Menu

Viata de dupa traversarea Atlanticului.

Postat de Andrei Rosu pe 3 martie, 2018

Au trecut 6 saptamani de la traversarea Atlanticului si m-am gandit sa raspund astazi catorva intrebari primite la revenirea in tara: “in cat timp ti-a trecut raul de uscat?”, “ai reusit sa te reobisnuiesti cu civilizatia?”, “cate kilograme ai pus la loc?”, “te-ai intoarce pe mare?”, “te-ai mai vazut cu baietii?”, “ce urmeaza?” etc.

Incep cu ‘raul de uscat’. Auzisem de el si banuiam ca, dupa 38 de zile pe mare, sunt sanse mici sa nu il experimentez (mai ales ca avusesem parte de o ‘avanpremiera’ dupa traversarea Marii Negre). Din fericire, nu a fost prea grav. Cel putin, nu ca raul de mare. Nu am vomitat, nu mi-am pierdut apetitul, nu am avut dureri de cap sau insomnii si nici nu am pierdut in greutate. Au fost doar probleme de echilibristica. Primii pasi pe mal au fost “doi la stanga, unul la dreapta”, iar prima noapte a avut accente comice. La mijlocul celor mai putin de doua ore dormite (din obisnuinta…), m-am trezit, pentru ca aveam impresia ca Oana a facut o gluma si ca a inchiriat o camera cu pat cu apa. Asa ca m-am trezit si cautam butonul de la care sa opresc ‘valurile’ patului… Dupa vreo 3-4 zile, mi-am recapatat echilibrul.
Referitor la ‘revenirea la civilizatie’, adaptarea s-a produs mai repede decat ma asteptam, chiar daca, timp de cateva zile, a existat tendinta de a folosi un bidon de plastic sau o galeata, in loc de mersul la baie…
Cea mai mare bucurie a fost cand mi-am dat jos barba si parul din cap (ma rog, atat cat era…). Nu am nicio problema stilistica in privinta barbii, dar modelul acela de naufragiat-neanderthalian-popa nebun nu m-a ‘coafat’ prea mult, mai ales pe mare, unde vaporii sarati si absenta dusului / spalatului imi transformasera barba intr-o perie de sarma folosita 10 ani si abandonata vreo 3 luni intr-un tomberon. Scuze pentru comparatie, mai ales daca aveti un stomac mai sensibil…
Cate kilograme am pus la loc. Din fericire, nu am pus pe mine tot puhoiul de kilograme pierdute, desi ar fi fost foarte simplu sa redevin usor rubensian, adaugand chiar un surplus consistent. Si asta pentru ca:
  • apetitul unui om care a fost pe mare atat de mult timp, deshidratat si privat de alimentele cu care era obisnuit, este undeva intre “urias” si “dincolo de orice imaginatie”.
  • corpul nostru are tendinta de a face ‘mici’ stocuri timp de cateva luni dupa orice cura de slabit sau perioada de infometare.Dupa saptamana petrecuta in Antigua am pus punct mancatului fara masura si, cel putin la fel de important, am reinceput sa fac miscare – in prima faza, plimbari foarte lungi (incepand cu 30 de minute si ajungand, in prezent, la 2-3 ore zilnic).
Daca tot am adus in discutie subiectul miscarii, sa va mai spun si ca, odata ajuns in tara, am reinceput antrenamentele de alergare. Senzatia de a ma antrena din nou, pentru maratoane, ultramaratoane etc. dupa mai bine de un an de la ultima alergare cat de serioasa, este una… aparte.
In primul rand, am luat-o ‘ca la carte’, de la zero, cu multa rabdare si infranandu-mi tendinta de a alerga prea repede, prea mult, prea curand etc. Din fericire, am la dispozitie planul de antrenament din aplicatia 42kRosu :).
Imi amintesc ca, inainte de plecarea din La Gomera, kilogramele in plus faceau ca pana si un urcat de scari pana la etajul 1 sa fie dificil. Acum, revenind aproape de greutatea pe care o aveam inainte de Deca-ul din 2016, ma simt usor ca un fulg. Alta viata!
Te-ai intoarce pe mare?”. Normal! In aceeasi masura in care am revenit la sportul de anduranta dupa fiecare experienta de acest fel. Adica nu imediat dupa cursa. Si in masura in care la orizont ar fi o provocare mai mare decat cea anterioara, astfel incat sa ma tina departe de canapele, sa ma scoata din zona de confort (acolo unde potecile sunt batatorite si lucrurile sunt deja bine asezate), sa ma transforme, sa ma ‘oblige’ sa ma pregatesc mai bine si, in plus, sa mai ridice 2-3 romani de pe ‘canapea’…
Te-ai mai vazut cu baietii?”. Din experienta echipajelor care au terminat Atlantic Challenge in anii anteriori stiam ca exista cateva scenarii posibile: 1) nu vrei sa ii mai vezi prea curand / vreodata pe coechipieri (si asta nu neaparat din cauza unor divergente, ci pur si simplu, pentru ca ajungi la saturatie). 2) ramai prieten pe viata cu ei si iti este greu sa iti mai imaginezi viata fara a ii mai intalni din cand in cand. 3) o combinatie intre cele doua (oricat de ciudat ar parea). Momentan, as inclina sa bifez ultima varianta :). Ca sa ‘dau din casa’, cred ca motivul principal pentru care echipajul nostru a vaslit atat de repede si castigat la categoria Pure a fost ca nu ne-am dorit sa petrecem Ziua Indragostitilor impreuna, pe barca… 🙂
Fiecare dintre noi a revenit la normalitate, adica la viata de dinaintea plecarii in cursa (cariera, familie, etc.) si, cu siguranta, vom avea nevoie de ceva timp pentru a contabiliza toate lectiile invatate in cei aproape 2 ani de antrenamente si in cursa propriu-zisa…
Ce urmeaza. Norocul meu este ca am planuri pe termen lung si, astfel, finalul unei curse de anduranta nu ma gaseste niciodata in ‘depresia’ lui “…si acum ce fac?”.
In primul rand, mi-e dor de weekend-urile petrecute cu familia (intre timp, suntem 5 – avem si un caine :)). In ultimii doi ani, sfarsitul de saptamana m-a gasit, de cele mai multe ori, in drum spre mare, vineri dupa-amiaza, apoi vaslind de vineri seara pana duminica la pranz – astfel ca duminica dupa-masa / seara sa fim inapoi acasa. A fost o bucurie imensa sa petrec ultimele 6 weekend-uri (consecutive!) impreuna cu Oana, Ema si Alex! Si mi-am propus ca in 2018 sa recuperez ceea ce am ratat (asumat) pana acum. Privind in urma, cred ca si pentru Oana a fost o adevarata cursa de anduranta sa se descurce singura cu Alex si Ema. Iron woman!
Ca pasionat de snowboarding, ma bucur ca am mai prins un pic de iarna si am ‘bifat’ o saptamana de dat cu placa, impreuna cu Alex, Ema si Oana.
2018 aduce si editia #7 Transmaraton – proiectul meu de suflet, dedicat celor 3 cauze pe care le sustin inca de la inceputul proiectului: Padurea Copiilor, Hospice Casa Sperantei si Scoala de Valori. Evenimentul a crescut frumos (anul acesta vom avea de 3 ori mai multi participanti decat la prima editie si, in premiera, 5 probe: 10, 21, 30, 42 si 50 de kilometri), iar valoarea cumulata a donatiilor se apropie de 1.000.000 de RON – fonduri transformate in paduri plantate si aduse la maruritate, intr-un numar considerabil de pacienti ingrijiti si in proiecte extraordinare dedicate liceenilor.
Daca tot am scris mai devreme despre reinceperea antrenamentelor de alergare, sa amintesc si despre principalul meu proiect profesional. Inceput in 2016, programul “42kRosu – de la canapea la maraton, in 4 luni” si-a propus (si isi propune in continuare) sa contribuie la transformarea fizica si psihica a conationalilor nostri. Comunitatea 42kR a depasit 1.600 de membri si, tinand cont de felul in care se schimba viata celor care urmeaza un plan de antrenament si termina un maraton, cred ca sunt pe drumul cel bun…
O alta latura a vietii mele profesionale o reprezinta participarea la conferinte. De curand am bifat, la Cluj, TEDx-ul meu cu numarul 7 si discursul cu numarul 500 (din 2010 incoace). Dincolo de faptul ca ma simt din ce in ce mai bine pe scena (imi amintesc de emotiile pe care le aveam inainte de primul meu TEDx…), ma bucura foarte mult si feedback-ul primit dupa fiecare discurs – indiferent ca este vorba despre un workshop cu 10 studenti sau despre conferinta unei corporatii cu 1.000 de oameni. Nu ma refer neaparat la “Bravo, Andrei, a fost foarte tare discursul!”, ci la mesaje precum “Andrei, dupa discursul tau am plecat pe jos acasa – Piata Iancului, 12 kilometri” sau “Am inceput sa ma trezesc mult mai devreme” sau “Sunt primul care ajunge la birou si care pleaca acasa la timp” sau “M-am apucat de alergare si ma simt extraordinar” sau “Mi-am schimbat nutritia si am slabit 15 kilograme” etc. In ziua in care nu voi mai primi astfel de mesaje inseamna ca toata lumea si-a transformat deja radical viata personala si cea profesionala si/sau ca nu mai am ce sa caut la astfel de intalniri.
Tot in zona profesionala / de endorsement, imi face placere sa mentionez campania initiata de Bucurestiul Intreprinzator, in care ii promovez pe prietenii mei de la Rawdia (restaurantul raw vegan de unde ma hranesc de prin 2012). Filmuletul de prezentare, lansat pe 20 februarie, a fost facut inainte de plecare la pe Atlantic (veti vedea ca eram mai “rotunjor” :)) si se apropie de 100.000 de vizualizari.
A propos de Rawdia, va recomand sa aruncati un ochi pe pagina lor de pe Facebook – mai ales ca au lansat, de curand, un curs pentru cei care doresc sa devina Chef vegetarian.
Revenind la sport, stiu ca unii dintre voi sunt curiosi sa afle care este urmatoarea “nebunie” pe care o pun la cale. Ei bine, exista o lista de proiecte, dar niciunul nu se va intampla in 2018. Maximul de anduranta propus pentru anul in curs va fi ‘alergarea varstei’ (42 de km la 42 de ani) – obicei inceput acum vreo 5 ani si pe care sper sa il pastrez pana la adanci batraneti – si, probabil, cateva alergari de 50 de km (Ploiesti – Bucuresti) – asa, de placere, pentru sufletul meu… 🙂 Cel mai important pentru mine, ca sportiv amator, este sa raman activ fizic, pana dincolo de 100 de ani. Adica, sa fac miscare (sa ma antrenez) in fiecare zi.
Pentru ca acest lucru sa se intample, lucrurile arata simplu. In fiecare dimineata ma trezesc devreme si, inainte de orice altceva, fac minim 30 (preferabil 60) de minute de sport. Ca este (sau va fi) vorba despre alergare, mers rapid, inot, pedalat, vaslit, gimnastica, dans, topait in baston sau alte activitati – important este sa imi pun la lucru musculatura, articulatiile si inima, pana o sa simt cum imi sare proteza din gura (evident, ma refer acum la +100 ani)… 🙂
De asemenea, imi voi pastra obiceiul de a adapta nutritia obiectivelor mele – adica voi continua sa consuma legume, fructe, cereale, nucifere si seminte in cantitatea si proportiile necesare, astfel incat sa ma mentin sanatos, in forma si sa ma refac rapid dupa efort.
*
Cam atat pentru astazi. Vacanta s-a terminat (inclusiv la capitolul “pauza de la scris pe blog”), asa ca o ne ‘vedem’ mai des pe aici. Pana la urmatoarea postare, sper din tot sufletul sa va reinventati viata si sa va tineti de promisiunile pe care le-ati facut (sau le veti face) propriei persoane. …Si restul va merge de la sine 🙂
Pe curand!
P.S. #REZIST si in 2018
Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (6)

6 răspunsuri la “Viata de dupa traversarea Atlanticului.”

  1. Claudia Hayes UK spune:

    Andrei, inspiratie mea, datorita tie alerg, ma trezesc la 5, merg la sala la 6,30 si apoi merg la birou pana la 16, iau copii de la scoala, ma bucur de familie, si ma culc la 9,30! Esti o sursa constanta de inspiratie si motivatie! Multumesc!!!

  2. Razvan slabutu spune:

    Viata este un maraton. Plina de basici si arsuri intre picioare. Dar partea buna e ca atunci cand treci de linia de finish, mori.

  3. mihaela ghioca spune:

    Andrei , multumesc pentru prietenia ta ; Sunt o fata care joaca tenis , care se antrena cam doua antrenamente pe zi si mai mergea si la sala; Intre timp am aflat cate ceva despre supra antrenament adica efortul care depaseste ce este folositor si placut pentru organism . Am aflat ca daca depasesti o anumita doza de efort , risti sa uzezi organismal prematur. Am alergat la stadion , nu la cel mare , ci la unul de juniori de 400 m , si ma simteam bine 8 ture , dupa care ma chinuiam sa mai fac doua pentru ca m intea si orgoliul imi spuneau ca 10 ture suna mai bine. In acele doua ture ma epuizam , in timp ce daca ma opream dupa opt ma simteam usoara si energizata. Acum simt sa ma apuc din nou , dar as alerga doar cat ii face corpului placere. Multumesc pentru ca esti un insuflator de energie , m-as bucura sa aflu parerea ta , cu drag , mihaela ghioca

  4. Catalin Dimu spune:

    Buna ziua Andrei ! Te-am urmărit la TEDx Cluj și ma simt mândru ca sunt roman după aceasta experiența. De atunci am deschis un proiect nou numit GAP – Grupul Atitudinii Pozitive in care încerc sa transmit ideea ca oamenii extraordinari din întreaga lume, printre care te numeri și tu, au ceva in comun si anume au înțeles in mod conștient sau subconștient faptul ca ciclu Gânduri conștiente/subconștiente => Stare emoțională => Atitudine poate fi inversat și pornind de la atitutidine sa creem o stare emotionala care va genera resetarea mecanismelor cognitive dăunătoare. Știu ca tu ai înțeles asta mult mai bine decât mulți dintre noi ( I feel good 😊 ) dar încerc și eu sa promovez acest lucru. E destul de complicata lupta cu motivația oamenilor de a lucra la atitudine dar încet incet probabil ca și motivația va creste iar eu personal sper sa alerg și sa termin un maraton. Toate cele bune, respect, și voi continua sa te urmăresc 😊.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *