Menu
BLOG

Povestea maratonului din Chile.

Festivitatea de premiere avand loc destul de departe fata de hotelul meu (vreo 20 minute), nu am mai apucat sa aflu pe ce loc m-am clasat (m-am lungit cu masa, schimbatul etc.), dar am vazut cum arata podiumul (albastru :)), pe care tocmai il strangeau muncitorii… Le-am scris organizatorilor maratonului si sper sa imi raspunda cat mai curand…

Pana atunci, hai sa va povestesc cum fu.

4.30 dimineata – a sunat ceasul. Nu am apucat sa dorm decat vreo 4 ore, desi eram pornit sa ma culc pe la 9. M-am convins: inainte de maratoane am emotii si nu am nicio sansa sa pot dormi mai mult de 3-4 ore… 

La 5 am iesit pe usa si am plecat spre locul de intalnire anuntat de organizatori, de unde urmam sa fim luati cu autocarele catre locul de start.

Bezna totala si frigul tipic litoralului (sau, ma rog, briza), in cazul de fata vreo 7-8 grade, m-au convins ca este mai bine sa stau in autocar, pana cand pleaca.

La 6 au inceput sa plece autocarele, iar dupa aproape o ora eram la locul de start. Am avut ceva emotii, pentru ca tot mergeam si mergeam…si ma temeam sa nu ajungem cumva in Argentina, pentru ca nu aveam pasaportul la mine (iar ma arestau astia :))

Peisajul (atat cat se vedea) a fost frumos in primii 10-15 km, cand am mers paralel cu oceanul. La un moment dat, am virat intr-o padure, apoi am trecut prin niste sate si prin niste zone industriale – ma simteam de parca faceam turul combinatului chimic de la Rm. Valcea :). Intr-un final s-a facut lumina si am ajuns intre niste munti incetosati, temperatura fiind la deja simtitor mai prietenoasa (probabil in jur de 16-17 grade).

Ca la orice maraton (banuiesc) s-au format imediat mega cozi la cele 4 toalete ecologice, iar maratonistii au inceput sa isi faca incalzirea. A propos de incalzire, cred ca a fost maratonul inainte de care m-am incalzit cel mai bine (ca sa nu mai patesc ca la Istanbul, unde m-a durut ingrozitor genunchiul, probabil din cauza incalzirii ceva mai orecare…).

Startul a fost punctual ca la nemti, la 7.30 organizatorii au pus la boxe Black Eyed Peas – I got the feeling (o melodie care continua sa ma bine dispuna, desi s-a cam invechit) si ne-au dat unda verde.

Am refacut in sens invers traseul pe care mersesem cu autocarele si am vazut mai bine parcul industrial, care era inconjurat de palmieri. Ce dragut! 🙂

Dupa vreo o ora s-a incalzit si am inceput sa revad filmul maratonului de la Istanbul. Din fericire, nu s-a incalzit atat de tare si, in plus, cerul a ramas innorat. 

Ce a fost mai putin placut: numarul ENORM de urcusuri (dar si coborasuri, spre bucuria mea :)), noroc cu antrenamentele montane din ultima perioada!

Ultima parte a maratonului a fost absolut SUPERBA, nu doar pentru ca ma simteam excelent, ci mai ales privelistii: in dreapta oceanul, in stanga muntii… Pentru ca ajunsesem ‘la civilizatie’, oamenii ne aplaudau, incurajau – cam ca la majoritatea maratoanelor de oras. Am dat iPod-ul la maxim si am trecut linia de finish in 3 ore 54 de minute si 32 de secunde (cel mai bun timp din ‘lunga’ mea cariera de alergator).

O mare bila alba pentru organizatorii maratonului: ultimii 3 kilometri au fost in coborare, deci mult mai putin sadic decat la Istanbul, unde am urcat in ultimii 2 kilometri de am crezut ca imi iese limba. Mai lipsesa sa ne puna sa facem un pic de alpinism la final, sa ne cataram vreo 50 de metri pe Moscheea Albastra 🙂

Ce mi-a mai placut: chilienii sunt foarte patrioti si mandri de tara lor – isi pun steagul peste tot (case, magazine, masini, tricouri etc.). De asemenea, sunt zambitori, prietenosi, amabili si par sa se distreze destul de bine. Am vazut si o gramada de caini vagabonzi, asa ca m-am simtit oarecum ca acasa… Nu m-a atacat niciunul, parca sunt mai linistiti decat ai nostri 🙂

Preturile sunt excelente pentru ceea ce se ofera, mananci cu maxim 10 euro in restaurante (salata + fel principal), ceea ce mi se pare mai mult decat decent, avand in vedere ca Vina del Mar este o statiune bine cotata. La capitolul cazare, am ales un hotel de 4*, care m-a costat cam cat unul de 3* pe litoralul romanesc (in statiunile fara pretentii), iar conditiile sunt super meseriase. In fine, avem ce invata la capitolul turism de la baietii astia (dar sa nu intram in discutii care sa ne faca sa oftam…) 

Cam asta a fost maratonul Coastei Pacificului 2010 – Chile. L-am bifat cu bucurie si pe asta. Nu imi vine sa cred ca AU MAI RAMAS DOAR 4!! :). Deja ma gandesc la Antarctica, desi mi s-a facut dor de casa si ma simt de parca as fi plecat de o luna. Noroc cu telefoanele astea (buna inventie!) 

Maine dimineata plec catre Santiago de Chile si de abia astept sa vad orasul, pentru a imi face o impresie mai pertinenta despre Chile…

Poimaine dupa-amiaza incepe adevarata aventura: zbor catre Punta Arenas, ultimul punct in care o sa am acces la net (sper :)) inainte de a pleca spre Antarctica… 

Pe foate curand!

PS – recitind textul de mai sus, mi se pare scris cam telegrafic. Scuze pentru asta, dar sunt rupt de somn 🙂

Share: Scrie un comentariu
Articole similare:

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (3)

3 răspunsuri la “Povestea maratonului din Chile.”

  1. Felicitari Andrei ! , … viata e plina de surprize placute pentru dumneata , pe langa neuitatul episod cu strajerul chilian iti ofera si un record personal al timpului de 3h,54,31 consumat in legendari 42,195km , … si acum ramanem in asteptarea dansului pinguinului , … Drum Bun !
    Cu Consideratie ,
    cristi .

  2. Interesant postul tau. Zilele urmatoare o sa parcurg mai multe posturi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *