Menu
BLOG

Maraton 7500 Bucegi – festivalul durerii, partea a II-a.

Se spune ca probele scurte sunt fizice, iar cele lungi sunt psihice. As mai adauga faptul ca, in opinia mea, un ultra (-maraton, -triatlon sau orice alt ultra sport) nu are mare legatura cu sportul propriu-zis. Il vad ca pe un mix intre planificare / strategie si un program corect (si bine respectat) de nutritie, hidratare si suplimente. La toate ultra-urile la care am fost pana acum am vazut o multime de abandonuri, cele mai multe nefiind cauzate de crampe, accidentari sau toleranta scazuta la durere si efort, ci de probleme  ale sistemului digestiv sau de o scadere semnificativa a concentratiei zaharului in sange (hipoglicemie). De aceea, planul de nutritie si hidratare este, in cazul meu, chiar mai important decat antrenamentul fizic. Vom gasi intotdeauna un strop de energie in organism, mai ales daca reusim sa alergam la un puls care sa ne permita arderea grasimilor (au cel mai bun randament energetic :)), dar ne va fi extrem de greu (si nerecomandabil) sa continuam concursul avand probleme ale stomacului, inimii, splinei etc.

Ramasesem cu povestea la drumul catre CP4 (Salvamont Jepilor). Deja se intunecase si trecusem la lanterne frontale; am alergat destul de rar in regim de noapte, asa ca mi-a luat ceva timp sa imi adaptez ochii la noul tip de vizibilitate. Pana asa apuc sa ma ‘adaptez’, am reusit performanta (intr-unul din putinele momente in care am alergat pe rupte) de a lua din plin cu genunchiul drept un stalp de metal de vreo jumatate de metru, pus (inutil!) in mijlocul unei poteci si camuflat de o planta subtirica. Am aterizat fix in cap, reusind sa amortizez caderea cu cotul stang (care ma doare un pic si acum :)). Nu pot descrie senzatia, dar am crezut ca mi s-a rupt genunchiul si ma vedeam deja anuland participarile la Ironman-ul din toamna si la Double Iron-ul din martie 2013, iar pe coechipierul Adrian asteptand inca un an pentru a se putea inscrie la UTMB… 🙂 Din fericire, dupa vreo 2-3 minute de stat intins ca o clatita, timp in care primeam incurajarile celorlalte echipe care treceau pe langa noi (si pretiosul sfat de a fi mai atent :)), am reusit sa ma ridic si am constatat cu bucurie ca genunchiul este intreg, chiar daca avea urma striatiilor de pe stalpul respectiv (a propos, am aflat ca nu sunt singurul care a facut cunostinta cu ranga aceea, deci organizatorii ar trebui sa faca ceva in sensul marcarii sau taierii lui…). Am cotinuat, sontac-sontac, spre CP4, unde am ajuns cu 40 de minute behind the schedule.
Nu am zabovit prea mult, pentru ca urma urcarea catre CP5 (Cab. Babele) si nu doream sa ne ‘racim’. Nu stiu cum se face, dar de cate ori ma loveam intr-o piatra, colt de stanca sau bete de trekking, in drumul lor era tocmai genunchiul lovit… 🙂 Cu dureri la genunchiul drept, am mutat involuntar efortul pe piciorul stang, ceea ce s-a tradus, dupa cateva ore, in dureri musculare mai mari in zona stanga :(. Partea buna este ca, dupa alte vreo 5-6 ore de urcari si coborari, durerile au incetat. Dupa CP 5 a urmat CP6 (Tabara de baza de la Pestera), unde am facut prima pauza mai lunga (vreo 20 de minute) si ne-am dublat volumul bagajelor (am luat startul mai ‘usori’ stind ca vom reveni la baza dupa 6-7 ore; apoi, am luat de la Pestera un rucsac cu lucruri pe care sa le lasam la Cabana Omu, pe unde aveam sa trecem de 3 ori pana la finalul concursului). Am plecat de acolo cu o veste buna: eram pe locul 7 la masculin!

A urmat o intamplare care ne-a dat peste cap planurile si timpii propusi. In drum spre CP7 (cabana Omu) ni s-a alaturat un caine maidanez; in prima faza, ne-am bucurat ca avem companie, dar Doggy (asa il botezasem) a fost ca un magnet pentru cainii ciobanesti de la o stana din apropiere. In cateva minute, eram inconjurati de perechi de ochii care sclipeau fiorosi la lumina frontalelor, iar noi ne retrageam usor-usor pe dealul din apropiere care, din pacate, era in alta directie decat cea in care trebuia sa mergem. Dupa vreo 30 de minute de ‘negociere’ cu cei 5-6-7… (sau cati or fi fost) ciobanesti, am realizat ca ne-am ratacit :(. Dupa alte 20-30 de minute de cautari si orientare primitiva, am reusit sa ne intersesctam cu drumul catre… cabana Babele, ceea ce nu ne ajuta prea mult. Aveam 3 variante: 1) sa ne intoarcem la Pestera pe drumul dinspre Babele si sa incercam refacerea traseului, sperand sa evitam de aceasta data cainii; 2) sa ne intoarcem pe unde am venit, intalnindu-ne din nou cu prietenii nostri canini; 3) sa urcam la Babele, apoi sa o luam spre Cabana Omu folosind drumul pe creasta. Am ales varianta 3, ceea ce insemna minim 90 de minute ocolire :(. A fost momentul in care ne-am refacut calculele si am realizat ca un loc intre primele 15 echipe ar fi mai mult decat rezonabil… Am ajuns cu bine la Omu si am avut parte de un rasarit fabulos, apoi de o ciorba de legume care ne-a reincarcat bateriile. Prima noapte trecuse cu bine, se luminase deja, iar tonusul nostru era foarte bun, fiind pregatiti pentru una dintre cele mai lungi coborari, cea spre CP 8 (Gura Diham), care reprezenta si jumatatea distantei „maratonului” 7500.

Am ajuns la Diham pe la 7.30 a.m., unde am fost intampinati de muzica populara data la maxim de cativa petrecareti de la corturile din zona, care urlau si chiuiau cu mare bucurie, ceea ce ne-a binedispus. 🙂 Am fost foarte tentati sa oprim la un restaurant, pentru a manca ceva si pentru a ne intinde „putin”, dar ne-am temut ca nu ne mai trezim decat a doua zi… 🙂 Asa ca am facut plinul cu apa si am luat-o spre CP9 (La Prepeleac) si CP10 (Cabana Omu), prin Vf. Bucsoiu Mare. A fost, pentru noi, cea mai grea portiune a concursului. Ceea ce parcursesem in urma cu 2 saptamani, la antrenament, in doar 2 ore si ceva, acum am parcurs in aproape 5 ore si jumatate! Cred ca aici ne-am lovit de „zid” (de vreo 5-6 ori, si la propriu si la figurat :)). Am suferit enorm de cald si de sete (la CP9 nu era apa) si am avut mare noroc cu participantii de la „Hobby„, care ne-au prins din urma si care s-au indurat de noi cu niste apa (multumim, Reddog team!!).

Cand am ajuns la Cabana Omu am stiut, atat eu cat si Adrian, ca vom termina acest concurs. Arsita trecuse, fizic ne simteam – paradoxal! – din ce in ce mai bine (chiar daca de abia mergeam :)), asa ca am plecat catre CP11 (Salvamont Bran). Am parcurs un traseu extraordinar de frumos, pe care nu il mai vazusem niciodata, iar asta m-a ajutat sa trec mai usor peste cele 4 ore de coborare. O mare bila alba pentru organizatori a fost rasfatul culinar de la CP11, unde salvamontistii si salvamontistele ne asteptau cu supa, paste, ceai etc. Intersectandu-ne cu alte 4 echipe (3 masculin, 1 mixt), am stat la povesti si la pansat rani, probabil mai mult de 30-40 de minute. Partea buna a fost ca, la plecare, ne simteam atat de fresh de parca tocmai atunci incepuse concursul.

A urmat drumul spre CP12 (Intrare V. Gaura) si CP13 (Cabana Omu), pe care l-am parcurs cot la cot cu Lucian si Florin de la echipa Sport la Orice Varsta 2; de altfel, pe principiul „unde’s multi, puterea creste” (si scad sansele de a fi haliti la stanele pe langa care urma sa trecem… :)), am hotarat sa terminam acest concurs impreuna (ceea ce s-a si intamplat). La cabana Omu ne-a strans tot calabalacul, ceea ce insemna ca ultimele 5-6 ore din traseu le vom parcurge cu cate 3-4 kilograme de bagaj in plus :(.

Drumul pana la ultimele 3 check point-uri a parut incredibil de lung… In plus, oboseala ne facea sa resimtim o temperatura foarte scazuta, desi in realitate era mai mult decat prietenoasa (15-16 grade). Clantanind si dardaind, am ajuns la CP14 (Poiana Gutanu), unde ne-am intersectat cu alte echipe (Born to run – locul 4 la Elita mix si Flower Power  – locul 4 la Elita feminin). Ne-am incalzit la focul facut de organizatori si am plecat, cu tot alaiul, catre CP15 (Saua Strunga). Din fericire, cainii de la stanele din zona lipseau (sau dormeau), asa ca am fost feriti de emotii si lupte sangeroase… 🙂

A urmat marsul de zombies, catre Sosire (yuuu-huuu!!). Daca cineva ne-ar fi filmat in cele 90 de minute scurse de la CP15 la Pestera, cred ca ori s-ar fi speriat ca naiba, ori s-ar fi amuzat teribil… Ne taram picioarele, uneori ajutandu-le cu mainile; la fiecare 2 pasi se mai auzea cate o cazatura, un geamat sau oftat; din cand in cand, cineva mai spunea cate ceva, iar raspunsurile – destul de non-articulate – nu aveau legatura cu ceea ce se spusese anterior; nu in ultimul rand, cate un scrasnet din dinti se amesteca (involuntar :)) cu cate o dedicatie (injuratura :)) la adresa „alauia care a avut ideea de a organiza nenorocirea asta!!” (eu m-am abtinut, pentru ca urmeaza sa fiu si eu in postura de organizator al unei ‘nenorociri’ – Transmaraton -, peste doar o luna si ceva :)); iar eu aveam impresia ca am devenit o marioneta, ca merg din inertie, ca altcineva imi controleaza mersul…

Si, uite asa, am ajuns la final, toate cele 4 echipe. Locul 12-13, dupa 33 de ore si 58 de minute de ‘tras la galere’. Adrian imi spune ca se simte ca si cum ar fi fost „abuzat de 4 detinuti timp de 24 de ore” (ma rog, s-a exprimat altfel, dar am incercat sa adaptez cat mai „literar”… :)). Nici eu nu am fost prea departe de aceasta senzatie, dar important este ca totul s-a terminat cu bine!! Iar partea frumoasa este ca Adrian si-a atins obiectivul de a strange punctele necesare pentru inscrierea la UTMB (ii tin pumnii la tragerea la sorti!), iar eu sunt mult mai sigur ca voi rezista cu succes celor 33-34 de ore de Double Iron, in martie anul viitor. Si, nu in ultimul rand, exceptand cateva unghii cazute (ale subsemnatului), nu avem febra musculara sau, mai grav, rupturi, entorse, luxatii, fracturi etc.

Un gand de final: pe mine nu ma mai prindeti la acest concurs, a fost prima si ultima data!!! Va doresc succes in 2013 si sper sa va foloseasca informatiile impartasite… 🙂

PS – felicitari tuturor participantilor de la Elite si Hobby, cu un plus pentru colegi, prieteni, parteneri si cititori ai acestui blog (Stan, Tania, Cristi, Emil, Silviu, Victor, Robert… :))

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (14)

14 răspunsuri la “Maraton 7500 Bucegi – festivalul durerii, partea a II-a.”

  1. AlexN spune:

    Salut!
    Suntem prima echipa de la hobby mixt si vreau sa iti multumesc ca ne-ai grabit La Prepeleac. Am reusit cu greu sa pastram locul 1 pe care il aveam atunci si orice minut a contat.
    Felicitari pentru rezultat si poate ne mai intalnim la alte maratoane montane de la noi ceva mai alergabile.

  2. Clara spune:

    Felicitari! Si noi (echipa Flower Power) ne-am bucurat ca ne-am reunit mai multe echipe pentru a trece cu bine de stane…..si asa a fost. Si a trecut si timpul mai repede. Apropo de participarea la urmatoarele editii: am zis si eu ca nu mai vin altadata……dar dupa cateva zile am si uitat! deci, ramane de vazut!

  3. […] sau că mi-am atins niște limite pe care le-am mai atins și în alte dăți. Cum spunea și Andrei Roșu, e un concurs unde în primul rând contează să fii puternic psihic. Trebuie să accepți din […]

  4. Salutare!

    Mi-a facut placere sa trecem linia de sosire alaturi de voi. Recunosc ca ultima bucata a traseului (de dinainte de jnepenii de la batrana) a fost mult mai usor de „trecut”, in grup. Somnul risca sa acapareze trupurile obosite, dar in grup a fost mai usor de invins, Mos Ene.
    Am descoperit in punctul de control din poiana Gutanu cel mai bun activator: gandul la salteua si sacul de dormit intinse deja in cort Mi-a dat o energie nebanuita si sper ca nu v-am alergat prea tare spre saua Strunga; dar abia asteptam sa ajung sa dorm.
    Noi, echipa „Born to run” (nascuti mai mult pentru a colinda muntii, decat pentru a alerga), apreciem faptul ca linia de sosire am trecut-o impreuna, chiar daca pe ultimii metri consumasem tot gazul si ramasesem oleaca in urma. A fost un gest frumos sa ne reunim sa trecem impreuna si, repet, faptul ca am rupt linia de sosire impreuna, chiar daca nu ne astepta decat Sendre la sosire, a fost o placere pt noi!
    Nu stiu cine canta „Campioooniii”, asa, in surdina, inainte de sosire (bineinteles unul din membrii celor 2 echipe de masculin impreuna cu care am parcurs ultimele ore ale traseului), dar chiar m-am simtit un campion – dincolo de timpul realizat si pozitia obtinuta (apropo, echipa „Born to run”, adica io si Cristina, am ocupat pozitia 4 la mixt, nu 5, cum ai scris in jurnal 😉 ), faptul ca am terminat acest concurs pentru mine reprezinta adevarata performanta!

    Adrian, Andrei, Lucian, Florin, Clara si Cosmina, echipa „Born to run”, Claudiu si Cristina, va saluta, iar eu, personal, va spun ca sunt mandru ca am trecut linia de sosire alaturi de voi.
    Si desi timp de 34 de ore, pe tot parcurusul concursului, am zis ca nu mai calc pe la asa ceva, acum va spun „sa ne revedem cu bine si la anu” 🙂

  5. Vlad spune:

    Bravo!Mai mult nu pot spune. Ne-am intalnit cand voi urcati inpoi la Babele sa o luati spre Omu si ne-ati spus ca ati fost atacati de caini.
    Sper ca la anu sa terminam si noi cursa…
    Articolul acesta, foarte realist de altfel, este ca un avertisment pentru cei ce vor sa participe la asa ceva pentru prima data.
    Pe 15 septembrie mai este un ultra de 100 km in Ciucas, mult mai alergabil, daca pot spune asa decat 7500, dar din pacate acum am vazut ca pe 16 esti in Tara Galilor. Tin pumnii si multa bafta!
    Poate nu ar strica un scurt articol si despre alimentatia, dinaintea cursei, de ce nu, dar mai ales din timpul cursei si dupa. Cred ca ar fi de un real folos celor cu mai putina experienta, ca mine, care au nevoie de informatie concreta si nu de teorie. Multumesc anticipat.

  6. coyoty spune:

    Mama, cata lume poate face asa ceva………..povestit de tine care ai ceva experienta la activ, cred ca a fost iadul pe pamant.
    Superba povestire, am citit pe nerasuflate.
    Respect,

  7. Oana spune:

    Multumesc pentru sugestiile de pregatire a unei asemenea curse (de pe foaie:)). Pentru mine va fi doar prima cursa de profilul acesta.Daca as mai fi in tara la anul, as incerca chiar sa termin Bucegi 7500. Dar sunt sigura ca pot gasi si in alte tari curse interesante. 🙂 Intre 17 august si 1 septembrie am intalnire cu Fujiyama.Noroc la curse si fiti mai atent:)))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *