Menu
BLOG

Maraton 7500 Bucegi – festivalul durerii, partea I.

Imi este foarte greu sa scriu aceste randuri, pentru ca gandurile si emotiile mele in privinta „maratonului” 7500 sunt – ca de altfel si starile prin care am trecut pe parcursul cursei – sunt foarte variate. In primul rand (pentru ca o parte din cititorii acestui blog sunt alergatori), hai sa lamurim tipul competitiei; o putem numi festival masochist, asceza, orientare turistica nocturna, testarea gradului de toleranta la durere, lipsa de somn, frustrare etc. sau, ca sa nu ma indepartez de zona sportiva, concurs extrem de trekking. Dar, in niciun caz, „maraton”, „ultra maraton” sau alta denumire care sa aiba legatura cu alergatul…

Asadar, cei naivi ca subsemnatul, care au crezut ca vor avea de alergat (un pic la deal, un pic la vale :)), sunt sigur ca au avut de suferit destul de mult… Cred ca cel/cea care a creat aceasta competitie a numit-o (ultra) „maraton” din dorinta de a atrage alergatori urbani si de a se razbuna pe ei sau de a le arata ca sunt „o specie” inferioara celei a montaniarzilor… :). De altfel, rata de abandon la proba de 90 de kilometri a fost foarte mare (in jur de 40%). Oricum, tot respectul pentru cei care s-au aliniat la start, indiferent de momentul in care s-au retras din cursa. Sa te retragi la momentul potrivit este un semn de mare intelepiciune si ma intreb daca nu ar fi trebuit sa facem si noi asta…

Sa incep povestea alergarii noastre cu finalul. Duminica, 22 iulie, ora 4 dimineata. Dupa aproape 34 de ore de catarat, mers, tarat, semi-alergat etc. si la  48 de ore de la ultimul somn, vedem linia de sosire de la Pestera. Nu suntem singuri: in afara celor 3-4 membri ai ‘comitetului de intampinare’ care ne aplauda frenetic, alergam (da, chiar alergam, in sfarsit! :)) alaturi de alte 3 echipe (cate una din fiecare categorie – masculin, feminin, mixt). Am parcurs impreuna ultimele 2-3 check point-uri ale concursului, pentru a infrunta mai usor pericolul ratacirii, al cainilor ciobanesti, al monotoniei etc. Desi aveam de gand sa ma intind pe iarba si sa ma culc din secunda imediat urmatoare trecerii liniei de sosire, ma prinde ora 5 pana cand reusesc sa fac o scurta ‘analiza’ a ‘avariilor’. Bilantul este mult mai bun decat ma asteptam: doar 5-6 unghii cazute (nu va speriati, am mai patit asta si la precedentele maratoane montane – dar in numar mai mic; ele cresc la loc, dupa doar 3-4 luni :)) si mici basici pe talpa (din fericire, le mai ingrijisem pe traseu si nu le-am lasat sa se transforma intr-o drama). Durerile musculare sunt aproape zero (greu de crezut, dar nutritia si suplimentele au functionat!), iar genunchiul meu drept pe care il infipsesem intr-un stalp de fier undeva intre check point-urile 3 si 4 nu ma mai doare deloc. Ma bag in sacul de dormit si adorm lemn, incercand sa profit la maxim de cele 3 ore pe care mi-am propus sa le dorm; as fi dormit vreo 30 de ore, dar mi-am propus sa fiu alaturi de familie pentru restul weekend-ului. In plus, luni dimineata urma inca o saptamana de birou si nu ma ‘coafa’ sa imi dau peste cap programul de somn :)…

Vineri, 20 aprilie, ora 18.00. Dupa 3 ore de sofat si alte 2 de stat in cort si pregatit echipamentul, revizuit strategia de concurs etc., eu si Adrian – adica echipa „No pain, no gain” – luam startul impreuna cu ceilalti 150-160 de alergatori de la proba de 90 de kilometri (vezi rezultatele AICI). Obiectivul declarat: sa terminam cursa, in timpul impus de organizatori (40 de ore). Obiectiv nedeclarat: sa ne clasam in primele 10 echipe…

Prima portiune (cateva sute de metri) este promitatoare: drum lejer, coborare usoara, putem alerga (si zambi :))… In pluton il intalnesc pe Elu, cu care facusem echipa la maratonul din Sahara, in 2011. Bucuria revederii nu dureaza mult, pentru ca relieful se schimba si incepem sa urcam catre CP1 (Cabana Vf cu Dor). Echipa noastra ajunge acolo cu 4 minute ma tarziu decat ne propusesem, asa ca scurtam pauza si plecam spre CP2 (Cabana Poiana Stanii). Urcam, urcam, urcam, apoi coboram, coboram, coboram… Din fericire, metoda numararii pasilor ma ajuta sa depasesc fara mare efort aceasta portiune (numar in gand, pana la 100, pasii facuti; apoi reiau numaratoarea, pana cand termin panta respectiva. Astfel, reusesc sa patrez constante pulsul si ritmul de alergare). De aceasta data, ajungem la check point cu 4 minute mai devreme, asa ca profitam de ocazie pentru a ne (re)face plinul de apa in camalback-uri. Urmeaza…urcare din greu, pana la CP3 (Cabana Piatra Arsa). Este foarte cald si apropierea serii nu rezolva prea mult problema temperaturii, asa ca slabim ritmul urcarii, ceea ce ne costa vreo 15 minute de intarziere. Nicio tragedie; la o cursa de asemenea lungime avem suficient timp pentru a recupera! Mai ales ca urmeaza o coborare…

Va continua (din fericire povestirea, nu concursul… :))

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (13)

13 răspunsuri la “Maraton 7500 Bucegi – festivalul durerii, partea I.”

  1. Lutyk spune:

    Felicitări! Pe mine mă omoară alerg denivelările din parc.

  2. Biro Carmen spune:

    In conditiile de caldura si umiditate care-au fost,cred ca timpii nu trebuie „bagati in seama”,prea mult…depinde de pregatirea fiecaruia,de limitele lui fizice ,de ceea ce isi doreste fiecare.E o performanta participarea la astfel de competitii,sa stii ca ai facut-o,sa-ti cunosti trupul si mintea.Daca la finish simti o bucurie,indiferent de rezultat,timpi,pozitie in clasament,eu cred ca e bine.

  3. Adrian spune:

    Bravo! Te-ai descurcat excelent! Dupa contactul cu bara de metal de pe Jepii Mari eram aproape convins ca o sa renunti. Dar nu te-ai lasat si asta e cel mai important. B7500 te invata mai mult decat orice un lucru „Never, ever give up!”
    Bravo!

  4. … a trecut si 7500 , s-ar parea exact cu tot ce trebuie spre spre a-ti ramane nemuritoare amintirea acestui examen de vointa … Bravo Draga Andrei !

  5. Silviu spune:

    Bravo, Andrei! Sunt foarte curios cati concurenti s-au lovit de prostia aia de bara pentru ca si eu si colegul meu de echipa ne-am infipt in ea. Incredibil! :))

  6. […] Andrei a participat la un festival masochist de orientare turistica nocturna cu testarea gradului de toleranta la durere. Pe scurt Maraton 7500: http://andreirosu.me/2012/07/23/maraton-7500-bucegi-festivalul-durerii-partea-i/ […]

  7. bravo Andrei, felicitari pentru realizare!!! fain articolul si experienta cred ca a fost deosebita, in ciuda dificultatilor si a durerii – sau poate de aceea 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *