Menu
BLOG

Povestea primului meu Ironman 70.3 – episodul 2

3. Proba de bicicleta. Teoria este usoara, practica grea. Este dificil sa iti scoti rapid swimsuit-ul si sa iti amintesti in ce ordine trebuie sa iti pui pe tine lucrurile, atunci cand in jurul tau sunt cativa zeci de concurenti grabiti, din ai caror saci zboara tot felul de obiecte, iar riscul de a iti amesteca echipamentul cu al lor sau de a iti este destul de mare. Chiar daca imi propusesem un timp de tranzit cat mai scurt (in jur de 5-6 minute), costumul de inot iese foarte greu (la un moment dat am crezut ca mi-au ramas blocate picioarele in el :)), iar in loc de o mana stanga si una dreapta am doua maini stangi care nu reusesc sa ma ajute foarte mult. Reusesc sa scot swimsuit-ul (uraaaaa!!!) si, vazand un loc liber in coltul cortului de schimbat haine, imi iau catrafusele si ma duc acolo. Beau rapid vreo 2-300 ml de apa cu isotonic, apoi ma echipez in ordinea: sosete, pantofi SPD, bluza de la costumul de bicicleta (pantalonii i-am avut pe sub swimsuit), buff-ul, ochelarii de soare, casca, manusile si numarul de concurs, agatat de o centura elastica si care trebuie plasat pe spatele bluzei. Pentru a nu fi penalizat (si pentru a imi recupera lucrurile la finalul concursului…), las in sacul albastru costumul de inot, casca si ochelarii; un voluntar imi preia rapid sacul, asa ca ma indrept in viteza spre locul in care se gaseste bicicleta mea, respectiv la celalalt capat al zonei de tranzit.

Dupa o alergare precauta, pentru a nu imi rupe SPD-urile sau a mi le agata in covorul intins de organizatori, ajung la standul meu, unde o reperez foarte usor pe “Feltitza” – misiune usurata foarte mult de posesorii celorlalte biciclete de la stand, care plecasera deja… Instinctiv, o pup si o rog sa aiba grija de mine si stam departe de incidente (habar n-am de ce am facut acest gest – nu era in plan :)). Ies pe langa ea din zona de tranzit si voluntarii lasa jos steagurile rosii si imi spun ca pot urca pe ea.

Traseul imi este foarte clar intiparit in minte – sau, cel putin, cateva repere importante. Stiu ca la iesirea din zona de tranzit va fi un sens giratoriu in care voi vira la dreapta. Apoi, 10 km de drum plat, 25 de km de urcare, 10 km de coborare si 45 de drum relativ plat. Puncte de hidratare la fiecare 15-20 km (la kilometrul 15, 35, 52 si 72). Asta inseamna Microhidrina la kilometrul 30 si 60, energy gel-uri la km 10, 30, 50 si 70, batoane cu carbohidrati (multifruct) la km 0, 40 si 80 si un energy shot la km 20 – toate ‘spalate’ cu multa apa. La primii 10 km sunt in grafic. Mi-am propus ca pe plat si in absenta vantului sa mentin cadenta 90-95 (savantii rusi au calculat 92 ca fiind cadenta optima…) si viteza 35-36 km / ora. Dupa cativa km trec prin fata hotelului unde stam si, dintr-un grup de spectatori, imi aud “fanii”: Uite-l pe taaatiii!!!. Ii vad cu coada ochiului si ma incarc cu energie cat pentru doua curse… 🙂

Dar greul de abia acum incepe. Incepe urcarea. La inceput, o panta de 5-6%, care se transforma treptat intr-una de 7-8. Adio 35 de km/h. Grosul plutonului pedaleaza pe la 11-12 km/h si – cand drumul o permite – 15-16 km/h. Din cand in cand, aud din spate un zgomot ca de motocicleta. Nu sunt organizatorii, ci biciclistii cu roti de carbon (de la proba de stafeta – cei care au plecat ultimii la proba de inot), care trec pe langa mine intr-o viteza care ma face sa ma intreb daca nu cumva stau pe loc. Nu stiu cat din merit apartine rotilor de 1.500-2.000 eur / bucata si cat gambelor lor desprinse parca din sculpturile antice, dar cert este ca nu am cum sa concurez cu ei. Cel putin in urmatorii 3-4 (zeci de) ani… :).

Traseul se transforma dintr-un Rasnov – Predeal intr-un Timisu de Sus – Predeal, iar pedalatul devine munca de ocnas. Din fericire, chiar daca transpiratia sare din mine ca din tasnitoare, pinionul de 27 si orele petrecute asta iarna cu bicicleta pusa pe trainer ma ajuta sa ‘supravietuiesc’. Din loc in loc, vad cate un concurent care a renuntat la pedalat si impinge de zor bicicleta. Mai sunt si ghinionisti care isi repara cate o pana. Imi amintesc ca in seara precedenta exersasem vreo 5-6 reparatii de lant, cu presa din kit-ul multifunctional. Imi reusisera cam jumatate, asa ca ma rog sa nu am parte de asa ceva… Peisajul este superb: o sosea cocotata in varful insulei, de unde vedem marea si plajele. Spre deosebire de maratoane si ultramaratoane, unde te mai poti lasa furat de peisaj, aici nu este loc de mai mult de un tras cu coada ochiului; orice neatentie te poate costa o cazatura urata. Ca o paranteza: apucandu-ma “la batranete”  de pedalat, am ratat sansa de a inavat sa merg fara a pune mainile pe ghidon; de abia imi tin echilibrul cu o mana (si doar cu stanga!), asa ca am sperat din toata inima ca voluntarii care ne dau apa sa stea pe partea dreapta a drumului. Nu s-a intamplat tot timpul asta, asa ca a trebuit sa opresc de 2 ori. Ce bine ca opririle nu au fost pe panta, pentru ca nu stiu daca as fi putut sa pornesc. Am in continuarea ceva probleme cu stabilitatea atunci cand sunt incaltat cu SPD-urile…  ca si atunci cand ma dau cu snowboard-ul, cazaturile le iau de regula atunci cand viteza este aproape de zero :). Cred ca la competitii viitoare o sa folosesc si eu metoda ciclistilor consacrati cu care m-am intersesctat pe traseu: o sa plec cu cate 3-4 bidoane si o sa raresc numarul opririlor.

In sfarsit, urcarea se termina si incepe nebunia, adica portiunea de coborare. Un Transfagarasan cceva mai lung si mai impadurit. Biciclistii care in ultimele 80-90 de minute pareau lesinati, se trezesc brusc la viata. Schimb foaia (la propriu), o folosesc pe cea mare si pinionul de 12. Ajung rapid la 40 km/ora, apoi 45, 50… Ma simt ca pe motocicleta, dar imi amintesc ca imi lipseste echipamentul de motociclist, asa ca ma opresc pe la 52-53. Pe langa mine, trec biciclistii experimentati, probabil cu 60-70 km/h. Curbele sunt ‘ac de par’ si ma vad nevoit sa franez din greu, pentru a nu ma lovi de parapet (acolo unde acesta exista…). Din pacate, nu pot lua prea larg curbele, pentru ca pe exterior vin baietii aia rapizi. Cei 10 km de panta descendenta trec aproape instant si ne apropiem de un orasel.  La ultima portiune de coborare, una foarte lunga, vad un peisaj horror: doua ambulante, doua biciclete – sau, mai degraba, componentele lor – imprastiate pe o distanta considerabila, un biciclist pe o targa iar altul, total inert, are fata taiata si echipamentul plin de sange. Este momentul in care mainile incep sa imi tremure si reduc viteza pana pe la 20 de km/h; incep sa apara primele temeri – ma intreb daca dorinta de a termina acest(e) Ironman(uri) merita riscul de ma face zob, ma gandesc la cei care ma asteapta la final si acasa… Imi alung aceste ganduri, mai ales ca ‘marea coborare’ s-a incheiat. Raman pe foaia mare, schimb pinioanele si revin la o viteza ‘de’croaziera’ de 30-35 km/h.  Am trecut cu bine de jumatatea dificila a traseului si, in plus, sunt cu vreo 10-15 minute inaintea timpului pe care il asteptam la borna 45, respectiv 2 ore si 20 de minute. Urmatorii 30-35 de km ma ajuta sa pastrez cadenta mea preferata si, desi ma simt din ce in ce mai obosit, apropierea de final imi da un moral foarte bun. Totusi, ma gandesc cu un pic de teama la Ironman-ul din septembrie, din Tara Galilor, unde diferenta de nivel va fi mai mare, iar distanta dubla. Bine ca mai am timp sa ma  pregatesc… La kilometrul 79: supriza!! Trecem printr-un orasel si intalnim un grup frenetic de spectatori care ne arata o curba si ne striga “Cadenta! Cadenta!”. Dupa curba, raman cu gura cascata: urmeaza o urcare de vreo 2-300 de metri cum nu am mai experimentat vreodata in viata mea. Nu stiu cate grade avea, dar am pedalat de mi-au iesit ochii din cap ca la melc. In jurul meu aud ‘celebrul’ what the f…?! rostit in diverse limbi (a apropos, la acest Ironman au fost reprezentate 63 de tari). Cred ca daca mai dura vreo 50 de metri, ajungeam sa pedalez in gol si sa o iau de-a dura, transformandu-i in popice pe biciclisti din urma mea… 🙂  Ultimii 10 km ne ofera un drum plat, dar vant frontal, ceea ce este perfect pentru confortul meu termic, dar mai putin bine pentru viteza, neputand sa depasesc 24-25 de km/ora. Mai sunt doar 2-3 km pana zona de tranzit si incep sa imi frec mainile (in gand doar, ca sa nu fac praf bicicleta :)) de bucurie – sunt cu 11-12 minute inaintea ‘graficului’ meu si, in plus, ma simt apt pentru proba urmatoare. Imi fac rapid calculele si incerc sa imi reamintesc locatia sacului meu rosu. Imi acord si ‘luxul’ de a parcurge rapid ciclocomputerul:

Timp total de pedalat: 3h 49m 35s

Distanta parcursa: 91.22 km

Viteza medie: 24.7 km/h

Viteza maxima: 53.5 km/h

Cadenta maxima: 240

Cadenta totala: 16070

Kilocalorii consumate: 3650

Ajung la zona de tranzit, ma dau jos de pe bicicleta si alerg pe langa ea catre standul de unde o luasem si o las acolo, nu inainte de a ii multumi ca m-a dus cu bine la destinatie… 🙂 Zona arata dezolant de plina de biciclete si golita de saci rosii, semn ca marea majoritatea a concurentilor se afla la ultima proba. Ma schimb mult mai repede decat la tranzitul precedent si ies pe traseu, nu inainte de a intreba voluntarii: Where is the food station? Raspunsul vine prompt:  400 meters from here! Aproape 4 ore de pedalat mi-au secat rezervoarele si trebuie sa ma realimentez rapid, altfel nu am nicio sansa de a alerga cele 3 ture de 7 kilometri… [va continua]

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (2)

2 răspunsuri la “Povestea primului meu Ironman 70.3 – episodul 2”

  1. coyoty spune:

    M-ai speriat, cu nu stiu cati s-au inecat la Ironman, pai nu eczista salvamari voluntari? ca imi schimb repede sportul si ma apuc de sah ca este mai simplu:)

    Sper ca ati ajuns cu bine acasa??

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *