Menu
BLOG

Povestea primului meu Ironman 70.3 – episodul 1

Sa incep cu cateva impresii ‘generale’ despre ziua de sambata. In primul rand, mi s-a parut foarte luuuunga :); apoi, foarte calduroasa, chiar prea calduroasa, judecand dupa gusturile mele.  Dar, ceea ce conteaza pana la urma: a fost plina de experiente noi si s-a terminat cu rezultatul dorit.

As imparti povestea acestui Ironman in 5 parti, din care va voi impartasi acum primele doua…

1. Inainte de start. La 5 dimineata, restaurantul hotelului in care am stat era plin de oameni, care isi faceau ‘plinul’ pentru multele ore care ii asteptau in apa, pe bicla sau in alergare. Cei mai nororcosi si mai rapizi dintre ei urmau sa prinda masa de pranz; ceilalti, printre care si eu, luau in calcul direct cina… La 6.00, autobuzul era in fata hotelului si urcam in el. Printre noi, un grup de vreo 10 irlandezi, foarte galagiosi, unii dintre ei inarmati cu vuvuzele… 🙂 La 6.30 eram lasati in zona de tranzitie, unde se putea sta doar pana la ora 8.00. Se fac ultimele verificari ale bicicletelor – cate o pompa, cate un surub…  Un pic paranoic, ma duc la standurile unde agatasem in ziua precedanta punga albastra (cu lucrurile pentru bicicleta) si cea rosie (pentru alergare). Sunt la locul lor (ce usurare ! :)) si incerc sa memorez bine locatia lor, pentru a fi sigur ca le voi gasi usor cand ies din apa, respectiv dupa proba de bicicleta. Intre timp, soarele ne ofera un rasarit de nota 10 si imi creste moralul… In jur de 7, o iau agale spre plaja, unde urmeaza sa aiba loc startul probei de inot. Acolo, incep sa apara profesionistii –care aveau sa inceapa primii, la ora 8.00. Ma uit la exercitiile lor de incalzire si incerc sa tin minte cateva, pentru a le ‘imita’ mai tarziu. Intru in vorba cu unul dintre ei si il intreb cum se poate concura la profesionisti. Imi spune ca, pentru a te califica la aceasta categorie, iti trebuie un timp cu maxim 8% mai slab decat cea mai buna perfomanta din anul respectiv (adica: daca recordul anului la un 70.3 este, de exemplu, 4 ore, toti cei care obtin un timp mai bun de aprox. 4h 20 min pot sa se inscrie la aceasta categorie). Pe la 7.30 plaja este deja plina, concurentii incep sa se echipeze, iar muzica sa rasune in difuzoare. Pe un remix Coldplay – Viva la vida decid ca este momentul sa ma echipez si eu. Pentru cei care nu au trait pe propria piele experienta echiparii cu un swimsuit, trebuie sa stiti ca nu este o misiune foarte usoara… Se foloseste o punga, pentru ca picioarele si mainile sa intre mai usor in costumul de ‘cauciuc’. Si asta nu inainte de a aplica o gramada de ‘body glide’ (vaselina…) in zonele in care frecarea va fi mai acentuata (in special la ceafa), pentru a evita diverse rani. De asemenea, costumul trebuie pus cu multa grija, folosind buricele degetelor (cu unghiile taiate bine in prealabil :)), pentru a nu il perfora. DIn fericire, el iese destul de repede (in cateva secunde). Dupa aproape 15 minute, reusesc sa il pun si sunt foarte mandru de ‘opera’ mea…

2. Proba de inot. La 8.00 se da startul profesionistilor, pe care il privesc din apa, la vreo 50 de metri de culoarul de concurs, unde intrasem pentru a ma obisnui cu marea si pentru a face cateva ‘sprinturi’. Profesionistii, cu vreo 3 viteze in plus fata de noi, inotatorii de rand, imi dau impresia ca au motor si elice… La 8.10 urmeaza startul ‘castilor roz’, adica al doamnelor. Ma astept la un start mult mai linistit decat cel al profesionistilor, dar realitatea ma contrazice. O imensitate de clabuci, o lupta ‘care pe care’…o atmosfera de masina de spalat scapata de sub control. La 8.20 se da startul categoriei  18-25 ani, iar DJ-ul invita in zona de start urmatoarele categorii, inclusiv a mea. Noi purtam casti verzi. Cei dinaintea noastra argintii si aurii, iar cei de dupa noi negre, apoi portocalii… Vine si momentul ‘eliberarii’. Dupa o numaratoare inversa stresanta (“mai sunt 5 minute”, “mai sunt 4 minute”…, “10, 9, 8…” ), se aude pistolul si pornim cu totii catre apa (startul s-a dat pe plaja, urmand ca primii 50 de metri sa fie alergati pe uscat, apoi inca vreo 20-30 de metri sa fie parcursi in mers prin apa). Ma pozitionez ‘strategic’ in spatele celor 300 si ceva de inotatori (nu chiar ultimul, dar pe acolo…), pentru a evita renumitele coate si picioare in gura, alti inotatori trecand peste mine, multi litri de apa inghititi etc. Primii 50-100 de metri de inotat nu au nicio legatura cu ceea ce invatasem in piscina. Dau haotic din ce apuc, incerc sa ma mentin la suprafata apei si sa pastrez o anumita directie. In jurul meu doar spuma, asa ca mi-e greu sa imi dau seama incotro trebuie sa o apuc… 🙂 Evident, nu am curajul sa ma opresc (mai sunt cativa inotatori in spatele meu) si ma las dus de val. La un moment dat, simt un inotator trecand pe sub mine (!!), ceea ce imi provoaca o senzatie destul de neplacuta. Mai trec cateva minute, care par ore, si apa incepe sa se mai linisteasca [scriind aceste randuri, incep sa inteleg de ce 13 din cei 14 concurenti care au murit in ultimii ani la triatloane de acest fel si-au gasit sfarsitul la proba de inot… :(].

Am uitat sa mentionez ca apa era in continuare foarte rece, dar – din fericire – valurile sunt foarte mici. Profit de acalmia trecerii pe langa o baliza din cele 5 de pana la jumatatea traseului  pentru a arunca un ochi la cronometrul ceasului. Vad cu groaza un timp de 9 minute si ceva si devin brusc agitat, crezand ca sunt la prima baliza. Dar privesc in urma si realizez ca, de fapt, sunt la a doua. Cum o fi trecut asa de repede timpul? Inot mai  departe si ma bucur ca, in sfarsit, pot sa inot cu adevarat, sa ma concentrez pe expiratie, tehnica etc. In jurul meu nu mai sunt inotatori, majoritatea fiind cu mult in fata mea. Din fericire, nu sunt ultimul – in urma mea vad inca 5-6 casti verzi, asa stima mea de sine nu are prea mjult de suferit :). Oricum, nici nu ma asteptam la o clasare spectaculoasa la inot, la doar cateva luni de la primele mele lectii de inot… Aproape de jumatatea traseului, din spatele meu vin vesti mai putin bune: se apropie ‘tzunami’-ul de casti negre – inotatorii de la categoria care plecase la 10 minute dupa noi. Pentru a evita situatia de ‘mutulica’ pe care se catara toata lumea, cresc serios ritmul si viteza si ma plasez cat mai in exterior. Scap cu bine si de aceasta ‘amenintare’, in timp ce intru in a doua jumatate a traseului, intorcandu-ma spre tarm. Ma asteptam ca partea a doua sa fie mai usoara, avand in vedere ca pe prima am inotat-o impotriva curentului, dar se pare ca acest curent se adapteaza perfect traseului si il simt din nou impotriva mea. Sau poate ca de vina este oboseala… 🙂 Vad ultima baliza si rasuflu usurat. Mai am de inotat vreo 2-300 de metri, iar cronometrul arata vreo 47 de minute. In timp cei imi fac deja calculele pentru  trecerea prin zona de tranzit, realizez ca emotiile nu s-au incheiat inca; un nou val de inotatori vine peste mine – inotatorii cu casti portocalii de la categoria 50+. Totusi, sunt destul de rasfirati si scap, din nou, cu bine.

Ies din apa dupa 54 de minute si ma felicit pentru reusita de ma incadra in timpul limita impus de organizatori (1h 10m) si, mai ales, pentru ca nu m-au ajuns din urma si cei de la categoria 70+… :). Ca o paranteza, cea mai mare problema pe care am avut-o la aceasta proba a fost directia. Am inotat destul de mult in zig zag, nu am reusit sa ma pastrez la o distanta constanta de balize; cred ca asta m-a costat vreo 2-300 de metri inotati in plus. Pe viitor va trebui sa exersez inotatul fara reperele din bazin… Revenind la  concurs: ies din apa si o iau la goana pe plaja, apoi pe covorul pus de organizatori pe aleea care duce spre zona de tranzit. Parcurg cei 2-300 de metri si ajung la standul din care imi reperez sacul cu lucruri pentru proba urmatoare…

[va continua]

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (3)

3 răspunsuri la “Povestea primului meu Ironman 70.3 – episodul 1”

  1. coyoty spune:

    Nu stiu cum poti, scrii, te antrenezi, participi la concursuri de anduranta, raspunzi la comentarii pe blog banuiesc ca ai si un job si repet nu stiu cu reusesti toate aceste lucruri. Eu incerc dar este foarte greu. Poate odata o sa ne povestesti ce si cum, sigur vei avea timp si pentru o povestire :).

    Succes iti doresc!

    Respect.

    • andreirosu spune:

      e doar o chestiune de organizare…cred :). Incerc sa dimensionez cat mai bine agenda zilnica si sa nu o supra incarc sau sa o las prea lejera. Astfel, scade substantial riscul de ‘momente moarte’. Acum, de exemplu, sunt in aeroport si astept avionul, timp in care raspund cu drag la comentarii si fac follow-up pe mail-uri de la birou. In avion nu o sa am net, asa ca o sa scriu intr-un word episodul 2 al experientei mele din Spania. Urmeaza escala de 3 ore la Frankfurt, timp in care o sa mai lucrez la carte si, daca am net, o sa postez episodul 2. Maine dimineata la 5 am in program un antrenament de refacere, la 7.30 sunt in dus, apoi il duc pe ALex la gradinita, apoi sunt la birou, unde agenda este foarte clara. Si tot asa… De regula, lucrurile au sanse mai mari sa se intample daca sunt trecute intr-o agenda 🙂

  2. Biro Carmen spune:

    Felicitari!Astept continuarea.:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *