Imi este foarte greu sa scriu aceste randuri, pentru ca gandurile si emotiile mele in privinta „maratonului” 7500 sunt – ca de altfel si starile prin care am trecut pe parcursul cursei – sunt foarte variate. In primul rand (pentru ca o parte din cititorii acestui blog sunt alergatori), hai sa lamurim tipul competitiei; o putem numi festival masochist, asceza, orientare turistica nocturna, testarea gradului de toleranta la durere, lipsa de somn, frustrare etc. sau, ca sa nu ma indepartez de zona sportiva, concurs extrem de trekking. Dar, in niciun caz, „maraton”, „ultra maraton” sau alta denumire care sa aiba legatura cu alergatul…

Asadar, cei naivi ca subsemnatul, care au crezut ca vor avea de alergat (un pic la deal, un pic la vale :)), sunt sigur ca au avut de suferit destul de mult… Cred ca cel/cea care a creat aceasta competitie a numit-o (ultra) „maraton” din dorinta de a atrage alergatori urbani si de a se razbuna pe ei sau de a le arata ca sunt „o specie” inferioara celei a montaniarzilor… :). De altfel, rata de abandon la proba de 90 de kilometri a fost foarte mare (in jur de 40%). Oricum, tot respectul pentru cei care s-au aliniat la start, indiferent de momentul in care s-au retras din cursa. Sa te retragi la momentul potrivit este un semn de mare intelepiciune si ma intreb daca nu ar fi trebuit sa facem si noi asta…

Sa incep povestea alergarii noastre cu finalul. Duminica, 22 iulie, ora 4 dimineata. Dupa aproape 34 de ore de catarat, mers, tarat, semi-alergat etc. si la  48 de ore de la ultimul somn, vedem linia de sosire de la Pestera. Nu suntem singuri: in afara celor 3-4 membri ai ‘comitetului de intampinare’ care ne aplauda frenetic, alergam (da, chiar alergam, in sfarsit! :)) alaturi de alte 3 echipe (cate una din fiecare categorie – masculin, feminin, mixt). Am parcurs impreuna ultimele 2-3 check point-uri ale concursului, pentru a infrunta mai usor pericolul ratacirii, al cainilor ciobanesti, al monotoniei etc. Desi aveam de gand sa ma intind pe iarba si sa ma culc din secunda imediat urmatoare trecerii liniei de sosire, ma prinde ora 5 pana cand reusesc sa fac o scurta ‘analiza’ a ‘avariilor’. Bilantul este mult mai bun decat ma asteptam: doar 5-6 unghii cazute (nu va speriati, am mai patit asta si la precedentele maratoane montane – dar in numar mai mic; ele cresc la loc, dupa doar 3-4 luni :)) si mici basici pe talpa (din fericire, le mai ingrijisem pe traseu si nu le-am lasat sa se transforma intr-o drama). Durerile musculare sunt aproape zero (greu de crezut, dar nutritia si suplimentele au functionat!), iar genunchiul meu drept pe care il infipsesem intr-un stalp de fier undeva intre check point-urile 3 si 4 nu ma mai doare deloc. Ma bag in sacul de dormit si adorm lemn, incercand sa profit la maxim de cele 3 ore pe care mi-am propus sa le dorm; as fi dormit vreo 30 de ore, dar mi-am propus sa fiu alaturi de familie pentru restul weekend-ului. In plus, luni dimineata urma inca o saptamana de birou si nu ma ‘coafa’ sa imi dau peste cap programul de somn :)…

Vineri, 20 aprilie, ora 18.00. Dupa 3 ore de sofat si alte 2 de stat in cort si pregatit echipamentul, revizuit strategia de concurs etc., eu si Adrian – adica echipa „No pain, no gain” – luam startul impreuna cu ceilalti 150-160 de alergatori de la proba de 90 de kilometri (vezi rezultatele AICI). Obiectivul declarat: sa terminam cursa, in timpul impus de organizatori (40 de ore). Obiectiv nedeclarat: sa ne clasam in primele 10 echipe…

Prima portiune (cateva sute de metri) este promitatoare: drum lejer, coborare usoara, putem alerga (si zambi :))… In pluton il intalnesc pe Elu, cu care facusem echipa la maratonul din Sahara, in 2011. Bucuria revederii nu dureaza mult, pentru ca relieful se schimba si incepem sa urcam catre CP1 (Cabana Vf cu Dor). Echipa noastra ajunge acolo cu 4 minute ma tarziu decat ne propusesem, asa ca scurtam pauza si plecam spre CP2 (Cabana Poiana Stanii). Urcam, urcam, urcam, apoi coboram, coboram, coboram… Din fericire, metoda numararii pasilor ma ajuta sa depasesc fara mare efort aceasta portiune (numar in gand, pana la 100, pasii facuti; apoi reiau numaratoarea, pana cand termin panta respectiva. Astfel, reusesc sa patrez constante pulsul si ritmul de alergare). De aceasta data, ajungem la check point cu 4 minute mai devreme, asa ca profitam de ocazie pentru a ne (re)face plinul de apa in camalback-uri. Urmeaza…urcare din greu, pana la CP3 (Cabana Piatra Arsa). Este foarte cald si apropierea serii nu rezolva prea mult problema temperaturii, asa ca slabim ritmul urcarii, ceea ce ne costa vreo 15 minute de intarziere. Nicio tragedie; la o cursa de asemenea lungime avem suficient timp pentru a recupera! Mai ales ca urmeaza o coborare…

Va continua (din fericire povestirea, nu concursul… :))

Exista alergatori de curse montane, alergatori de teren plat si (mai rar), alergatori care se decurca pe orice tip de teren (si de vreme). Eu ma incadrez, cu siguranta, in categoria alergatorilor care prefera terenul plat (si temperaturile scazute). Motivul pentru care am aceasta preferinta este simplu: locuiesc si ma antrenez intr-un oras (Bucuresti) in care singurele trasee cu diferenta de nivel mai mare de 20-30 de metri sunt scarile blocurilor… :). Chiar daca incerc sa ma duc cu long run-urile la munte, ramane un procent de 80-85% din numarul anual de kilometri alergati care se desfasoara exclusiv „pe plat”.

Astea fiind spuse (scrise), va imaginati care este pregatirea mea inaintea ultra-ului de 90 de km Bucegi 7500. Din fericire, sper sa compensez cu tonusul psihic, forma fizica decenta (mai ales de cand am introdus in antrenamentele mele pedalatul si inotul), o alimentatie si hidratare „ca la carte”, carbo– & fat– & sleep– loading si, nu in ultimul rand, o strategie realista de cursa. Poate ca titlul acestui post suna ciudat si starneste intrebari de genul „cum poate sa fie concursul asta mai greu decat unul in Antarctica, la Polul Nord, in Sahara sau in Himalya??!”, dar sunt 100% sigur de aceasta afirmatie. Motivul? (de fapt, motivele:)

> Aproape 30 de ore pe munte (va fi cea mai lunga experienta personala ultra, probabil mai lunga decat alergarea de la Brasov la Bucuresti);

> Alergare in conditii de noapte;

> Teren denivelat care nu permite o alergare constanta;

> Portiuni care solicita multa atentie si indemanare (catarare);

> Diferenta de nivel pozitiva de 7500 de metri (echivalentul a 75 si de kilometri pe drum plat, adaugati la cei 90 de kilometri – deci traseu real de 165 de km);

> Variatii de temperatura (probabil 0-5 grade C noaptea si 20-25 ziua);

> Conditii meteo schimbatoare (o ploaie serioasa ne va da cu siguranta planurile peste cap, mai ales daca va fi insotita si de fulgere…) – vezi prognoza AICI;

> Un rucsac de 5-6 kg in spate si bete de trekking in mana – care vor deveni din ce in ce mai grele si mai incomode;

> Aer rarefiat (urcam de cateva ori pana la 2500 de metri);

> Distanta semnificativa fata de punctele de prim ajutor (salvamont, salvare) si de orasele cu spital. A propos de partea medicala, am gasit un site interesant cu produse de medicina sportiva (in caz ca vom avea nevoie pentru recuperare :));

> Posibilitatea intalnirii de caini ciobanesti, ursi etc.

Iar, in rest, competitia va fi usoara… 🙂 Cele enumerate mai sus reprezinta tot atatea motive de a pregati cat se poate de minutios alergarea noastra.

Pe principiul sharing is caring, punem la dispozitia celorlalti alergatori care vor participa la concursul de vineri & sambata (& duminica? :)) lista cu echipamentul nostru (avem rugamintea de a ne anunta daca am omis ceva important :)). Pana acum s-au inscris (in total la cele 2 probe) 140 de echipe. Le tinem pumnii tuturor si speram sa ne vedem cu bine la finish!!

Revin saptamana viitoare cu rezultatele si cu povestea aventurii din Bucegi… 🙂

In primul rand, multumesc celor care mi-au scris* si s-au oferit pentru experienta masochistica Marathon7500 din 20-22 iulie!! 🙂 Alegerea a fost dificila, pentru ca toti potentialii coechipieri au calitatile care ii recomanda pentru aceasta competitie: experienta la alergarile lungi si dorinta mare de a termina cursa. Asa ca, pe principiul „primul venit, primul servit”, o sa fac echipa cu Adrian Rendiuc. Cateva cuvinte despre Adrian. In afara de faptul ca avem aceleasi initiale si ca are un baietel pe care il cheama…Andrei :), Adrian are 32 de ani, este nascut in Botosani, locuieste din 2000 in Bucuresti, lucreaza intr-o multinationala, scrie soft-uri pentru automobile, a inceput sa alerge din dorinta de a se antrena pentru hobby-ul sau principal – catararea alpina -, se antreneaza de doua ori pe saptamana si incearca sa ajunga cat mai des pe munte. A participat si anul trecut la aceasta competitie, unde echipa sa (Stayin Alive :)) s-a clasat in primii 10, dupa 27 de ore si 40 de minute. Obiectivul lui Adrian la editia din acest an este terminarea cursei (in timp util si, daca este posibil, in 25 de ore – deci o sa scoata untul din mine!! :)), ceea ce i-ar aduce ultimele 3 puncte necesare pentru calificarea la Ultra-Trail du Mont-Blanc, o cursa la care Adrian vrea din tot sufletul sa participe. Si, fireste, nu am de gand sa ma pun de-a curmezisul visului lui Adrian, asa ca o sa strang din dinti, asa cum povesteste Adrian ca a facut anul trecut! (vezi mail-ul lui de mai jos… :))

In final, ca sa imi citez coechipierul: „abondonul exclus”. Tineti-ne pumnii!!

* Cristi, Tania, Cozmin…ne vedem la start (si la finish!); berea e din partea mea!

PS – echipa se numeste No pain, No gain (desi am prefera sa fie no pain, only gain… :))

Double Iron-ul de anul viitor (7.6 km inot, 360 km bicicleta, 84.4 km alergare) este, cu siguranta, mult peste ceea ce pot in acest moment. Nu am inotat vreodata mai mult de 2 km in continuu, nu am pedalat mai mult de 4 ore fara oprire si, cu siguranta, nu am mai alergat doua maratoane dupa aproape 24 de ore de inotat si pedalat… 🙂 Dar pentru ca m-am inscris la aceasta competitie, mi-am propus sa o duc la bun sfarsit – asa ca mi-am facut un program de antrenament si de competitii care sa ma ajute sa castig anduranta si, mai presus de asta, rezistenta psihica. Unul dintre hopurile din aceasta vara va fi proba de 90 de km din cadrul maratonului Bucegi 7500. Ea se desfasoara in weekend-ul 20-22 iulie si presupune alergarea pe un traseu exclusiv montan, cu diferenta de nivel pozitiva de 7500 de metri, intr-un timp limita de 40 de ore.

Regulamentul competitiei impune alergarea in echipe de 2 (masculin, feminin sau mixt) – ceea ce este foarte bine pentru integritatea fizica si mentala a participantilor – motiv pentru care imi caut coechipier [Gabriel Solomon va fi ocupat cu TransRomaniaRun, deci dorinta mea de a face un tandem cu Gabi si in afara organizarii Transmaraton se amana… :)]. Nu am vreo pretentie la podium (experienta mea la maratoane montane se rezuma la competitii de maxim 10-11 ore, iar antrenamentele mele din ultimele luni au fost pe teren plat), dar mi-ar placea sa alerg cot la cot cu cineva care isi doreste foarte mult sa termine aceasta cursa. Si care sa aiba o doza mare de masochism… 🙂

Astept cu drag sa ma contactati. Promit sa fiu un coechipier simpatic! 🙂

PS – pentru cei care vor sa stie cum a fost la una din editiile anterioare: am gasit un articol pe un blog simpatic. Enjoy!