Menu
BLOG

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea 1.

Este 3 dimineata, ploua torential, temperatura a scazut sub 10 grade, iar vizibilitatea este din ce in ce mai mica. Pedalez de aproape 33 de ore si mi-e teama sa ma gandesc la distanta pe care o mai am de parcurs. Simt frigul in fiecare celula a corpului meu iar statul pe bicicleta a devenit insuportabil, din cauza durerilor provocate de frecarea cu saua. Dar stiu ca, daca ma opresc, imi va fi extrem de greu sa ma pun din nou in miscare. Iar daca ma imbrac mai gros, voi incepe sa transpir – ceea ce nu este prea bine pentru echilibrul meu electrolictic.

Rezervatia naturala Lake Anna. Cateva dealuri strabatute de o sosea care serpuieste printr-o padure deasa si invaluita in aburi. Din cand in cand, dintre copaci se aud sunete care imi dau fiori. Ma simt ca intr-un film de groaza american. Pe traseu am ramas doar eu si Frank, pe care il revad la fiecare 25-30 de minute si care pare intrat in transa. Jim a abandonat la tura 53 din cauza unor probleme medicale…

Doua nopti mai tarziu. Este ora patru si toate hainele mele sunt ude. Nu mai stiu cand a fost ultima data cand am dormit, iar ochii aproape ca mi se inchid la fiecare pas. Opresc la capatul turei, unde se afla pavilionul meu si al echipei de suport, plus un cort de doua persoane pe care l-am plasat strategic, astfel incat sa nu fiu nevoit sa pierd cate 10 minute – cat ar fi durat sa ma deplasez pana la cabanuta in care ne cazasem si inapoi. Oana doarme pe un scaun, invelita cu un sac de dormit si impietrita ca in povestea cu frumoasa din padurea adormita. Becul pavilionului ii lumineaza jumatate de fata; ma gandesc cat de norocos sunt ca o am alaturi de mine si imi vine sa o imbratisez, sa ii spun cat de mult o iubesc. Si ma mai intreb de ce oare ne-am oprit la doi copii…

Mihai este in cort iar Raul, varul meu din Canada, ma intreaba: „esti ok, vere? Vrei ceva?”. „Am nevoie de somn, macar 30 de minute.” Intru in cort, imi scot rapid bluza si pantofii de alergare si ma bag in sacul de dormit. Am impresia ca doar am clipit, cand il aud din nou pe Raul: „Gata, vere, au trecut 30 de minute. Hai inapoi la alergare, avem un record de doborat!”. Nu imi simt buricul degetelor de la maini, iar ideea de a pune pe mine niste haine umede, de a iesi din nou in frig si de alerga inca doua (sau trei…nu mai stiu exact) maratoane – nu este chiar ceea ce mi-as fi dorit in acel moment. Imi vine sa mai cer inca o jumatate de ora de somn, dar imi amintesc ca nu sunt in vacanta si imi dau doua palme care imi aduc ceva sange in obraji si ma scot din starea de semi-inconstienta. Ma intind, ma ridic in fund, ma imbrac, imi pun pantofii de alergare si ies din cort. Este atat de frig incat mainile incep sa tremure instantaneu iar dintii sa imi clantaneasca, impiedicandu-ma sa vorbesc coerent. „Da-mi un-un-un ce-ce-ce-ai, te-te-te rrrooogg”. Plec intr-o noua tura de 3.2 kilometri, in timp ce Raul ma ajunge din urma cu ceaiul. Zece minute mai tarziu reusesc sa ma incalzesc din nou si reintru in starea aceea ‚de flux’, in care simt ca pot alerga la infinit…

**

In urma cu mai putin de un an terminam Triple Ultra Triatlonul din Mexic si imi anuntam public intentia de a participa, in 2015, la un Deca UT – respectiv: 38 de kilometri de inot, 1800 km de pedalat si 420 km de alergare. Motivul? Odata cu schimbarea stilului meu de viata (in 2009), am iesit in permanenta din zona de confort, alegand sa fac lucruri aparent imposibile (si extrem de infricosatoare) pentru propria persoana si care sa determine o constanta in programul meu de antrenament si un castig constant la capitolul „curaj”.

Devenind un altfel de om, voi putea redefini standardele (si ‚normalitatea’) pentru familia mea si pentru toti cei din jurul meu. Curajul meu, plus curajul tau, plus curajul celorlalti vor construi o natie curajoasa, de oameni care isi doresc mai mult de la viata, de la relatiile lor, de la cei care ne conduc – si vor afirma asta ‚loud and clear’. Poate parea ciudat ca deschid o discutie cu tenta politica intr-o poveste despre un eveniment sportiv, dar timpul pe care l-am petrecut in cele 6 zile de ultratriatlon mi-a oferit oportunitatea introspectiei si a meditatiei. Una dintre ideile care m-a ‚lovit’ intr-una dintre nopti a fost ca noi, romani, nu avem un obiectiv comun si o viziune despre cum vrem sa lasam Romania copiilor nostri. Adica, daca acum suntem in punctul A, care este acel punct B in care dorim sa fim si cum ajungem acolo. Daca vom raspunde la aceste intrebari, cred ca va fi simplu sa ne alegem conducatorii (de la administratorii de bloc pana la primari si presedinti). O tara este – pana la urma – o corporatie, in care managementul ar trebui ales functie de aptitudinea de a atinge obiectivele stabilite. Un management care isi asuma responsabilitatea rezultatelor. Este adevarat ca (oarecum din pacate…), in corporatia numita ‚tara x’, managementul nu este ales de catre un consiliu de administratie sau de catre actionarii majoritari, ci de catre ‚angajati’ – ceea ce nu este neaparat cel mai productiv mod de operare…

Dar destul cu politica, mai ales ca sunt profund detasat de acest subiect (va jur ca nu stiu cand au loc urmatoarele alegeri – au avut deja loc? – si ca nici nu ma intereseaza – momentan). Cred ca fiecare ar trebui sa faca (foarte bine) ceea ce stie sa faca si sa lase politica (sau alte arii ale vietii noastre aflate in afara controlului nostru) celor interesati de acest subiect. Vorba chinezilor: daca vrei o strada curata, fa curat in fata casei tale.

DSC_1043 Un eveniment de anduranta, indiferent ca este un ultramaraton sau ultratriatlon, reprezinta o proiectie a vietii reale: un drum plin de urcusuri si coborasuri, obstacole, momente de disperare in care iti vine sa lasi totul naibii si sa renunti, oamenii care iti sunt alaturi sau oamenii despre care ai impresia ca sunt nepasatori sau chiar impotriva ta, un ajutor nesperat atunci cand aveai mare nevoie de el, luminita de la capatul tunelului, iluzia ca ai suficient timp, panica in care intri atunci cand realizezi ca timpul este limitat iar ceasul tau ticaie, durere, bucurie, lacrimi…si lista ar putea continua. Era sa uit un aspect important: persoana de la finalul cursei de anduranta nu va fi aceeasi cu cea de la inceputul ei. Nici fizic, nici mental, nici emotional, nici spiritual.

Pe principiul incrementalitatii, pana la Deca-ul mentionat urma sa ‚bifez’ o competitie de Quintuple UT, care presupunea parcurgerea a jumatate din distantele mentionate mai sus. Prima intrebare care mi-a venit in minte: „cum ma voi antrena pentru asta?”. Stiam ce presupune antrenamentul pentru un maraton sau pentru un „Ironman”, dar cum gestionez workout-ul pentru 5 astfel de evenimente? Va trebui sa ma antrenez de 5 ori mai mult? Sau de 5 ori mai intens? Sau de 5 ori mai bine? Varianta „de 5 ori mai mult” cadea din start. Sunt (si voi ramane) un sportiv amator, care nu isi va sacrifica familia, cariera si proiectele personale pentru a sta de dimineata pana seara pe bicicleta. Am decis, inca de acum 4-5 ani, ca mai voi antrena in principal dimineata, inainte ca familia mea sa se trezeasca – si programul a functionat excelent: incep ziua cu mine, clarificandu-mi eventuale dileme ’existentiale’; am un nivel de energie excelent pe parcursul intregii zile; gestionez cu succes stresul cotidian (care stres?); sunt mult mai organizat si mai productiv; ma asigur ca lucrurile se intampla; si, cel mai important, sunt alaturi de familie. Timpul trece, copii cresc rapid – astazi ii tinem pe un brat, maine sunt deja plecati ‚la casa lor’ – si sunt convins ca, la finalul vietii, nu voi regreta ca nu am stat mai mult timp pe bicicleta,pe un scaun de birou sau pe canapea (privind la TV), ci momentele pe care le-as fi putut petrece alaturi de cei dragi.

poza de grupRaspunsul a venit, ca in multe alte cazuri, de pe ‚oracolul’ Google. Daca vrei sa participi la concursuri  de anduranta, trrebuie sa depasesti constant limitele. Un plan de antrenament de 14 ore/saptamana poate fi compus din 7 antrenamente a cate 2 ore/zi sau 5 antrenamente de o ora si doua de 4-5 ore (sau unul de 9-10 ore, pe parcursul noptii de vineri). Un progres semnificativ se intampla atunci cand dublam distanta maxima parcursa anterior (si cred ca putem face asta destul de usor). Ai pedalat maxim 50 de kilometri? Fa in weekend-ul urmator o tura de 100 km. Iti garantez ca nu o sa te omoare. Iar peste doua saptamani, una de 200. Te va durea fundul, dar asa vei invata ca la o tura mai lunga te ajuta mici artificii precum doua perechi de pantaloni si crema anti-frecare (plus un pic de crema cu zinc – din aceea pe care o folosim la bebelusi, cand au popoul iritat).

Deci, acelasi numar de ore, dar distribuite mai ‚destept’ – ca si in cazul somnului: poti dormi 7 ore pe noapte, de la ora 1 la 8 sau de la 22 la 5. Dupa ce ai mancat copios si ai baut trei beri sau dupa ce ai avut ultima masa la ora 18.00. Calitatea conteaza.

*

ZIUA 1. Luni, 6 octombrie, 5 dimineata. Ajunsesem  in SUA cu doua zile inainte de start. Teoria spune ca, pentru adaptarea la fusul orar, avem nevoie de cate o zi pentru fiecare ora pierduta / castigata prin trecerea la alt fus. Deci, intr-o lume ideala, ar fi fost bine sa ajung acolo cu 7 zile mai devreme. Din fericire, prietenul Google are solutii si pentru o adaptare accelarata.

Cele doua alarme (telefoane) au sunat aproape simultan. Imi stiu perfect rutina pentru astfel de situatii, astfel ca doua ora mai tarziu eram in apa, la startul probei de inot, imbracat in costumul de neopren, cu micul dejun luat si cu toate gelurile si bauturile pregatite. Locatia: un lac artificial, construit langa o centrala nucleara. Un traseu dus-intors de aproximativ 630 de metri (o linie dreapta, paralela cu tarmul), pe care trebuia sa il parcurgem de 30 de ori.

Temperatura exterioara nu depasea 10 grade, dar apa era surpinzator de calda (in jur de 23 de grade). Aburii pe care ii degaja imi aminteau de baile termale pe timp de iarna.

La start: Frank,  Jim si cu mine. Ar fi trebuit sa fie si Kathy, dar o participare de ultim moment la o nunta a determinat-o sa inlocuiasca Quintuple-ul cu un Quadruple, mai mult sau mai putin oficial (aspect care oricum nu o interesa). Kathy are 53 de ani, 6 copii (!), cagtiva nepoti si, daca o vedeti, jurati ca nu are mai mult de 35-40 de ani. In „CV” are, printre altele, vreo 7-8 Triple Iron-uri, un Quintupple si doua RAAM Bike Race Across America (o cursa de 3.000 de mile, cu timp limita 12 zile – care mi se pare interesanta si ma gandesc serios sa o includ in proiectele mele de viitor).

Frank are si el o poveste impresionanta, cu ultratriatloane si zeci de ultramaratoane la activ, pe toate cele 7 continente (printre care Badwater 135, Leadville 100, UTMB, Western States 100, Marathon des Sables, Spartan Death Race), seria 4 Deserts (curse de 150 de mile in Gobi, Atacama, Antarctica, Sahara si Namibia), escaladare de munte (a bifat pana in prezent cele mai intalte varfuri de pe 4 continente), expeditie pe schuri la Polul Nord s.a.m.d.

Frank este tata a doua fetite gemene, de 4 ani si, ca fapt divers, a fost de curand in Romania pentru a participa la ultra-ul montan Transylvania 100k, unde s-a… ratacit si a inregistrat unul din putinele DNF-uri din cariera. Dar i-a placut faptul ca taranii din zona i-au dat tuica…

Jim este fost soldat in armata americana, iar viata nu a fost tocmai simpla pentru el. A fost victima unei explozii in Afganistan, din care a scapat cu viata, dar si cu o tumoare pe creier. Dupa cateva operatii, a reusit sa isi revina, dar nu complet; are episoade in care simtul vederii ii dispare brusc si trebuie sa se opreasca. I s-a intamplat asta atat la proba de inot, cat si pe parcursul pedalatului. Spera sa termine Quintuple-ul in mai putin de 100 de ore si sa ajunga la spital, unde sotia sa urmeaza sa nasca al treilea copil…

La 7.00, dupa o poza de grup si o scurta incalzire, am intrat in apa si am auzit: „3,2,1… Go!”. Fara vestita ”masina de spalat” de la traitloane, fara coate in gura, fara inotat la puls maxim in primii 300 de metri. Pur si simplu, ne-am intins pe apa si am inceput sa dam din maini. Mi-am setat cadentometrul la 60 bpm si am incercat sa ‘alunec’ cat mai mult – asa cum m-a invatat, pe parcursul acestui an, antrenoarea de inot (mersi, Gerda!!). Am terminat primele doua Iron-uri (7.6 km) in 3h 15m – cu 30 de minute mai bine decat la Double-ul de anul trecut, din Florida. Deci…am progresat!

[va urma]

start inot

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (24)

24 de răspunsuri la “Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea 1.”

  1. niraco79 spune:

    Reblogged this on Niraco79's Blog and commented:
    Despre curaj.

  2. Ligia spune:

    O poveste frumoasa si motivationala. Te admir pentru ce ai reusit sa faci. Am asteptat aceasta postare si o astept (nerabdatoare) si pe urmatoarea 🙂

  3. Costinela spune:

    Bravoo, Andrei!

  4. Razvan spune:

    Respect. Respect Total!

  5. mihailtoma spune:

    Andrei, candideaza si eu te voi vota! (si probabil inca multe milioane)
    Esti de 1000 de ori mai bun decat toti care au defilat in tara asta pana acum

  6. Dan Duma spune:

    Felicitari din inima! 🙂
    Tu ar trebui sa fi personajul principal al stirilor din sport pe toate canalele din Romania.
    Recuperare cat mai rapida si mult succes pe mai departe!

  7. dorin spune:

    felicitari!!cred ca in afara de varul din canada am tot ce imi trebuie ca sa incerc si eu, nu?

  8. Hadrian spune:

    Bravo! Am citit pe alerg.ro vestea ca ai terminat. Stiam ce vrei sa faci, dar nu am stat sa calculez cati kilometri vei inota, parcurge pe bicicleta sau alerga. Dar cand am citit ca ai terminat si am inceput sa asociez cele 126 de ore cu distantele parcurse, imi tot repetam: mai sa fie, baiatul asta chiar a reusit. Oauu! Asa ca te felicit. Te-as ruga ca dupa ce termini povestea sa ne scrii cateva randuri despre cum sau daca te resimti dupa aceasta aventura. Desi imi scot de fiecare data palaria in fata unor astfel de realizari (ultramaratoane et co) si inteleg ca organismul este capabil sa faca fata unui astfel de efort, am inca indoieli ca este genul de efort pe care corpul sa il poata gestiona in conditii optime, fara a lasa urme. Ma tot gandesc ca reactiile corpului pe parcursul unor astfel de aventuri (ex. nevoia acuta de somn, efortul mental necesar pentru a continua, in ciuda reactiilor exterioare ale corpului) nu sunt intamplatoare. De fapt am indoieli si cu privire la „banalul“ maraton (de sosea sau montan), o distanta care poate fi parcursa relativ usor, dar care taxeaza foarte mult corpul in conditiile constrangerilor artificiale reprezentate de factorul timp (timp limita sau obiectiv personal). Ma gandesc cateodata ca limitele pe care consideram ca le depasim nu sunt de fapt depasite niciodata. Mai degraba depasim niste mici garduri puse preventiv in calea noastra. Probabil limitele in sine sunt destul de bine definite si nu reusim sa ajungem in preajma lor din cauza sau, mai bine zis, datorita mecanismelor interne de protectie. Dar, lasand deoparte „filozofia andurantei“, ce e sigur e sigur. Ai reusit o performanta remarcabila. Chapeau!

  9. Tase Tecar spune:

    Mie mi se pare incredibil ce poti sa faci,clar nu esti un om cu capacitati normale….inclin sa cred ca esti extraterestru…..

  10. Bogdan spune:

    Felicitari! Un exemplu de urmat in principal pentru stilul de viata!

  11. claudia spune:

    Nici nu stiu ce pot sa mai spun…….esti extraordinar,mi se ridica paru-n cap citind:)

  12. Emi Popa spune:

    Uimitor! Am citit toata relatarea din prima zi , pe nerasuflate , ca in romanele politiste.Esti un model de urmat. Sper ca intr o zi , sa ajung si eu sa fac macar 1/3 din ceea ce faci cu atata ambitie. Felicitari Andrei!

  13. jsjasjj spune:

    Salut Andrei,
    Felicitarile mele si tin sa iti spun ca de fiecare data cand citesc o poveste, un articol, un antrenament de-al tau , de fiecare data imi vine sa ma duc sa alerg asa ca … 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *