Maratonul din capitala bavareza nu este unul foarte simplu. In primul rand, orasul se afla la o altitudine de 5-600 de metri, ceea se traduce in mai putin oxigen. Apoi, circuitul are o multime de curbe si pante, care nu deranjeaza prea mult in primii kilometri ai cursei, dar devin din ce in ce mai dificile pe masura ce concurentii se apropie de kilometrul 42… De altfel, timpii castigatori ai cursei (in jur de 2h 19m) sunt departe de recordul mondial (e drept, probabil si din cauza faptului ca premiile in bani sunt simbolice, motiv pentru sportivii africani si/sau cei care folosesc substante ‘ajutatoare’ sa evite acest maraton).

Dupa aceasta introducere, sa revenim la povestea noastra, ramasa la jumatate. Traseul s-a intersectat cu cel al semi-maratonistilor, care urmau sa ia startul la aproximativ 10 minute dupa trecerea noastra pe acolo. Asta insemna ca, in maxim jumatate de ora, vom avea un puhoi de alergatori venind peste noi… ceea ce s-a si intamplat. Partea buna a fost ca energia lor ne-a molipsit si pe noi, ‘valul’ ducandu-ne inca vreo 3-4 kilometri fara sa inregistram incidente notabile. Atingandu-si distanta maxima alergata vreodata, Oana incepe sa isi exprime rezervele in ceea ce priveste sansele de a termina maratonul: “Vrei sa spui ca mai am de alergat aproape inca pe atat??!”. Pe la kilometrul 25 incepe chinul si apar primele semne care anunta ‘zidul’: dorinta de a se opri, irascibilitate, toleranta scazuta la monotonie (ce bun ar fi fost un iPod!), mici crampe la stomac, dureri musculare etc.

Fara aport de carbohidrati si electroliti, trebuie sa improvizam urgent.  Pe parcursul unei curse, orice problema trebuie rezolvata atunci cand apare; daca lasam rezolvarea pentru mai tarziu…va fi prea tarziu. Gasim in drum o pizzerie, unde cerem si primim niste sare – solutia de avarie pentru a trece de km 28-30. Alergatul se transforma, usor-usor, intr-un mers accelerat. Este bine si asa – important este sa nu ne oprim sau sa mergem agale (ceea ce s-ar transforma si perpetua intr-un mars de Zombie…). Semi-maratonistii rapizi ne-au depasit, iar acum impartim ‘podeaua’ cu cei lenti si cu maratonistii incepatori sau cu problem e.

Atmosfera pe strazile Munchen-ului este in continuare extraordinara, iar publicul ne incurajeaza frenetic. O doamna in varsta ma priveste cu compasiune si imi spune “hai, ca poti, mai ai putin…”, iar un alergator care ne depaseste imi spune ”asa e la primul maraton…mai greu!” – ceea ce imi smulge un zambet. Imi amintesc de primul meu maraton, cel de la Polul Nord, si ma gandesc cat de bine ar fi fost sa fi avut acolo macar 10% dintre suporterii de aici. Daca vreodata va ganditi sa alergati un maraton, incepeti cu unul de oras! Mai trece un kilometru, apoi inca unul… Suntem deja la kilometrul 35 si suntem – deocamdata – in grafic pentru cele 6 ore. Ba chiar avem si o rezerva de 30 de minute.

Au trecut deja 5-6 ore de la ultima hrana solida si stomacul incepe sa o supere pe Oana din ce in ce mai mult. O noua oprire, de aceasta data la un chiosc cu kebab, ne doteaza cu o chifla – aur curat! Carpim si aceasta problema si continuam. Din fericire, combinatia Microhidrina + H500 + Sportenine (antioxidant / alcalinizator / homeopat) administrate la inceputul cursei o tine pe Oana departe de dureri musculare grave sau crampe (asta ne-ar mai fi lipsit!). Pe langa noi trece un parinte alergand cot la cot cu fiul sau care are sindromul Dawn, apoi un un tatic cu 2 copii mici intr-un carucior; astfel de imagini emotionante ne reincarca bateriile si mai bifam un kilometru…

Pe la kilometrul 37, Oana imi spune “nu mai pot! Nu mai pooot!!” si imi arunca o privire plina de ‘iubire’ (am crezut ca vrea sa ma bata…:)). Incep sa am remuscari pentru faptul ca am „tarat-o” la un maraton… Ma uit la ceas si imi dau seama ca o pauza prea lunga sau transformarea alergarii in mers ar compromite sansele Oanei de a termina cu success primul ei maraton. Orice incurajare sau vorba frumoasa este inutila, iar Oana imi spune ca este ‘pe pilot automat’. Dupa numai cateva secunde, se produce ‚declicul ’. Nu stiu daca declansatorul a fost perspectiva infricosatoare a alergarii unui nou maraton sau (mai degraba) activarea centrului ambitiei, cert este ca Oana imi spune „hai, ca pot, mai sunt doar 5 kilometri, mai putin de o tura de la in Herastrau…”. That’s my girl!

Urmatorii 4 kilometri trec rapid, iar ultimul ne gaseste in complexul olimpic, indreptandu-ne spre finish, care este amplasat pe pista stadionului. Ne uitam la ceas (care, a propos, a functionat excelent, abaterea a fost nesemnificativa) si ne bucuram: mai avem 20 de minute pentru a parcurge ultimele sute de metri si a ne incadra in termenul limita! Vad intrarea in stadion, deschid aparatul foto si pornesc filmarea – ar fi pacat sa nu avem ca amintire aceste momente! Urmeaza tura de stadion, un mic soc provocat de ecranul pe care era postat timpul (6h 07m – calculat, din fericire, din momentul startului pentru profesionisti – cu 20 de minute inainte noastra), trecerea de poarta finala, imbratisarile si pupicurile de rigoare, apoi medaliile (foarte frumoase, in forma de inimioara) primite de la o doamna imbracata in costum traditional bavarez…

Yuu-huu!!! Am reusit!! Statisticile spun ca 1% din populatia planetei a alergat un maraton, iar acum contribuie si Oana la acest procent … Ne indreptam spre zona de ‘refacere’, unde Oana mananca un mar, iar eu beau un ceai. Urmeaza drumul catre zona in care ne-am lasat bagajul (ceea ce presupune urcarea a numeroase trepte…), schimbatul in haine ‘normale’ si drumul inapoi, spre metrou. Dar nu inainte ca Oana sa observe ca a primit o medalie de finisher al probei de 10 km in loc de maraton. Asa ca am dat o fuga inapoi si am facut schimbul…

Asta a fost povestea primului meu maraton alergat dupa 16 luni de ultra-uri si triatloane, si a primului maraton din viata sotiei. De fapt, profit de ocazie pentru a lamuri un aspect: maratonul (42 de km si 195 de metri) nu exista! Exceptand cazul in care startul si finish-ul au loc in patul in care dormim, toate maratoanele sunt, de fapt… ultra maratoane! Intotdeauna vom avea de mers cateva sute de metri (sau kilometri) pana la start / finish si inapoi, plus 1-2 km la incalzire… Asadar, toti maratonistii sunt ultramaratonisti – in caz ca nu si-au dat seama pana acum. Ii invit pe toti cei care au alergat deja cei 42 de km sa faca pasul catre un ultra ‘real’, macar unul de 50 de kilometri. O sa fie bine!

Ce ar mai fi de scris? Organizarea maratonului: perfecta (ca la nemti…). Trecand peste race kit-ul spartan (numar de concurs, ace de siguranta, o revista, 2 brosuri si…la revedere!), alergatorii au avut acces la tot: dusuri, masaj, bazin de inot, bufet suedez etc. Plus transport gratuit cu metroul in ziua maratonului. Ce ziceti de asta?

Imi mentin opinia conform careia putem oricand merge, alerga, inota, pedala etc. dublul distantei maxim atinse anterior. Cred ca cine s-a pregatit pentru un semi-maraton si l-a terminat, are musculatura pregatita pentru un succes dublu (ca sa citez blogul lui Adi Soare). Pana la urma, probele lungi sunt doar niste teste de anduranta psihica…

Cat despre mine si  iubita mea sotie (de care sunt foarte mandru!!)… Oana mi-a zis ca, alergand acest maraton ma intelege mult mai bine, dar nu vrea sa repete experienta sau sa mai auda de maratoane 🙂 – fapt pe care il spun, probabil, 99% dintre cei care termina primul lor maraton. Dar cati se tin de cuvant…?

Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata, dar nici primul maraton nu cred ca se lasa mai prejos… Un amestec de trauma fizica, introspectie, confruntare cu proprii demoni, stari psihice schimbatoare, o explorare a limitelor si o mare bucurie si eliberare la final. Iar maratonul Oanei nu a facut exceptie. De la “totul e ok” (pana la km 20), “eu nu mai pot, e inuman! Vreau sa plec acasa” (km 28-30) si “Andrei, de ce m-ai lasat sa ma bag in chestia asta??!! te uraaasssc, imi vine sa te starng de gaaaat!!!” (km 35) pana la “Yuuuu-huuuu, am reusit!!!… dar nu o sa mai fac asta vreodata!!” (km 42)  – a fost o cale lunga, dar cu final fericit…

Ziua de ieri a inceput dis-de-dimineata. Unul dintre ceasuri (telefoane) era pus sa sune la 5, celalalt (de back-up…) la 5.15. In mijlocul noptii, suna cel de la .15. Ma panichez un pic, intrebandu-ma de ce nu o fi sunat si cel de la fix. Oana se ingrijoreaza pentru ca Ema, in mod ciudat, nu s-a trezit deloc pe parcursul noptii si nu vrea sa plecam fara sa ii faca Emei milk loading-ul. Enigma se lamureste rapid: ceasul Oanei ramasese la ora Romaniei, deci este de abia 4.15… Somnul ne dispare, Ema se trezeste si isi primeste “ratia”, iar noi reusim sa iesim pe usa la 5.45 si sa prindem trenul de Munchen. Dupa o ora si 10 minute, suntem in gara centrala a capitalei Bavariei si ne ‘mutam’ la metrou. Urmeaza 4 statii si, apoi, un drum de 2-3 km. Ajungem in zona complexului olimpic, unde sunt concentrate startul, finish-ul, punctul de ridicare a race kit-urilor de concurs  si zona de lasare a bagajelor. Ne luam rapid numerele de concurs si ne stabilim cartierul general intr-una dintre tribunele stadionului olimpic.

Este deja ora 8, dar temperatura nu resuseste sa treaca de 4-5 grade. Din fericire, prognoza este buna, asa ca strangem din dinti si ne infofolim cu tot ce avem prin bagaj. Mai sunt aproape 2 ore si jumatate pana la start, asa ca incepem loading-ul cu mancare solida (carbohidrati) si bautura cu electroliti. Pe la 9 ne lasam bagajul la organizatori si, fortati de frig, ne indreptam rapid catre zona de start si incepem incalzirea… Timpul trece rapid, iar crainicul anunta numarul total de alergatori de la cele 4 probe (10 km, stafeta, semi-maraton, maraton): 18.000! Apoi ureaza la multi ani concurentilor nascuti pe 14 octombrie, spunandu-i fiecaruia pe nume. Foarte dragut!

Chiar inainte de start, ma intalnesc cu Alexandru Iancu – un coleg din UniCredit care s-a mutat cu serviciul la centrala noastra din Munchen. Este aici din luna ianuarie, impreuna cu sotia, iar peste 2 saptamani va avea o fetita (sa va traiasca si sa aiba o viata frumosa!!!). Alex urmeaza sa alerge primul lui maraton si imi povesteste cum s-a apucat de alergat: “Aici toata lumea face sport. Colegii veneau lunea la birou si povesteau cum au mers cu bicicleta, au urcat pe munte, au mers cu canoia si asa mai departe. Cand venea randul meu sa le povestesc, mi se facea rusine cand le ziceam ca sambata am facut un gratar cu fripturi si bere, iar duminica la fel… Asa ca m-am apucat de alergat acum 4 luni si m-am inscris la maratonul de la Munchen, ca sa fiu sigur ca ma tin de antrenamente. Cel mai mult am alergat 32 de kilometri – am urmat un program de pe site-ul Asics – si sper sa fie ok azi si sa termin sub 5 ore…” (ceea ce s-a si intamplat, Alex terminand in 4h 47m. Felicitari, Alex, si la cat mai multe maratoane!!!)

La 10.00 se da startul profesionistilor, la 10.10 cel al alergatorilor care estimeaza ca termina sub 3h 30m, iar la 10.20 vine ‘izbavirea’: startul pentru maratonistii ‘de rand’. Primii 5-6 km ii alergam alaturi de Alex si stam la povesti, dupa care ramanem in urma, incercand sa pastram un ritm lent, de 7 minute / kilometru. Ne asteapta o cursa lunga si trebuie sa ne conservam energia… Intre timp, soarele straluceste si temperatura sare de 10 grade, facend alergarea extrem de placuta. Atmosfera este excelenta, cu muzica, fanfare, ritmuri de samba, majorete si mii de spectatori aplaudand alergatorii.

Traseul este exceptional, trecand pe langa principalele obiective turistice ale orasului. Dupa vreo ora de alergare ajungem in Englischer Garten, unul dintre cele mai mari parcuri urbane din lume. Brusc, ne simtim ca la un maraton de trail, alegand sa folosim potecile formate la marginea aleilor asfaltate. Acest parc ne intareste convingerea ca Munchen este un oras foarte verde; practic, multe dintre cartierele de locuinte prin care am trecut in partea a doua a alergarii ne-au dat senzatia ca intreg orasul este construit intr-un parc…

Punctele de hidratare sunt arhi-suficiente, la fiecare 2-3 km. Din 30 in 30 de minute ne luam doza de carbohidrati (alternam jeleurile cu geluri), iar la fiecare 90 de minute un baton energizant. Ajungem la jumatatea maratonului dupa aproximativ 2 ore si jumatate, conform planului, moment in care Oana ma anunta ca nu mai tolereaza nimic dulce. Vestea nu este deloc imbucuratoare – ma asteptam ca asta sa se intample pe la kilometrul 30-32. Practic, va trebui sa gestionam cea mai dificila parte a cursei fara aport de geluri, jeleuri sau batoane…

[va urma]

Daca acum 4 saptamani traiam periculos Ironman-ul din Tara Galilor, terminand bicicleta cu doar cateva minute inainte de termenul limita, astazi am avut din nou emotii – de aceasta data impreuna cu Oana, sotia mea, aflata la primul ei maraton. Am terminat dupa 5 ore si 46 de minute o cursa extrem de frumoasa si despre care am multe de povestit , dar ceva mai tarziu…

Pe curand!

Familia Gump 🙂

Daca m-ati intreba ‘cum arata o experienta perfecta de alergare?’, as raspunde ‘impreuna cu familia, la un concurs bine organizat, desfasurat pe un teren plat, cu multe puncte de hidratare, o temperatura scazuta (in jur de 10 grade) si fara ploaie…’ (si cu copiii nostri incurajandu-ne de pe margine :)). Asa ca, teoretic, cursa de maine are toate sansele de a se apropia de alergarea descrisa mai sus. Este primul meu maraton alergat dupa cel de la Polul Nord si cele 7 maratoane pe 7 continente (am mai participat, de atunci, la competitii, dar numai ultra maratoane sau distante mai scurte – semi-maratoane, stafeta etc.). Insa, mai important decat asta, este primul pe care il voi alerga impreuna cu Oana, sotia mea.
Drumul spre a deveni o familie de maratonisti nu va fi deloc simplu. Lucrurile au mers foarte bine pana in iunie, cand am reusit sa terminam impreuna semi-maratonul din Bucuresti. Au urmat cateva alergari mai lungi, dar in urma cu 2 luni Oana a avut un accident stupid: s-a lovit (intr-un scaun) la degetul mic de la picior. Degetul s-a umflat serios si verdictul medicilor a fost „nu este rupt, dar trebuie lasat in pace 1-2 luni, pentru a se reface…”.  Primele 2-3 saptamani au trecut fara vreo schimbare notabila, asa ca am trecut la acupunctura & fizioterapie, pana in ajunul stafetei de saptamana trecuta, de la maratonul Bucuresti. ‘Tom degetel’ si-a mai revenit, iar alergarea de duminica a fost mai mult decat ok, dar lunga perioada de inactivitate pune sub semnul intrebarii reusita primului maraton al Oanei. In plus, Emei ii mai ies niste dintisori, asa ca ultimele nopti au adus wake-up call-uri din ora in ora…
Am incercat sa o conving sa amanam pana in primavara debutul maratonistic, dar Oana este la fel de incapatanata ca sotul ei… 🙂 Sa speram ca entuziasmul, strategia de cursa si dorinta de a termina vor suplini absenta long run-urilor si vom reusi sa ne incadram in limita celor 6  ore. O sa fie o experienta interesanta si, probabil, un pic dureroasa…
Am profitat de scurta noastra prezenta in zona germano-austriaca pentru a vedea Salzburg (orasul lui Mozart), Passau (unde Dunarea se uneste cu Inn si Ilz, dand nastere unui peisaj spectaculos) si cel mai lung castel din Europa (suna ciudat, dar asa este prezentata fortareata din Burghausen), pentru a completa garderoba copiilor nostri (am prins reduceri!!) si pentru a face un fine-tunning echipamentului de alergare (in special al Oanei), oferta de aici fiind ceva mai generoasa decat in Romania si, intr-o oarecare masura, mai avantajoasa (ca preturi). Cu gandul la Double Iron-ul de anul viitor, am decis ca este momentul sa ma innoiesc si eu, asa ca mi-am cumparat un ceas cu GPS si Heart Rate monitor. Cred ca am facut o alegere buna in privinta raportului calitate – pret (mi-a luat vreo 3 ani sa ma decid… :)) si, chiar daca nu este Garmin, Polar sau Suunto, ci un biet no name vandut in reteaua Tchibo, sper sa reziste cu brio si sa ma ajute la antrenamente (ca o paranteza, am folosit pana acum – inclusiv in conditii polare, in desert sau la Ironman un ceas de 20 de euro, asa ca de multe ori cred ca platim pentru marca mai mult decar ar trebui). Un prim test va fi maine, sa vedem cum se comporta…

Am bifat si 2 antrenamente de inot (impreuna cu Alex, fiul meu :)), la un complex din oraselul cu cateva mii de locuitori in care locuiesc rudele noastre (Neuötting). Nu am sa va dau detalii despre facilitatile oferite in cadrul complexului, am sa va spun doar ca este peste tot ce am vazut pana acum in Bucuresti si ca accesul costa 1 euro si 50 de centi (!), iar pentru copii este gratuit (!!). Inca un ‘offff…’ si mergem mai departe; daca m-am pregatit pentru Ironman intr-un bazin de 22 de metri, nu cred ca este o tragedie daca il voi folosi in continuare si pentru a fi in forma la un Double Iron :). Poate ca intr-o zi vom avea si noi bazinele de inot din Germania, dar pana atunci ne descurcam cu ce avem…

Revin cu povestea maratonului, una fericita – sper!!