Weekend-ul trecut a fost, ca de obicei, foarte plin. Afirmatia nu este o lauda, ci o consecinta naturala a faptului ca in ultimii 2 ani am devenit foarte organizat si imi planific o multime de lucruri (uneori chiar si cu 1-2 ani inainte), atat la serviciu cat (mai ales) in viata personala, pe principiul ce iti pui in agenda are sanse mai mari sa se intample decat daca nu iti pui nimic... Poate ca zambiti citind aceste randuri si va ganditi ca sunt caz de spital 🙂 dar imi permit sa dau un exemplu: daca vreti sa alergati un maraton in Antarctica, mai sunt locuri disponibile doar in… 2016! In plus, planificarea mea nu merge, de regula, chiar pana la nivel de ore si minute 🙂

Revenind la sfarsitul de saptamana, el m-a gasit impartit intre un scurt antrenament la munte, o noua lectie de inot (a opta de pana acum :)) – in paralel cu prima lectie de inot din viata fiului meu, botezul baiatului unui prieten (sa traiesti multi ani, David!!), o vizita la Radio Dolce Sport Online (multumesc pentru invitatie, Pompiliu!), o infruntare a furtunii din Bucuresti (asat nu era in agenda :)) si o cina in oras cu familia.

La munte, m-am alaturat unui grup de colegi si prieteni la fel de corporatisti ca si mine 🙂 (un mix UniCredit – BCR – Vodafone), dar si la fel de pasionati de munte si de miscare. Anul trecut au fost pe Mont Blanc iar anul acesta au „inaltat stacheta”cu aproape 1.000 de metri. In plan era Elbrus, dar situatia politica de acolo i-a reorientat catre Iran, unde vor urca (peste 2 saptamani) varful Damavand (5621 m). Din calculele mele si daca vor continua pregatirile, in maxim 3-4 ani urmeaza pentru ei Everest-ul :). M-am alaturat unuia dintre multele lor antrenamente (planificate, si in cazul lor, de luni de zile :)) si am „petrecut” prima parte a zilei de sambata urcand si coborand intr-un ritm alert pe traseul Busteni, Jepii Mici, Valea Cerbului, vf. Omu, Babele, Cabana Caraiman, Valea Cerbului, Busteni.

Pentru mine, a fost o reintalnire cu Bucegii dupa 27 de ani (!!), singura data cand am ajuns pe vf. Omu fiind la 8 ani, cu parintii. Imi amintesc ca am facut traseul venind dinspre Schitu Pestera si am coborat pe Jepi. Totul mi se parea foarte mare (inclusiv pernele de la schit :)), iar incursiunea de sambata mi-a ‘redimensionat’ parerea despre Bucegi: prapastiile mi s-au parut mai mici, portiunile in care trebuia sa ma tin de lanturi au ‘devenit’ mai scurte, iar norii mai putin amenintatori. Singurul lucru care si-a pastrat dificultatea este diferenta de nivel 🙂

Ziua de duminica a adus un moment important in viata baiatului meu: prima lui lectie de inot! Dupa multa munca de convingere privind utilitatea castii si a ochelarilor de inot, lectia a decurs foarte bine, cu sarituri in apa si joaca cu mingea sub supravegherea foarte atenta a antrenorului – care din cand in cand ma mai invita la „inca 4 bazine, dar mai corect”… Fiul meu pe culoarul intai, eu pe al 2-lea (apoi pe al 3-lea, ca sa nu subminez autoritatea antrenorului si sa deturnez atentia lui Alex :))

Ma bucur ENORM ca ii place in apa si ca va invata de mic sa inoate „ca la carte” – sunt convins ca il va ajuta foarte mult sa isi dezvolte un fizic armonios si sa aiba un confort mult mai mare decat taica-su in cazul in care va dori sa participe la IronMan-uri… 🙂 Nu tin neaparat sa imi calce pe urme (poate va avea propriile pasiuni), dar se pare ca ‘microbul’ l-a atins si pe el; ne plimbam ieri prin parc, cand Alex ma intreaba: „Tati, noi suntem alergatori?” – „Mda…”, i-am raspuns. -„Atunci de ce nu alergam??!” Si, uite asa, am mai dat cateva sprinturi impreuna… 🙂

Vorbind despre copii, o sa inchei cu o veste privind un nou moment pe care il astept cu bucurie: nasterea Emei, sora lui Alex. Doctorul ne-a anuntat ca marele moment va avea loc pe 3 august. De abia astept!!!

PS – Tania, multumesc mult pentru cursurile de parenting, sunt sigur ca avem nevoie si ca o sa ne ajute 🙂

Anuntam in postul trecut, in mod „oficial”, obiectivul meu pentru 2013: participarea la Double IronMan. Seara m-a gasit la YMCA-ul orasului Burlington (o sala aproape cat un Mall, cu  toate facilitatile pe care l-ar putea dori locuitorii unui orasel: piscina, spatii de joaca pentru copii, zone recreationale, programe de tot felul – inclusiv training-uri si slujbe pentru copii / tineri, ca de exemplu instructor de inot, supraveghetor etc.). Cred ca am fost aproape la fel de emotionat ca in prima zi de scoala, in clasa intai :). Am aceeasi senzatie de fiecare data cand incep sau invat ceva nou, inclusiv la serviciu – unde am inceput cateva job-uri si foarte multe proiecte de la zero (ca sa nu ma plictisesc :)).

Revenind la YMCA, am aflat ca au o promotie de 2 saptamani la cursurile de masters swim, asa ca m-am prezentat ‘la datorie’. Am completat un scurt formular, mi s-au prezentat facilitatile si antrenorul, apoi la vestiar si…in apa!!

Antrenorul m-a intrebat care sunt obiectivele mele (imi place intrebarea asta!) si i-am povestit despre alergarile mele si Double IronMan-ul din 2013. Mi-a spus ca, in acest caz am foarte mult de lucrat, asa ca…sa incepem!

In aceeasi piscina (semiolimpica) mai erau 7-8 inotatori, mult mai avansati decat mine (ceea ce nu nici nu este prea greu :)) si cativa copii cu ‘aripioare’; antrenorul mi-a zis: „Iti respect istoricul de alergator, dar la inot va trebui sa inveti totul de la zero, ca si copiii care vin pentru prima lectie. Astazi o sa inveti sa dai din picioare corect si sa inspiri rapid / expiri puternic exclusiv pe gura. Esti gata?”

O paranteza: pe antrenor il cheama Andrew…Norris (nu stiu daca este ruda cu Chuck :)), este fost comandant in marina canadiana (mi-a aratat cu mandrie placuta de la gat, inscriptionata cu numele regimentului, grupa sanguina etc.) si nu cred ca are in vocabular cuvantul „mila” :). Totusi, stie foarte bine sa isi motiveze elevii; la fiecare 2-3 minute il auzeam: „inainte de a alerga, trebuie sa inveti sa mergi”, „un pic de apa inghitita nu a omorat pe nimeni”, „esti pe drumul cel bun”, „good job!”, „tine-o tot asa”, „iesi din zona de confort si va fi perfect”, „o sa te obisnuiesti cu asta curand si inotul va deveni o parte din tine” etc.

Bineinteles ca am fost gata de ‘actiune’. In timp ce ceilalti inotatori dadeau bazine din greu, timp de jumatate de ora m-am tinut de marginea piscinei, cu capul sub apa, tinand picioarele apropiate si miscandu-le alternativ, iar din cand in cand scotand capul (pentru inceput, pe aceeasi parte) pentru a lua o gura de aer. Primele 10-15 minute au fost horror, fiecare gura de aer fiind amestecata cu una de apa. Este greu sa inspiri pe gura atunci cand esti obisnuit sa inspiri doar pe nas. Mai ales cand esti in bazin, dai din picioare cu putere si apa iti intra in nas si in urechi…

Usor-usor mi-am intrat in ritm. Chiar si asa, rezistenta pe care o am de la alergat nu inseamna prea mult in apa. Credeam ca o sa pot da la nesfarsit din picioare, dar din minut in minut trebuia sa ma opresc, pentru ca aveam limba scoasa de-un cot :). Dupa jumatate de ora de la inceperea cursului, antrenorul mi-a cerut sa inot un bazin tinandu-ma de o pluta si folosind cele invatate. Primii 5 metri au fost excelenti, pana cand a trebuit sa scot capul si sa inspir…o gura de apa. Iar dupa alti 5 metri am luat-o ‘pe aratura’ si m-am lovit de marginea bazinului. Nimic grav, dar suficient cat sa aud antrenorul spunand: „OK, hai inapoi sa mai lucram putin la miscarea picioarelor si la respiratie!”. Ceea ce s-a si intamplat in partea a doua a cursului…

La final, am iesit din bazin obosit de parca traversasem Canalul Manecii inot, cu ochii rosii ca dupa 2 nopti nedormite, cu urechile pline de apa si tiuind in continuu, cu un gust de clor pe care inca il mai simt si ametit ca dupa un pumn in cap luat (in joaca) de la Lucian Bute… 🙂

Concluziile primei lectii de inot:

– un litru de apa inghitit 🙂

– exista sanse sa invat crawl, asa ca mai merg la cursul de inot si maine. Si poimaine. Si duminica…

– maine imi caut un wetsuit (costum de neopren special pentru inot), am auzit ca pe aici sunt mai ieftine decat in Europa. Un prieten care a terminat IronMan mi-a facut cateva recomandari (multumesc, Vlad!), atat pentru costum cat si pentru accesorii (ochelari open waters, spray anti aburire, o crema pentru a putea imbraca usor cu wetsuit-ul, etc.). La intoarcerea in tara (si in masura in care voi mai gasi sponsorizari :)), va urma si o bicicleta contratimp plus accesorii…

– este o cale foarte, foarte, foarte luuuungaaaaa pana la a inota 7.6 kilometri in continuu, dar imi pastrez optimismul si increderea ca voi putea realiza asta pana in 2013…

– It’s fun to swim at the Y.M.C.A.…

Pe curand!

PS – LA MULTI ANI, MARINA!!!