inclusiv acesta): zero efort in ultimele 3 zile inainte de concurs (cu exceptia zilei de dinainte, cand fac o plimbare de 30-45 de minute, intr-un ritm mai alert, pentru a pregati musculatura de efort (in cazul de fata, va trebui sa fac si 1-2 mini-ture cu bicicleta, pentru a ma acomoda cu ea, mai ales ca vitezele se schimba altfel decat la a mea); mananc pe rupte, 6-7 mese pe zi (multe legume si fructe crude, paste, orez, nuci, ulei de masline, fructe deshidratate etc.); incerc sa am un somn de calitate si de minim 6-7 ore (obligatoriu, la ora 22 trebuie sa fiu deja adormit); ma „incarc” timp de o saptamana cu electroliti (magneziu, potasiu, saruri) si vitamina C (minim 2 grame pe zi, impartite in 3 reprize); alung orice urma de stres (discutiile pe ooVoo cu familia ajuta enorm), iar focus-ul meu este din ce in ce mai mult catre cursa. Si, evident, bagajul si echipamentul sunt pregatite din timp (cu cateva zile inainte de plecare / concurs), iar trezirea in ziua evenimentului se face in baza a minim 3 surse (alarma telefon, alarma ceas, wake-up call de la receptia hotelului… :))

De cand am intrat in lumea triatloanelor, am descoperit ca exista griji si temeri specifice. Doua dintre acestea se refera la bicicleta: 1. teama de probleme tehnice care ar aparea in timpul unui concurs si m-ar impiedica sa il termin. 2. (la concursurile care se desfasoara in afara granitelor tarii) teama de ratacire / pierdere a bicicletei pe parcursul zborurilor (la maratoane  nu aveam aceasta grija, pentru ca imi puneam echipamentul in bagajul de mana – lucru mai greu la bicicleta… :)).

Daca la prima dintre ele exista suficiente masuri de precautie (de exemplu sa nu merg la concursuri cu piese uzate – lanturi, cauciucuri, frane etc.) si, in plus, am exersat diverse operatiuni de ‘servisare rapida’ (schimbat de cauciucuri, folosirea presei de lant s.a.m.d.), la a doua nu sunt prea multe de facut – mai ales daca zborul are escale.

M-am inscris la Ironman Tara Galilor inca din octombrie anul trecut, iar biletul de avion a fost luat in ianuarie. Nu exista zbor direct Bucuresti – Cardiff, asa ca m-am orientat catre o varianta destul de accesibila ca orar si ca pret (prin Amsterdam). Pentru ca am bunul obicei de a contacta companiile aeriene cu 1-2 saptamani inainte de plecare, pentru a ma asigura ca totul este ok, am aflat ca zborul de la Amsterdam la Cardiff este super-aglomerat, se face cu un avion „mai mic” si nu mai este loc pentru obiecte de dimensiuni mai mari (cum sunt cutiile cu biciclete). Ca paranteza, stiati ca puteti inchiria din Romania cutii profesionale de transportat biciclete (cu avionul)? Multumim, Aventuria! 🙂

Optiuni: anularea calatoriei (hahaha, ce ‘gluma’ buna :)); cautat alt zbor (si plata unei diferente considerabile de bani, in cazul fericit in care as mai fi gasit vreun loc liber); trimiterea bicicletei prin cargo (pret minim 300 de eur) sau… planul B. Acum  cateva luni, uitandu-ma pe site-ul competitiei, am vazut reclama unei firme care inchiriaza biciclete pentru concurs. Ca o coincidenta, am vazut ca ofera FELT-uri, asa ca m-am gandit sa le dau un mail si sa le cer o oferta. Am aflat ca ofera atat modelul pe care il folosesc (B16), cat si unul mai ‘avansat’ (DA4). Le-am scris ca ‘m-ar putea interesa varianta inchirierii si ca voi reveni cu un mail cu cateva saptamani inainte de concurs’.

Mi-am amintit de acest schimb de mail-uri si am revenit la ei cu o cerere. Din fericire, mai aveau o bicicleta (ultima!) pe masura mea; nu au mai gasit B16, ci ‘doar’ un DA4, dar sper sa ma descurc cu ea. Mi-au promis ca ma ajuta cu ‘ajustatul’ ei, asa ca sper sa fie totul ok. Ca fapt divers, costul inchirierii (in jur de 100 de lire) este asemanator celui al transportului unei biciclete la cala avionului (120-140 eur pentru un drum dus-intors). Bicicleta inchiriata va fi relativ ‘cheala’, asa ca trebuie sa iau la mine pedalele, sistemul de hidratare, ciclocomputerul si saua. Oricum, toate astea incap in bagajul de mana, deci am scapat de teama ratacirii / pierderii bicicletei…

Chiar daca voi ‘calari’ un model de FELT mai evoluat decat cel cu care ma antrenez, raman cu stresul cauzat de sindromul ‘aoleu, ce o sa fac daca nu ma voi intelege cu bicicleta aia noua?!‘. Sper, totusi, ca cele 2 zile pe care le am la dispozitie pentru a ma obisnui cu noua bicicleta sa fie suficiente.

La final, va las cu 2 dintre filmulete pe care le-am vazut de cateva zeci de ori – cam la toate antrenamentele indoor de pe trainer. Deja am invatat pe de rost traseul de bicicleta de la Ironman-ul din Tara Galilor… 🙂

PS – filmul al doilea se termina cu un concurent care isi cere iubita in casatorie. Si ea zice YES! (cred… :)).