„Ce face un inotator?” „Inoata!” „Ce face un alergator?” „Alearga!” „Atunci… haide sa inotam si sa alergam!” – cam asa sunau discutiile noastre ‘(auto)motivationale’, cu mentiunea ca, din cauza dopurilor de silicon, trebuia sa racnim unul la celalalt -ca doi octogenari hipoacuzici, pentru a ne face auziti…

De pe la 4-a sau a 5-a insula am pierdut numarul lor (oricum, nu aveam de gand sa numaram pana la 26…), asa ca ne-am concentrat strict pe ceea ce avem de facut: sa inotam si sa alergam. Senzatia pe care o aveam la intrarea in apa, dupa o alergare mai lunga de 15-20 de minute, era ca aceea pe care o ai cand iesi din sauna si te pui sub un dus rece (sau intri intr-o copca). Din fericire, disconfortul trecea treptat, pe masura ce ce ne scufundam in apa si incepeam sa dam din maini si din picioare.

In mod bizar, temperatura apei varia destul de mult, uneori chiar de la o insula la alta – ulterior, organizatorii ne-au spus ca este din cauza raurilor subterane. Probabil ca, tot din cauza lor, apa marii nu era foarte sarata (Razvan chiar a luat cateva guri zdravene din ea spre finalul cursei, cand muream de sete si mai aveam de parcurs vreo 30-40 de minute pana urmatorul punct de alimentare).

A propos de alimentare si hidratare, organizatorii ne-au pus la dispozitie, in cele 9 ‚statii de energizare’, cam tot ceea ce si-ar putea dori un participant la astfel de concursuri: lichide (apa, izotonice, bauturi energizante, geluri, supe, cafea, ceai) si hrana solida (fructe, sandvisuri, ciocolata, batoane energizante, tablete cu electroliti, jeleuri si alte ‚rontaieli’). Pe principiul ‚nimic nou in ziua cursei’, am fost prevazatori si ne-am betonat cu Isostar-uri (batoane energizante multifruct, geluri energy booster cu antioxidanti si cate un energy shot – care ne-a scos, intr-un moment foarte dificil al cursei, dintr-un mare… ceva care rimeaza cu ‚shot’…); am preferat sa ne preparam gelurile si electrolitii in avans si sa le punem in doua recipente pliabile din silicon.

Gandindu-ne la un concurs de alergare pe niste insulite (si negasind pe pagina competitiei vreo informatie despre profilul traseului),  nu ne-am imaginat ca vom participa, de fapt, la un concurs cu o diferenta de nivel asemanatoare celor mai grele maratoane montane pe care le terminasem pana atunci. Deci nu a fost un swimrun, ci o combinatie intre bai de gheata si tarat – cand pe bolovani, cand prin mlastini, cand pe radacini de copaci, cand pe pietris…

Renuntand la a numara insulele, singura noastra grija era sa ajungem la timp la urmatoarele checkpoint-uri cu termen limita. Am evitat consultarea hartii, calcule inutile si alte activitati consumatoare de timp (am vazut ca unii concurenti si-au notat cu marker-ul pe palmare punctele intermediare ale traseului, dar noi aveam doar palmare negre, asa ca am renuntat la idee…), preferand sa ne concentram pe pastrarea unui ritm bun de efort. De fiecare data cand ajungeam la un checkpoint intrebam, emotionati: „ne-am incadrat in termen…?”. Dupa ce primeam ok-ul (si durata pana la checkpoint-ul urmator), o luam rapid (in fine…atat cat putem de repede) din loc.

Dificultatea traseului a fost mult indulcita de ceea ce vedeam, auzeam si experimentam pe parcurs: insule solitare cu vegetatie salbatica si abundenta (un mix de rasinoase si foioase) – care ne aminteau de filmele cu naufragiati, tot felul de pasari care ciripeau atat de tare incat le auzeam si noi si un vant aspru care, dincolo de disconfortul pe care ni-l provoca, ne amintea cat de norocosi suntem sa putem participa la astfel de evenimente, in astfel de locuri minunate de pe Pamant…

Momentul psihologic al cursei a fost cel in care voluntarii de la al nu-stiu-catalea checkpoint ne-au spus ca mai avem un singur termen limita de atins, la finalul insulei urmatoare – cea mai mare din cele 26. Pana acolo mai aveam de inotat vreo cateva sute de metri, apoi de alergat 20 sau 21 (nu ne mai aminteam cu exactitate…). Timp disponibil: 2 ore si 20 de minute. In conditii normale, nu am fi avut de ce sa ne ingrijoram; oricare dintre noi (si, probabil, multi dintre cei care citesc aceasta postare), nu cred ca ar avea dificultati in a termina un semi-maraton in mai putin de 2 ore (si un pic). Dar, dupa aproape 10 ore de inotat si alergat/catarat/tarat, si cu un Ironman terminat de Razvan cu mai putin de 2 zile inainte de acest moment, situatia incepea sa devina mai putin roz.

Am traversat ’garla’, ne-am scos rapid partea de sus a wetsuit-ului – astfel incat sa putem alerga mai usor (si sa nu ne supra-incalzim) -, am mutat rucsacul de la Razvan la mine si am pornit la drum. Din calculele noastre, facute cu un creier nu tocmai odihnit, ar fi trebuit sa alergam cu 6 min/km (sau mai repede), pentru a ne putea incadra in termenul respectiv (si a ne ramane o rezerva de cateva minute). Primii doi kilometri au fost catastrofali (in jur de 7.30 min/km), iar Razvan mi-a spus: „Andrei, sa stii ca nu mai pot mai repede de atat”.

Astfel de momente nu sunt foarte simplu de gestionat. Probabil ca exista o mare tentatie sa iti strangi partenerul de gat sau sa il iei la suturi si, in plus, sa iti exprimi frustrarea (cu un repertoriu larg de injuraturi), dar asta nu ajuta la nimic. In plus, Razvan este mai masiv decat mine si, chiar si in halul de oboseala in care era, probabil ca ar fi iesit castigator dintr-o eventuala incaierare :). Si am fi pierdut timp pretios si multa energie…

Educandu-ma, in ultimii ani, sa ma intreb (in momentele dificile ale unei curse – si ale vietii personale sau profesionale) „CUM POT SA DEPASESC ASTA?”, creierul meu a inceput sa caute solutii viabile.

Prima dintre ele: Razvan, hai sa alergi in spatele meu, la plasa. I-am dat cordelina si am inceput sa il trag. Din experiente anterioare, stiam ca o solutie buna, atunci cand esti obosit, este sa accelerezi. Suna ciudat, dar un puls scazut nu serveste scopului, asa ca 10-15 batai pe minut in plus fac minuni – te readuc in forma. Chiar daca urmatorii 2-3 kilometri au fost in urcare, tempo-ul nostru a crescut si ne-am apropiat, usor-usor, ce acel 6 min/km pe care ni-l doream. Nu stiam cat vom rezista (ma simteam ca si cum as fi facut alergari in panta, tragand dupa mine o roata de tractor, iar pulsul probabil ca era undeva pe la maxim…), dar am hotarat amandoi sa ‚murim luptand’ – sa tragem de noi cat de mult putem (dar amintindu-mi ca am copii acasa :)). De cele mai multe ori, „nu mai pot!” vine cand suntem abia la 30-40% din potentialul fizic. Asa ca mai aveam, cu siguranta, rezerve.

Stiam ca la kilometrul 12 (din cei 20-21) se afla un punct de hidratare, asa ca ne-am propus sa ‚tragem tare’ pana acolo, sperand ca un refresh ne va pune, din nou, pe picioare. Pe la kilometrul 7 reusisem sa coboram sub 5.50 min/km, iar Razvan renuntase la cordelina (intrase foarte bine in ritm), dar simteam amandoi ca suntem cu mult in afara zonei de confort, cel putin din punct energetic. Sosise monentul pentru a doua solutie: un energy shot.

Nu stiu cat este placebo si cat este despre ‚zvacul’ pe care ni-l da cafeina in momentele grele, dar cert este ca, dupa doar cateva minute, starea noastra fizica si – mai ales – psihica era cu totul alta! Am trecut pe langa punctul de alimentare fara sa oprim (am baut din alergare niste apa, iar Razvan a mai plusat cu un pahar de Red Bull) si ne-am indreptat spre capatul insulei. Timpii aratau foarte bine, iar cei de la punctul de alimentare ne dadusera o veste buna: mai ramasesera 8 km pana la checkpoint (deci bucata respectiva avea 20, nu 21 de km).

Sa te incadrezi in timpul limita – pentru a 3-a sau a 4-a oara in cadrul aceluiasi concurs – este o mare usurare, dar si un consum psihic extrem. Cand am primit vestea cea mare („You did it guys! In a few moments we are closing the checkpoint…”), Razvan s-a intins pe bolovani, iar eu am inceput sa caut apa (ma asteptam ca acolo sa fie un punct de alimentare, dar mai aveam ceva de inotat & alergat pana la urmatoarea statie cu bauturi si alimente). Dupa concurs, Razvan mi-a spus ca singurul motiv pentru care a reusit sa se ridice de acolo si sa continue cursa a fost setea (pe care si-a mai stins-0 cu apa din mare!).

Mai ramasesera 7 kilometri, din care doar vreo 7-800 de metri erau de inotat -intre urmatoarele 4 insule; pe a doua dintre ele se gasea punctul de hidratare. Deja se lasase seara, iar oboseala si foamea ne redusesera dramatic confortul termic. Amandoi clantaneam si tremuram din toate incheieturile – un stimulent foarte bun pentru a inota, merge sau alerga mai departe. La acel punct de hidratare, organizatorii ne-au acoperit cu o patura, ne-au dat cate un ceai (cel mai bun din viata mea!! :)), iar Razvan a cerut niste apa calda pe care sa si-o toarne in wetsuit. Nu cred ca am stat mai mult de 5 minute acolo, dupa care am continuat sa ne cocotam pe stanci si sa ne balacim printre insule.

Credeam ca vom termina ultimii (imediat dupa noi inchisesera checkpoint-ul), dar pe traseu ne-am interesectat cu doua echipe care renuntasera la orice tentativa de alergare si mergeau agale. Finalul era pozitionat strategic in varful unei insule, asa ca ultimii 4-500 de metri au fost de urcare, urcare, urcare. Dar nu mai conta, eram finisheri ai Otillo Swimrun World Championship 2015!

*

Nu stiu daca este cazul sa tragem vreo concluzie din aceasta experienta de viata -fiecare isi va lua dina ceasta povestire ceea ce considera necesar. Daca m-ati intreba: „Andrei, a meritat efortul?”, probabil ca v-as raspunde pozitiv. Dar daca m-ati intreba: „Andrei, ai merge din nou acolo?”, raspunsul ar fi, probabil, negativ. Nu pentru ca Otillo ar fi fost o experienta traumatizanta si fara lectii de invatat, ci pentru ca prefer sa explorez noi limite si noi orizonturi. Si, oricand, in orice sport, mi-ar placea sa fac din nou echipa cu Razvan – preferabil la mai mult de 48 de ore dupa un Ironman! 🙂

PS – in titlul acestei povestiri, „cursa de o zi” nu inseamna o cursa de 24 de ore, ci una de la rasarit la apus…

Pana cu o zi inainte de concurs, ne propusesem sa nu folosim cordelina elastica, considerand ca – in special la inot – ne putem tine unul dupa altul si ramane in raza vizuala a celuilalt, astfel incat sa nu de ratacim. Mai ales ca Razvan, un inotator mai rapid decat mine (el acopera cei 3.8 km de la un Ironman in mai putin de o ora, in timp ce eu sunt pe la 75 de minute), nu era in plenitudinea fortelor sale – deci estimam ca vom inota cam cu aceeasi viteza si vom face cu randul la ‘stat la plasa’ (atat la inot cat si la alergare), pentru a economisi energie si castiga timp.

Dar, cu o zi inainte de concurs, in timpul transferului cu feribotul, un cuplu britanic (sos-sotie, 49 de ani, care bifa a doua editie consecutiva a Otillo) ne-a spus ca ne vom descurca mult mai greu fara cordelina si ne-au facut cadou rezerva lor (vreo 3 metri). Si ne-au atentionat sa fim foarte atentia la prima portiune de inot, pentru ca vom avea cateva sute de oameni in jurul nostru si riscam sa ne incurcam in cordelinele lor…

Judecand ‘la rece’ (si la propriu si la figurat – temperatura in Suedia nedepasind, in aceasta perioada, 15-16 grade), am considerat ca este ok sa acceptam sugestiile unor participanti cu experienta si am adaptat cordelina la masurile noastre. Urma sa o legam, la un capat, de rucsacul de hidratare al lui Razvan, iar la celalat am facut un nod, lasand o bucla suficient de mare cat sa o putem fixa in jurul taliei. Avand in vedere experienta noastra (= zero) la capitolul alergarii / inotatului cu cordelina, am preferat sa luam startul cat mai din spate (mai precis, ultimii).

Prima portiune: 1200 de metri de alergare. Apoi, 1750 de metri de inotat.

Startul s-a produs la 6.00, de pe insula Sandhamn (nu ca ar conta prea mult denumirea…), acesta fiind precedat de o racheta de semnalizare. Un pic zgribuliti, dar intr-o stare psihica foarte buna (ne-am imbarbatat batand palma si asigurandu-ne reciproc ca va fi bine), ne-am aruncat in necunoscut… Cu un ochi la concurentii din fata noastra, cu celalat la Razvan (nu stiam daca va putea alerga sau nu), am inceput sa aruncam un picior in fata celuilalt. Din experiente multidays anterioare stiam ca organismul uman are capacitatea de a isi reveni destul de rapid dupa un efort intens, mai ales daca il punem din nou la treaba. Ma gandeam ca, dupa primele 2-3 ore de alergare si inotat, musculatura lui Razvan va fi din nou “irigata” si isi va redobandi forma.

Privind (nu foarte mult) in urma, realizez ca formatul acestei competitii prezinta un mare avantaj: alternarea alergarii cu baile reci, care opresc instant orice proces inflamatoriu. Practic, desi au trecut doar doua zile de la Otillo, ma simt la fel de proaspat ca dupa un semi-maraton alergat la un ritm mediu.

Daca va intrebati cat de rece (sau calda) a fost apa… Intre unele insule avea 13-14 grade, intre altele in jur de 10. Dar perceptia noastra despre temperatura apei a fost cu siguranta alterata spre finalul cursei, din cauza oboselii cumulate, cand ne simteam ca intr-o copca…

Revenind la cursa, nici nu ne-am dat seama cand au trecut cei 1200 de metri, parcursi pe o poteca ingusta, printre brazi, si ne-am trezit la marginea insulei, pe niste bolovani, privind la imen sitatea care ne despartea de urmatoarea insula si la cele cateva sute de inotatori (120 de echipe din 24 de tari) care intrau – unii mai curajosi, alti mai rezervati – in apa Marii Baltice.

In frigul acelei dimineti (probabil ca nu erau mai mult de 7-8 grade), nu pot spune ca am avut un soc termic intrand in apa; dimpotriva, apa parea chiar prietenoasa… Razvan a intrat primul, purtand rucsacul nostru de care era agatata cordelina, iar eu la aproape 2 metrisi ceva  in spatele lui. Mai in gluma, mai in serios, ma gandeam ca, daca Razvan pateste ceva si se duce la fund, ar fi urmat sa facem echipa pana la capat…

Calculasem in asa fel incat sa ramana un spatiu de jumatate de metru intre pantofii lui de alergare si palmele mele. Chiar si asa, Razvan mi-a facut manichiura de vreo cateva zeci de ori cu crampoanele pantofilor… Prima portiune de inot urma sa fie si cea mai lunga (1700 de metri), restul avand intre 60 (!) si 1400. Acolo unde distanta intre insule depasea 5-600 de metri, organizatorii semnalizau locul de iesire din apa cu o lumina intermitenta. In rest, puneau un steag galben.

Aceasta portiune de inot a fost si cea mai grea, pentru ca am parcurs-o in semi-intuneric, iar Razvan avea ochelari de inot cu lentile polarizate (excelenti pentru lumina, dar problematici in conditiile de fata). “Ajutati” si de valurile mari (am avut parte, intreaga zi, de o mare extrem de agitata, cu valuri mari si curenti puternici), am ajuns pe partea cealalta dupa un zig-zag permanent; probabil ca am parcurs cel putin 3-400 de metri in plus, dar eram bucurosi ca lasasem in urma cea mai dificila dintre portiunile de inotat!

Inot si alergare? Nu, lupta si catarare…

Daca cineva ar dori sa castige aceasta competitie, ar trebui sa bifeze minim 3  lucruri importante (in afara de a gasi un motiv foarte puternic de a face asta…) :

Sa fie un excelent inotator in ape deschise (in special in mare).

Sa fie un alergator montan de top (veti vedea imediat de ce…).

Sa aiba un grad inalt de toleranta la temperaturi scazute.

Asteptarile noastre despre portiunile de alergat erau niste poteci ludice si plate, printre copacei in care cantau lin istite niste pasarele. Ma rog, nu eram atat de naivi, dar nu ne asteptam ca alergarea de pe urmatoarele doua insule (in total 5 km), despartite de 300 de metri de inot, sa fie, de fapt, o proba de echilibristica printre rocile  de pe marginea insulei, apoi un mars prin noroi, care uneori ajungea pana la genunchi…

Au urmat inca 3 insule (dintre care una avea doar 200 de metri lungime :)) si tot atatea portiuni de alergat, totalizand vreo 10 kilometri (nu va imaginati ca am tinut minte toate astea; in timp ce scriu ma uit pe harta concursului…). Stiam ca la ora 9.00 urma sa fie primul checkpoint cu termen limita, dar acesta intarziau sa apara, iar minutele treceau in defavoarea noastra.

Daca la alte concursuri plecatul din spatele plutonului iti confera un avantaj psihologic (depasesti constant pe cineva), situatia tindea sa devina, la Otillo, un pic tragi-comica: am ajuns din urma, in primele 3 ore, doar doua echipe: una mixta si una de fete!! Din fericire, nici nu aveam asteptari prea mari, tinand cont de ceea ce vazusem la sedinta tehnica (erau toti “unul si unul”…).

Pe masura ce timpul-limita se apropia, am renuntat sa ne mai uitam la ceas si ne-am concentrat mai mult pe a evita crengile si bolovanii; usor de spus, greu de facut: eu am cazut, pe aceasta portiune, de 2 ori, o data pe umar si o data in cap, aducandu-mi aminte de acrobatia de la ultramaratonul 7500, din 2012. Nici Razvan nu s-a lasat mai prejos, julindu-si tibia si una dintre palme.

Am ajuns la primul checkpoint eliminatoriu cu 7 minute inainte de ora 9 (!),  sangerand (din fericire nu abundent) si schiopatand amandoi ca niste pensionari anchilozati (de fapt, ce sa ne ascundem dupa deget, la anul schimbam amandoi prefixul – 40…).

Mi-ar placea ca restul povestirii sa sune “de aici totul a fost simplu si nu este nimic de povestit”, dar de abia de aici incolo a inceput, cu adevarat, cursa. Am realizat ca, pentru a evita un DNF oarecum jenant (si, pentru mine, o premiera pe care nu o doream), va trebui sa ‘tragem’ din greu, dar nu stiam cat ne vor mai tine bateriile…

[va urma…]

Daca as incepe cu finalul, v-as spune ceea ce atat eu, cat si Razvan Staicu – coechipierul meu de la aceasta competitie extraordinara, am comentat dupa ce am trecut linia de finish: “Ironman este o joaca de copii comparativ cu Otillo!”

In urma cu aproape un an, eu si Razvan discutam despre proiectele fiecaruia din 2015. El avea ca obiectiv un record personal pe distanta Ironman (respectiv, sub 9h 30 m), motiv pentru care se inscrisese la finala campionatului national de triatlon din Austria, care urma sa aiba loc pe 5 septembrie 2015. Discutand si despre alte competitii de pe aceasta planeta, am ajuns la Otillo si am inceput sa ‘visam’: “ce tare ar fi sa participam la concursul asta!”. Prima problema: Otillo urma sa aiba loc la 36 de ore dupa finish-ul Ironaman-ului lui Razvan. “Relax, o sa fie bine, o sa abordam cursa non-competitiv, pentru distractie” – l-am asigurat pe Razvan. “OK, hai sa incercam! …Oricum, probabil ca nu ne vor accepta in concurs” – mi-a raspuns Razvan, argumentand conditiile de inscriere (printre care participarea la curse de calificare de swimrun). Portita de salvare a fost categoria “merit” – organizatorii ofera anual cateva locuri echipelor ai caror membri au un palmares in zona de anduranta. Asa ca, in primavara acestui an, primeam vestea cea mare: am fost acceptati la Otillo 2015!

Uitandu-ne pe filmele de prezentarea ale competitiei, ecuatia parea simpla: intram in apa, inotam; apoi, iesim pe uscat si alergam. Si facem asta de 26 de ori, pana bifam 10 km de inot si 65 de alergar. Asa ca niciunul dintre noi nu s-a stresat in a se antrena specific pentru Otillo – cu atat mai mult de a ne antrena prrea mult impreuna (am bifat doar niste tempo running). Ne-am gandit ca avem suficienta experienta pentru a pastra constant un ritm de alergare sau de inot.

Pe masura ce concursul se apropia, pregatirile noastre logistice se intensificau. Echipamentul potrivit pentru aceasta competitie include:

> wetsuit, taiat de la genunchi si coate in jos, astfel incat sa permita mobilitate la alergare, dar sa pastreze, totusi, un confort termic decent in ape de 10-13 grade.

> trisuit (pus pe sub wetsuit, pentru a evita frecarea).

> casca de neopren.

> dopuri de silicon.

> ochelari.

> pantofi de trail cu o talpa extrem de buna, pentru a evita sa ne rupem gatul pe bolovanii uzi (pantofii nostri Inov-8 si-au meritat fiecare banut!).

> sosete subtiri (de alergare sau de pedalat), care sa nu retina prea multa apa.

> (optional) plutitor, palmare, jambiere de compresie, cordelina elastica (pentru a nu ne pierde unul de celalalt la proba de inot si pentru a ne ajuta – trage unul pe altul – la proba de alergare). Am apelat la toate aceste accesorii, mai putin la palmare – doar Razvan a preferat sa le pastreze. Eu m-am antrenat rar cu ele si, la un inot de 10 km, as fi riscat sa imi supra-solicit umerii si sa ma accidentez.

> Creme antifrecare (una cu vaselina, una cu zinc), plus kinesio-tape aplicat in zonele in care, traditional, costumul de neopren se freaca cu pielea (de ex. ceafa).

> Ceas cu GPS (hartile Garmin Epix-ului meu ne-au salvat de cateva ori si ne-au ajutat sa nu ne ratacim –  chiar daca traseul a fost marcat decent).

> obliatoriu (impuse de organizatori): busola (aveam la ceas, deci nu a mai fost necesara), fluier, suport impermeabil pentru harta traseului, bandaj elastic impermeabil, rucsac sau borseta impermeabile.

Daca nemtii se pot mandri cu o organizare perfecta, suedezii ne-au impresionat cu una mai mult decat perfecta :). Conditii excelente de transport (feribot) si de cazare, punctualitate exagerata, o engleza perfecta (fapt intalnit la toti suedezii cu care am interactionat in cadrul concursului sau pe strada), un simt al umorului mai degraba latin etc.

De altfel, atat eu cat si Oana ne-am declarat indragostiti de ceea ce am intalnit in Suedia. Stokholm este un oras superb, cosmopolit, curat,eco (pana in 2020, tot transportul in comun va renunta la combustibil fosil) si bike-friendly :), neaglomerat, cu o atmosfera parizian-new yorkeza si cu oameni care fac extrem de mult sport. In weekend-ul premergator Otillo-ului [a propos, se scrie  Ö till Ö si se traduce „insula la insula”] a avut loc un eveniment de alergare (10 km) dedicat in exclusivitate femeilor si la care au participat 34.000 (!!) de alergatoare.

Revenind la cursa, m-am intalnit cu Razvan pe 6 septembrie (cursa a vut loc pe 7), la feribotul care ne-a luat din centrul orasului (Stockholm este amplasat in mijlocul unui arhipelag de cateva zeci de mii de insule). Dupa Ironman-ul din Austria (pe care l-a terminat in 9h 23m – al doilea timp al sezonului in Romania), el dormise doar 3 ore, fiind nevoit sa sa trezeasca extrem de devreme, pentru a prinde avionul Viena – Stockholm, care pleca la 6.30 a.m. Privind in urma, cred ca cele mai mari emotii in privinta lui Razvan au fost legate de prinderea avionului. Daca l-ar fi ratat – adio Ottilo pentru amandoi :).

Dupa un drum de aproape 3 ore, am ajuns pe insula unde urma sa aiba loc startul competitiei – nu ma intrebati cum se numeste, sunt foarte greu de tinut minte denumirile in aceasta limba, care seaman un pic cu klingoniana sau limba elfilor :). Desi aveam in plan o alergare impreuna, plus cagteva sesiuni de sauna + baie in piscina de afara (pentru calire), Razvan era mult prea obosit si avariat pentru astfel de „nice to have”-uri, asa ca s-a dus la culcare si mi-am vazut singur de alergare si de sauna.

La ora 17 a avut loc sedinta tehnica, la finalul careia organizatorii au citit lista celor 24 de tari din care proveneau participantii (am fost foarte mandru sa aud acolo „”Romania” :)), precum si numele catorva VIP-uri prezente la aceasta editie aniversara (a 10-a) a Otillo, printre care fostul campion mondial Ironman (2013), belgianul Frederick Van Lierde (pe care il intalnisem si in 2014, la triatlonul de la Abu Dhabi), tripla castigatoare a UTMB (Ultra Trail de Mont Blanc), Rory Bosio (SUA), un artist hip-hop suedez (foarte renumit prin zona), cumnatii printului William al Marii Britanii (Pippa si James Middleton) etc.

Cina urma sa aiba loc la ora 18, asa ca l-am trezit pe Razvan (aflat intr-o foame permanenta dupa Ironman-ul de sambata A propos, in caz ca nu stiati, in urma cu 4 ani Razvan cantarea peste 100 de kg (acum are vreo 70) si nu avea nicio tangenta cu sportul (poarta si acum o poza in portofel de pe vremea cand atinsese 0.1 tone – nu l-am recunoscut!!). Si-a luat antrenor de triatlon si s-a pus pe treaba, iar rezultatele au inceput sa apara: un prim Ironman terminat in 11 ore si jumatate (cea mai lunga cursa a lui Razvan inainte de Otillo), apoi sub 11, sub 10 si, probabil destul de curand, sub 9 :). Poate ca 4 ani reprezinta o perioada scurta de timp, dar 1400 de zile de eforturi mici, dar constante, nu au cum sa nu produca rezultate extraordinare.

Dupa cina, respectiv pe la ora 19, ne-am dus in camera, sperand sa adormim rapid si sa bifam cat mai mult somn (trezirea urma sa fie la ora 4). Dar am reusit a adormim de abia pe la 10, chiar daca ne pregatisem de dupa-amiaza echipamentul de a doua zi si to do listul – deci nu am mai fost prinsi in ”operational”, dar emotiile concursului si stretchingul lui Razvan, care incerca sa mai repare pagubele de la Ironman (de abia putea sa indoaie genunchii, avea gleznele umflate si degetul mare de la piciorul drept operat imediat dupa cursa din Austria, din cauza unui hematom sub unghie; plus un nivel energetic foarte scazut 🙁 – probabil ca, ina ceste conditii, orice om normal ar fi zis ”pas” concursului de a 2-a zi, dar Razvan este departe de fi un om ‘normal’ :)). Mi-am dat seama ca nu avea sa fie, in nicun caz, o cursa „de distractie” ci, mai degraba, una de supravietuire si de lupta cu cut off time-urile intermediare – extrem de stricte (organizatorii vor sa se asigure ca nu ne prinde intunericul pe vreo insula sau prin Marea Baltica). Si exact asta avea sa se intample.

Razvan ma avertisaze inainte de cursa: “Urasc alergarea si frigul!”. Probabil ca toata lumea uraste frigul, dar nu ma asteptam ca un Ironman de calibrul lui Razvan sa deteste alergare (pedalatul este proba care ii place cel mai mult – deci exact cea care lipsea de la Otillo :)). Nu mai alergase niciodata o distanta mai mare decat cea a maratonului si nu participase la vreun concurs in ape reci. In plus, inotul in mare nu ii era familiar. Asa ca Otillo era o ocazie perfect pentru a iesi din zona de confort si a dobandi noi abilitati :)…

Dimineata a venit extrem de rapid, dar ne-am trezit amandoi cu cateva minute inainte de alarma telefoanelor (3 la numar, pentru a nu fi stresati de teama ca nu ne vom trezi la timp :)). Ne-am echipat, ne-am dus la masa, apoi ne-am lasat bagajele in feribotul care avea sa le duca la finish. Ne-am indreptat catre start, printr-un semi-intuneric si o ploicica ”racoritoare”, alaturandu-ne celorlalte 120 de echipe.  La 6.00 se dadea startul unei competitii pline de aventur si intamplari memorabile, care avea sa devina cea mai grea cursa de o zi din viata naostra. Cel putin, de pana acum…

[va urma!]

In urma cu o saptamana, fiul meu m-a intrebat „tati, de ce mai mergi la antrenamente de inot daca ai traversat deja Canalul Manecii?”. Ei bine, doar nu credeati ca am renuntat la inot si la dusuri reci – la orizont se anunta noi ‘provocari’…

Prima dintre ele, peste doar cateva ore (mai precis, luni 7 septembrie, de la ora locala 5.45 a.m.), are loc in Suedia, se numeste Otillo (in traducere libera: de la o insula la alta) si este  considerata finala campionatului mondial de swimrun.

Considerata a fi una dintre cele mai grele competitii sportive de o zi, Otillo presupune sa parcurgi – inotand si alergand intre 26 de insule situate in Suedia, la Marea Baltica, langa Stockholm – un total de 75 de km (65 alergare trail si 10 km inot), in echipe de 2. …In conditiile in care apa are intre 10 si 15 grade, iar echipamentul folosit pentru ambele probe consta in wetsuit scurt (se taie de la genunchi in jos si mai sus de coate, pentru a facilita alergarea)  si pantofi de trail (in care se si inoata…)!

Coechiperul meu este Razvan Staicu, un doctor din Bucuresti ultra-pasionat de triatloane pe distanta Ironman (recordul personal, stabil in Austria in urma cu cateva..ore – !! – este 9h 23m, ceea ce reprezinta al doilea timp din Romania, dupa performanta lui Mihai Baractaru, proaspat calificat pentru Kona). Da, ati citit bine, Razvan vine la Otillo la mai putin de 48 de ore dupa terminarea unui Ironman, asa ca se anunta o cursa interesanta, pe care speram sa o terminam cu bine si in prima jumatate a clasamentului (participa 115 echipe la masculin).

Mai greu sa ajungi la start decat sa termini; mai greu sa te antrenezi decat sa ajungi la start; mai greu sa te ridici de pe canapea decat sa te antrenezi.

A ajunge pe lista participantilor la Otillo a fost o provocare, fiind admisi (dupa ce am ratat loteria), pe lista „de merit” (organizatorii ofera anual cateva locuri celor care dovedesc ca au avut rezultate in alte curse de anduranta).

Nu suntem primii romani participanti la acest eveniment sportiv (ma bucura enorm faptul ca noi, romanii, aparem din ce in ce mai des pe listele de start ale competiilor extreme) – Razvan Radulescu si Vlad Rosca Metaxa bifand editiile din 2013 si 2014. Pe aceasta cale, ii multumim MULT lui Razvan, care ne-a povestit in detaliu experienta sa si ne-a ‘inarmat’ logistic si cu know-how pentru a ajunge la start mult mai increzatori…

Nu va mai retin acum, dar vom reveni cu detalii dupa cursa. Tineti-ne pumnii!!! (Ne puteti urmari live AICI (suntem echipa 31 – „The Romanians” :))

PS – Multumim, Walmark, pentru sprijin 🙂