Menu
BLOG

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 5-a.

Vazand cat am scris pana acum despre acest Quintuple (si, probabil, acopar doar 5-10% din ce am trait acolo), ma intreb cat voi scrie dupa un Deca sau Double Deca?! 🙂 Poate ca unele dintre lucrurile scrise par (si sunt) personale, dar am folosit acest blog, de la inceput, ca pe un jurnal, la care sa ma intorc de fiecare data cand voi simti nevoia…

Inainte de startul Quintuple-ului am vizitat Washinton si am avut supriza de a afla ca toate muzeele au intrarea gratuita. Dar nu am sa insist asupra acestui subiect. Am sa va spun o poveste pe care am auzit-o la muzeul Smithsonian (unul asemanator cu Antipa). Aici se afla expus cel mai vechi craniu uman descoperit pana in prezent (origine: Georgia; vechime: 1.77 milioane de ani). Surpriza vine din faptul ca acesta nu are dinti, ceea ce inseamna ca ‚posesorul’ lui a trait ani de zile cu ajutorul semenilor sai, care – foarte probabil – ii marunteau / mestecau mancarea. Se pare ca acesta este primul semn de compasiune din istoria omenirii…

9Pe David Jepson l-am cunoscut anul trecut, la Double-ul din Florida. Pe circuit plat, David a doborat record dupa record, terminand Double-ul intr-un timp extraordinar: sub 22 de ore (cu un split excelent – 10.52 la bike si 8.41 la alergare)! Interesant este faptul ca David nu exceleaza in Ironman-urile ‚clasice’; mi-a spus ca nu a terminat niciodata vreunul in mai putin de 10 ore. Anul acesta a venit in Virginia pentru a isi apara titlul, in pofida unor dureri de spate care l-au facut sa abandoneze o cursa similara desfasurata asta vara in Oregon. Impreuna cu el, ca ’support’, este sotia sa si fiica lor – Anna, in varsta de 3 luni. De ce o cheama Anna? A fost conceputa anul trecut, dupa Double Ultra Tri, Virginia (desfasurat in Lake Anna State Parc). Ma intreb cum s-ar fi numit copilul lor daca ar fi fost baiat… Era simpatic sa o vezi pe doamna Jepson tinand-o pe Anna la piept, in sling, si alergand cu bidonul de hidratare in mana pentru a i-l da lui David.

In timp ce scriam aceste randuri eram la munte, iar afara era un potop care imi amintea de noptile ploioase din Virginia. Chiar daca am retrait frigul facut la Quintuple, amintirea este una placuta; intotdeauna, dupa ce o astfel de experienta trece, disconfortul, durerea si orice alta neplacere dispar din memorie si raman doar partile ‚bune’…

3Nu exista termen de comparatie intre un Ironman si un ultratriatlon. Fiecare dintre aceste competitii are, dupa cum spun americanii, its own way of hard. Cei care citesc aceste randuri si se simt demotivati in pregatirea primului lor Ironman, ar trebui sa isi reconsidere atitudinea. Nu radeti, dar am vazut cu ochii mei o postare pe Facebook, dupa Double-ul meu de anul trecut, in care cineva scria ca a renuntat la ideea de a participa la un Ironman, pentru ca – dupa reusita mea – un Ironman nu i se mai pare o provocare atat de mare… Stiam de existenta Deca-urilor inainte de a termina chiar si un 70.3 (‚jumatate’ de Ironman); ce ar fi trebuit sa fac, sa renunt la competitiile de triatlon si ultratriatlon care au avut loc in viata mea in ultimii doi ani? Pana la urma, nu competitiile sunt cele care ne schimba si ne ajuta sa evoluam, ci pregatirea lor. Un Ironman la care ‚tragi’ pentru un timp excelent (aici fiecare isi defineste acest termen, intre 8 si 17 ore…) te poate gasi la final mult mai stors de energie si cu o muscultatura intr-o stare mult mai proasta decat un Double sau Triple.

Ziua 4.

La 7 dimineata s-a dat startul probei de Triple. In apa, 13 participanti, din care aveau sa termine, in timp util, 10 (un procentaj foarte bun!). Doi au abandonat, iar unul a depasit timpul limita, dar nu s-a oprit – a doua zi dupa terminarea concursului, cand mergeam spre festivitatea de premiere, el inca alerga!

1Organizatorilor acestui „Ultra fest” le-au placut foarte mult pozele facute de Oana la Double-ul de anul trecut din Florida si ne-au facut propunerea ca Oana sa fie fotograful oficial al editiei din acest an din Virginia; in schimb, ne-au facut un discount semnificativ la inchirierea pavilionului din zona de tranzitie, la partea de catering pentru support team etc. Deci…prima experienta a Oanei ca fotograf profesionist! Acest lucru a presupus ca Oana sa fie prezenta si la celelalte starturi de inot (Double si Triple) – dar Raul si Mihai au inlocuit-o cu succes pe parcursul celor cateva ore cat a lipsit.

11Primul care a iesit din apa, dupa 4 ore de inot, a fost elvetianul Beat Knechtle, pe care il cunosteam de la Triple-ul de anul trecut, din Mexic, unde el facuse Deca-ul. Va povesteam atunci ca Beat a glumit cu mine, spunandu-mi ca sunt la „baby race”. Evident, i-am intors gluma cand a trecut pedaland pe langa mine… Pana la finalul probei mele de bicicleta mai ramasesera doar vreo 100 de kilometri, iar participantii de la Triple care iesisera din apa pedalau acum pe langa mine cu vreo 2-3 viteze in plus…

5La un Quintuple, sa pedalezi cu 2-3 km/h mai repede decat alti participanti (sau decat am facut-o in cadrul acestei probe), cantareste enorm in ‚economia’ concursului – cu pana la 6 ore (un timp aproape imposibil de recuperat la alergare – chiar daca ceilalti se plimba in loc sa alerge). Daca adaugam tranzitiile (de aproape o ora fiecare), opririle in zona de suport (alimentare, schimbare echipament ud etc.) si somnul… iata cum distanta intre doi participanti poate fi chiar si de 20 de ore! Daca as face din nou acest Quintuple, as fi – cu siguranta – mai ‚zgarcit’ cu timpul investit in cele de mai sus…

2Spuneam ca fiecare tura de bicicleta avea 8 kilometri. Ei bine, ultimele 3-4 ture au parut interminabile, de parca ar fi avut 20-30. Cam ca ultimii 2 kilometri pe care ii parcurgi la un maraton (mai ales la primele din viata), cand spatiul si timpul se dilata exponential. Pana la ora 19 trebuia sa termin aceasta proba – altfel plecam acasa. Am terminat putin inainte de ora 16 si am rasuflat usurat: raman in concurs! Mai in gluma, mai in serios, prima intrebare care mi-a venit in minte pe masura ce ma apropiam de finalul ultimei ture de pedalat a fost daca voi putea sa imi dezlipesc saua de fund; ma si vedeam alergand cu ea intre picioare…

25Am simtit o mare bucurie cand m-am dat jos de pe bicicleta; de fapt, inainte de a cobori de pe ea, m-am intins pe jos (cu tot cu bicla), pe o parte si m-am odihnit cateva secunde. A fost atat de bine! I-am multumit (bicicletei) ca a avut grija de mine si ca nu am avut parte de nicio problema tehnica (imaginati-va cum ar fi fost sa trebuiasca sa rezolv o pana pe la kilometrul 800, pe ploaie…). I-am dat si 2-3 pupicuri :).

4Tentatia de a incepe sa alerg imediat dupa cele cateva zeci de ore de pedalat a fost foarte mare, dar stiam ca este indicat sa permit corpului o perioada de acomodare. Mi-am scos echipamentul de alergare, am aruncat un pic de apa pe mine (ce bun ar fi fost un dus!), m-am echipat de alergare si am trecut pe la cortul de masaj – mai degraba pentru o verificare decat pentru mesajul propriu-zis. A propos de echipament, aveam in plan sa folosesc pantalonii de compresie, dar zona ‚de contact’ cu saua era mult prea afectata, asa ca am decis sa incep cei 210 km de alergare intr-un sort normal. A fost o decizie foarte inteleapta – m-am vindecat din mers!

26Revenind la masaj, Sarah – o terapeuta cu o vasta experienta in evenimente ultra – m-a ajutat sa fac cateva exercitii de stretching care m-au pus intr-un mood excelent de alergare. Am profitat de experienta ei pentru a afla „care sunt problemele comune pe care le au ultratriatlonistii la astfel de evenimente”. Mi-a spus sa am grija de gambe si de tendoane. M-a felicitat pentru folosirea jambierelor de compresie si mi-a sugerat sa le pastrez pana la final (si vreo 2-3 zile dupa aceea). Mi-a sugerat, de asemenea, sa alerg cat mai mult pe iarba de langa aleile betonate si sa pun pe glezne „a lot of ice” daca ma opresc mai mult de 10 minute.

23Sarah a fost, de nenumarate ori, support crew member si terapeut pentru participantii una dintre cele mai dificile curse de pedalat, multi-days, din lume – RAAM (Race Across America). Acolo, participantii trebuie sa pedaleza 3.000 de mile (aproape 5.000 de km) in maxim 12 zile, ceea ce se traduce intr-o medie de 400 km/zi (!), in conditiile in care traseul are o diferenta de nivel impresionanta si traverseaza zone de desert, cu temepraturi de 45-50 C. Pentru a termina aceasta cursa, majoritatea concurentilor se limiteaza la 1-2 ore de somn pe noapte. Sarah mi-a povestit ca un ciclu de somn intr-un astfel de eveniment ar trebui sa fie multiplu de 30 de minute (dar preferabil 30, 90 sau 180 – niciodata mai mult). In cele 44 de ore care au urmat, pana la finalul probei de alergare, am testat si eu doua astfel de calupuri (90, respectiv 30 de minute) si pot spune ca metoda a functionat! Nu stiu daca a fost vorba doar despre placebo, dar merita cercetat si experimentat… Sarah mi-a spus si ca peisajul traseului RAAM este fenomenal si ca selectia este extrem de exigenta, dar nu ar trebui sa imi fac griji: un finisher de Quintuple ar avea sanse mari de a fi acceptat. Bine de stiut; parca imi incolteste un gand, dar il las acolo in arhiva pentru un viitor in care voi deveni un ciclist mult mai bun…

Aveam la dispozitie mai bine de 50 de ore pentru a termina 5 maratoane. Desigur, calculul hartiei este simpu: 10 ore pentru fiecare maraton, deci se presupune ca aveam timp suficient. Dar, daca urma sa adaug diferenta de nivel si efectul oboselii cumulate in ultimele zile, si sa scad eventualele ore de somn, pauzele si tratarea / urmarile unei eventuale accidentari…cele 50 de ore nu mai par o perioada atat de lunga.

24Recordul cursei, la proba de alergare, era de 40 de ore si 8 minute. „Heeey, as putea sa il dobor!” a fost unul dintre gandurile cu care am pornit prima tura de alergare. Dat jos de pe masa de masaj si cu musculatura pregatita pentru proba urmatoare, ma simteam ca un caine care fusese inchis in beci si a reusit sa evadeze dupa cateva zile. Mi-am temperat cu greu entuziasmul si tentatia de a alerga ca la ‚un simplu maraton’, mai ales ca prima portiune, de 1 km, era de urcare (o panta de 6-7 grade). Am folosit un mers mai rapid, transformat intr-o alergarea foarte usoara pe portiunea urmatoare, de plat, si pe coborarea care inchidea tura de 3.2 km. Mai ramasesera 64 de ture si 206.8 km! Din punct de vedere psihologic, stiam ca ma va ajuta enorm sa termin cat mai multe ture pana la venirea noptii si, mai ales, sa cobor sub ‚granita’ celor 200 de kilometri. In momentul in care ajungeam la 199 km creierul meu ar fi stiut ca mai am de parcurs ‚cam o suta si ceva’ de kilometri. Ca la preturile idioate cu .99 (dar care ne pacalesc constant, nu-i asa?). Deci, a fost bun si neuromarketing-ul la ceva; dupa 4 ture, ma simteam mult mai bine. Nu trecusem niciodata granita ‚200 km’, dar acum era undeva in zona ‚100’ – distanta cu care creierasul meu a mai avut de-a face, deci…s-a linistit.

Doua nopti, plus o zi si jumatate. Cam asta era calculul meu, unde o noapte = 12 ore, o zi = 12 ore. Nu avea prea mult sens sa ma uit la ceas, sa numar turele etc. Cu siguranta, nu as fi terminat inainte de ziua de sambata (cand a inceput alergarea era intr-o joi…). Singurul lucru pe care il monitorizam era pulsul.

Pe traseu, eu si Frank – aflat in pragul celei de 4-a nopti consecutive fara somn! Vazandu-ma destul de ‚hotarat’, m-a intrebat „in cat timp crezi ca termini?”. „Incerc sa cobor sub 40 de ore. Dar relax, man, nu te mai pot ajunge nici daca te culci 12 ore…”. A fost momentul in care Frank a inceput sa se panicheze. Oboseala il facea incapabil sa calculeze (dupa cum mi-a povestit dupa concurs). L-am vazut accelerand si mentinand un ritm destul de bun. Terminase deja primele doua maratoane si, daca nu intervenea vreo problema grava, ar fi terminat linistit pana la finalul zilei urmatoare.

12Frigul s-a instalat rapid si am trecut la bluza cu maneca lunga. Apoi, ceva ploaie. Imi cam epuziasem de la proba de bicicleta toate gecile de ploaie, asa ca am apelat la unul dintre cele 3 poncho-uri de un dolar pe care le adusesem la concurs „in caz ca va fi nevoie”, pentru echipa de suport. A fost cea mai buna investitie facuta vreodata in echipament. Poncho-urile astea bat orice greaca, indiferent cate sute de dolari sau euro ar costa. Nu arati prea sexy in ele (de fapt, esti ‚moartea pasiunii’) dar isi fac treaba! …Si nu am fost singurul – a doua zi, modelul meu a fost ‘copiat’ de alti participanti.

Al doilea maraton a fost cel mai rapid (cred…). M-am simtit excelent din punct de vedere fizic si, in plus, incepusem sa imi cam pierd rabdarea. Din fericire, aceasta atitudine de „hai sa termin odata cu prostia asta!”, extrem de paguboasa la un eveniment de anduranta, nu avea sa ma coste mai tarziu (de regula, orice secunda pe care o scadem din timpul de alergare in prima parte a cursei se transforma in doua secunde in plus, in a doua).

15Miezul noptii a fost punctul critic al lui Frank. Tura de alergare avea forma de L: urcam un kilometru, apoi coteam dreapta, parcurgeam vreo 600 de metri pana la un check-point, unde erau doi arbitri si un punct de hidratare, apoi ne intoarceam. La jumatatea unei astfel de ture, l-am intalnit pe Frank stand pe scaunul unuia dintre arbitri, privind in gol, aproape catatonic. „He is gone!” mi-a zis unul dintre arbitri. „Nu chemati doctorul?”. „Nu, e doar obosit, ne-a rugat sa il lasam un pic pe scaun si sa il ridicam de acolo in maxim 10 minute”. Ok…

22Frank nu arata prea bine si l-am intrebat daca are nevoie de ceva, daca vrea sa il invelim (era doar in tricou si sort, desi se facuse extrem de frig). A murmurat ceva indescifrabil, iar arbitri l-au invelit cu o…vesta reflectorizanta (!). Am plecat de acolo cu regretul ca nu pot face mai mult pentru el (in acel moment aveam pe mine o singura bluza) si m-am intors spre punctul de final al turei, de unde am luat niste „munitie” pentru Frank si l-am rugat pe Raul sa ma insoteasca pe parcursul acestei ture si sa ia la el o geaca.

Cateva zeci de minute mai tarziu, Frank era in aceeasi pozitie in care il lasasem. Arbitri nu reusisera sa il puna pe picioare („ne-a rugat sa il mai lasam un pic”), asa ca i-am oferit din energizantele mele, plus clasicul „You look great man, you can do it!” (pe care urma sa il aud de vreo cateva sute de ori in urmatoarele zile, ca pe o mantra folosita de toti ultratriatlonistii veniti la evenimentul din Virginia)…

[va urma…]

7

 

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (7)

7 răspunsuri la “Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 5-a.”

  1. Iulian Novac spune:

    Hehe, imi amintesc si eu de experientele mele ultra-iste cu ocazia asta.

    Doar vreau sa-ti multumesc ca scrii atat de mult, extensiv si mai ales personal despre toata experienta. Apreciez mult si-mi face o deosebita placere sa citesc ce impartasesti cu noi.

  2. mircea teaca spune:

    Felicitari Andrei, esti grozav! Succes maxim in atingerea urmatoarelor recorduri personale!

  3. Cristian spune:

    Felicitari Andrei si multumiri totodata pentru ca ne impartasesti din experientele tale! Citesc de mult blogul tau si m-a ajutat foarte mult in pregatirea primului maraton si iti multumesc din nou cu aceasta ocazie.
    Toate cele bune!

  4. Vice Dragna spune:

    „Mai in gluma, mai in serios, prima intrebare care mi-a venit in minte pe masura ce ma apropiam de finalul ultimei ture de pedalat a fost daca voi putea sa imi dezlipesc saua de fund; ma si vedeam alergand cu ea intre picioare…”…:)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *