In timp ce scriu aceste randuri, traiesc cu senzatia ca: 1) scriu despre altcineva; 2) evenimentul a avut loc in urma cu vreo 3-4 luni. Si, daca la finalul Quintuple-ului m-am bucurat ca s-a terminat si ca urmatorul ‘hop’ este de abia peste vreo 9 luni, a doua zi dimineata ma gandeam ca mi-ar mai fi placut vreo 2-3 zile de ‘ultra’. Ca si in cazul Triple-ului din Mexic, efortul indelungat creeaza o alta realitate pentru corpul nostru, pe care acesta o imbratiseaza cu drag, ca fiind ‘noua normalitate’. Probabil ca in ADN-ul nostru este reactivat instinctul de alergator pe care oamenii l-au avut dintodeauna. Va amintiti de cea mai veche tehnica de vanatoare a omului, cea in care isi alerga prada vreo doua zile? (daca nu, vedeti reportajul de mai jos).
[youtube https://www.youtube.com/watch?v=826HMLoiE_o&w=560&h=315]
Ultratriatlonistii sunt sportivi atipici. Multi dintre ei, cu o greutate peste ‘standard’. Si cu o varsta „peste medie”, cei mai multi dintre ei situandu-se in zona 45-60 de ani. Neinteresati de medalii, trofee, premii etc. (Frank, de exemplu, nu a venit la festivitatea de premiere si a spus ca isi ia diploma „data viitoare”). Niciunul nu traieste din asta (nici macar nu isi propune). Sunt 100% fairplay (nu cred ca vom auzi vreodata in acest mediu de oameni care au intepat cauciucurile concurentilor, care merg ‘la plasa’, care isi dau pumni unii altora sau care barfesc / urasc alti participanti). Si care isi impartasesc cu drag „secretele”. Lupta lor nu are niciodata legatura cu ‘adversarii’, ci cu propriile limite si limitari.
Kathy Roche-Wallace. In curand, 54 de ani. S-a ‘apucat’ de sport in urma cu 20 de ani. Este unul dintre pionierii ultra-triatlonului, devenind (probabil) prima femeie care a terminat un Quintuple (in urma cu vreo 10 ani). Are 6 copii. Mezinul (15 ani) a sustinut-o in utimele doua zile de concurs. Plus cativa nepoti. Si frati si surori. „Sora mai mica” a facut parte din support crew, impreuna cu sotul ultra-triatlonistei. Mi-a spus ca se simte in cea mai buna forma a vietii ei si ca, anul trecut, o prietena de-a ei (ultra-triatlonista, bineinteles :)) a facut un brain test inainte si dupa un Quintuple. Rezultatul? Functionare superioara (cu 10%) a creierului… dupa cele 5-6 zile de efort! Planuri de viitor? „Taking care of my son and grandchildren. And doing some more of this crazy shit„. Nu cred ca este necesara traducerea.
*
Ziua 3. Ploaia din noaptea precedenta lasase in zona de tranzitie niste mlastini destul de urate, pe care organizatorii le-au ‘astupat’ cu rumegus. Chiar si asa, a trebuit sa evit (atat cat am putut) zona respectiva, pentru a nu avea probleme la pedalat (pantofii nu mai intrau in pedale daca se incarcau cu rumegus…). Venirea soarelui mi-a adus o moleseala oarecum placuta, dezmortindu-mi degetele de la maini si de la picioare si mutandu-mi atentia de la durerea provocata de frecarea cu saua la pomi, tufe si participantii la proba de Triple Ultra Triathlon, care incepeau sa soseasca.
Tot ce imi amintesc din aceasta zi este ca pedalam si pedalam si pedalam si pedalam… Ridicam fundul de pe sa la fiecare 2-3 minute, pentru a nu mai simti ranile care incepusera sa apara. O miscare desteapta a fost sa aplic in zonele ‘calamitate’ cativa plasturi anti-basici. Nu au atenuat durerea, dar nici nu am avut probleme mai mari pana la finalul probei. Un eveniment notabil al zilei a fost abandonul lui Jim, care s-a oprit brusc pe la jumatatea turelor de bicicleta (cred ca ajunsese pe la 50 si ceva din 112), spunand ca nu mai poate vedea; era, din nou, tumoarea la creier :(. De aceasta data, el nu a mai putut continua si a trebuit sa abandoneze…
Dupa pranz s-a facut cald (pentru mine, in acest capitol se incadreaza orice temperatura mai mare de 20 de grade :)), ceea ce m-a facut sa cresc ‘doza’ de isotonic si electroliti. Am crescut un pic viteza (sau, cel putin, asa cred – ciclocomputerul a cedat nervos pe la kilometrul 400, asa l-am lasat sa se odihneasca si m-am ghidat exclusiv dupa heart rate…), dar insuficient pentru a ma apropia de ‘insomniacul’ Frank. Nu imi facusem un scop din a il ajunge (cursa era lunga si trebuia sa imi respect strategia), dar ceasul ticaia si incepeam sa ma indoiesc de atingerea termenului limita de terminare a probei de pedalat (84 de ore), asa ca „urmarirea” lui Frank ma tinea in ‘joc’.
Frank a terminat proba de bicicleta in aproape 48 de ore (!) de la inceperea ei (pe la 5-6 dupa-masa), dar a avut probleme serioase in a sta pe picioare, ore bune dupa aceea. Inainte de a fi dus la cortul de masaj, Frank si-a aruncat bicicleta la cos, ca ‘razbunare’ pentru ranile provocate. „Oricum, era o vechitura si doream de vreo 10 ani sa imi cumpar alta…”. Pana la finalul concursului, Frank a avut niste dureri insuportabile si a alergat mai tot timpul cracanat :(. Poate asta a fost norocul lui – durerea l-a tinut, in continuare, treaz…
Daca Frank a facut o pauza – dar nici gand de somn – eu am continuat solitar pe traseu. Mai aveam o gramada de kilometri de pedalat (Frank avea vreo 18 ore avans!) si, din calculele mele, nu terminam mai devreme de 3-4 dupa-amiaza, a doua zi. Gandul ca voi avea de infruntat singur inca o noapte imi provoca o senzatie…magnifica! M-am echipat „de seara”, am ciugulit ceva, mi-am scos rumegusul din pantofi (…iar uitasem de rumegus!) si am pornit la pedalat. Intre timp, Frank se pusese in miscare si alterna mersul cu alergatul. O parte din traseul era comun, dupa care cel de alergare cotea spre dreapta si se pierdea in padure; cred ca a fost o incantare pentru Frank sa alerge singur pe acolo :(.
Chiar daca orele treceau greu (aproape in reluare), gandul ca deja am parcurs mai mult de 2/3 din traseu, ca maine voi termina, ca voi pedala, apoi alerga, alaturi de concurentii de la Triple – m-a ajutat sa trec cu bine de fiecare punct dificil. Au existat momente in care simteam ca mi se inchid ochii si m-as fi culcat cu mare drag pe aerobaruri; sau acele sunete grotesti din padure (probabil ca era doar niste verite sau eu-stiu-ce marmote, dar imaginatia imi juca feste)
A propos de veverite, acestea sunt – in zona – o specialitate culinara extrem de apreciata (mi s-a intors stomacul pe dos cand am auzit :(). Imi cer scuze pentru publicarea fotografiei cu veverita coapta (nu imi apartine), dar cred ca merita amintit ca noi, oamenii, mergem cam departe uneori. Ma intreb daca nu cumva s-a produs vreun scurtcircuit in ADN-ul nostru, pe undeva… Cred ca suntem singura specie de pe planeta care a consumat toate tipurile de carne (inclusiv al propriei specii), in conditiile in care poate trai extrem de bine si fara. In timp ce pedalam, imi tot venea in minte un scenariu: copilul cu parintii la iarba verde. Cio-cioc-cioc cu doua nuci – apare veverita. Copilul o ia in mana, se joaca cu ea, poate ii da si un nume (sa zicem Veverix). Ii mai da o nuca, apoi ii da drumul. Dar cand sa plece… JAAAAP!!! Ii da taticu’ o bata de baseball in cap, o jupoaie, o pune intr-o frigaruie, o rumeneste bine si ii spune copilului: tati, hai la masa! „Ce e asta, in farfurie?!” „Este Veverix, prietenul tau. Iti place de el, nu-i asa?’…
Mentinandu-ne pe aceeasi linie, am fost socat de numarul mare de caprioare care isi gasesc sfarsitul lovite de masini sau impuscate de „vanatori”. In Virginia (si, probabil, in multe alte state americane), impuscatul animalelor (si al oamenilor?) este sport national. In orice supermarket gasesti arme si munitie – ceea ce iti poate face pielea-gaina… Ba chiar am vazut reviste precum Gun’s Digest, care iti explica lucruri esentiale (cum sa nimeresti cerbul intre ochi etc.). Nu o sa postez poze cu friptura de caprioara (evident, se mananca si acest tip de „carne”), dar ‘carnivorii’ pot gasi aici un paradis culinar (Bambi, Chip & Dale, etc.).
Chiar si cu o minte odihnita, astfel de ganduri nu te lasa rece. Dar atunci cand esti in 3-a zi de efort, emotiile devin destul de greu de controlat si un atfel de scenariu te poate face sa plangi o ora in continuu. Da, stiu, poate sunt prea soft, dar am avut 3 veverite cand eram mic si niciuna nu a ajuns in fafurie…
Nu imi amintesc daca a mai ploua sau nu in acea noapte, dar stiu sigur ca mi-a fost frig. Din fericire, programul de ‘calire’ pe care l-am inceput in urma cu doua luni, la recomandarea organizatorilor ultra triatlonului de anul viitor – Arch to Arc (cel cu traversarea Canalului Manecii) – a functionat. Dormitul dezvelit si imbracat sumar, geamurile deschise la masina indiferent de viteza si de temperatura, caldura oprita, dusurile reci, baile cu gheata (mai lungi decat de obicei) etc. – m-au facut sa accept frigul ca pe o stare mai degraba a mintii decat a corpului.
Imi amintesc si ca m-am plictisit TERIBIL, cum nu stiu sa ma fi plictisit vreodata. Am evitat sa privesc ceasul sau sa intreb „la ce tura am ajuns?”. Stiam ca trebuie sa pedalez pana a doua zi dupa-masa, iar dupa aceea eram LIBER!!! Treceam la proba mea preferata. Yuuupeeee!!! Ma si vedeam dat jos de pe bicicleta, echipat de alergare si ‘galopand’ pe acolo, pe dealuri. Ce sa ii faci, prima dragoste nu se uita; oricat de bun inotator sau ciclist as deveni, mintea imi zboara in continuare la alergare. Fie vorba intre noi, as fi preferat sa alerg 500-600 de kilometri decat sa trec prin acest Quintuple, dar asta conteaza mai putin. Eram acolo pentru a sta departe, la multi ani lumina, de zona de confort – asa ca am pedalat in continuare.
Pe parcursul acestei nopti s-a intamplat un lucru interesant. Simturile mele au inceput sa se amplifice – in special mirosul. Simteam foarte clar o multime de esente (stejar, brad, etc.) si fiecare miros venea la pachet cu cateva amintiri din copilarie. Si cu umezirea de rigoare a ochilor. Iar cand ma apropiam de zona de tranzitie, simteam de la cateva sute de metri ce mancaruri se pregateau acolo (nu, nu au gatit veverite!).
Ziua a 4-a mi-a oferit cel mai frumos rasarit de pana atunci. Era ca si cum natura ar fi zambit larg si mi-ar fi spus: „Andrei, ai reusit sa treci si de noaptea asta. Mai ai un pic. Bravo!!!”. M-am dat jos la jumatatea unei ture, intr-un loc din care puteam vedea, printre copaci, primele raze ale diminetii. Am inspirat adanc aerul acela rece si umed si m-am bucurat, pentru cateva secunde, de acea imagine superba, cu raze rosiatice strabatand padurea si aburul care plutea deasupra ei…
Am revenit in zona de tranzitie, am verificat numarul de ture, m-am consultat cu echipa si am estimat ca voi termina in jur de ora 16 – deci cu 3 ore inainte de timpul limita. Asta era o veste buna! Am ciugulit rapid ceva, am baut un ceai cu lamaie si… inapoi pe cal!
[va urma*]
* stati linistiti, nu voi transforma povestea intr-un roman… 🙂
mi-ai facut pofta cu veverita aia, arata bine in farfurie! mie imi place carnea de iepure (si am avut iepurasi dragalasi cand eram mic), stropita cu vin alb si prajita cu ceapa multa, si cred ca asta de veverita trebuie sa se apropie la gust, ba chiar e posibil sa fie mai gustoasa, ca veverita e mai sportiva.
daca ai ghinion (sau cum vezi tu lucrurile, noroc) si te obisnuiesti cu gandul ca animalutele sunt dragalase, e mai greu sa profiti de calitatile lor gustative. dozajul de antropomorfism e secretul.
cred ca si sobolanul e gustos, daca bineinteles e crescut cu hrana corespunzatoare.
ma scuzi ca sunt sincer, dar ti-am ocrotit cititorii blogului si nu am zis om in loc de sobolan, macar atat. tu daca zici ca esti vegan, evita orice maraton in Papuazia! for God’s sake!!!
locuiesc intre un cimitir si un bulevard. intr-o parte am un fluviu de masini, se aud claxoane, frane, miroase a motor incins si a motorina. nici nu deschid geamul in directia aia. mi-e frica sa nu cad in trafic, in curentul care te duce si te aduce de la job, intre chipurile de carton de ambalaj care vin, pleaca, vin, pleaca.
inspre cimitir, un cimitir imens, plin de copaci si tufe si flori si lespezi reci, e liniste, de acolo ne mai vine si noua aer curat, nu-l respira nimeni. oamenii de neinlocuit isi tin respiratia. cand ai terminat-o cu bulevardul, aterizezi aici. in apnee.
uneori vine groparul calare pe un mini-excavator, si a doua zi dupa gropar intra in scena procesiuni negre, ca niste pete de smoala, se bate clopotul, se baga conserva… smoala se retrage miraculos, se reasterne tacerea. natura isi face de cap in voie. zburda iepurii, le vezi coada alba in toate directiile, ca niste pixeli scapati de sub control. pasarile si-au ales si ele domiciliu tot aici. ciori, corbi, cintezoi, porumbei salbatici, soimi, egrete, am vazut si o cucuvea, dar macar ea e acolo cu treaba. am gasit intr-o zi o salamandra sub un cataroi pe o poteca. avea burta galbena si parca zambea, am bagat-o la loc sub piatra ei, ca m-a tulburat acel zambet, asa cum te tulbura o capcana prea evidenta.
vedetele acestui fortuit univers natural sunt insa veveritele. niste bule de scama rosii-portocalii, sfidand gravitatia, jucause, inconstiente, se aprind din senin intre doua cetini de brad, apoi dispar si le vezi in varf, pe varfuri care se curbeaza cu regret. se alearga in spirala pe trunchiuri virile de artar, se deplaseaza in lateral, cu capul in jos, oblic, trec ca niste flacarui magice de la un copac la altul, si uneori decoreaza zidul cimitirului pentru cateva secunde, globuri diafane, provizorii, de viata accelerata.
cum stiu ca n-am absolut nicio sansa sa le prind ca sa le depun asa frumos intr-o farfurie, bine rumenite, cuminti, ca in poza ta, stau siderat la fereastra si ma uit la ele, minute in sir, si oricat incerc, nu le inteleg menirea. captiv intre bulevard si cimitir, nu-mi inteleg nici mie menirea.
Cred ca ar trebui sa scrieti un roman, aveti multe de povestit dupa atatea competitii. Poate treziti multe persoane care au uitat sa se bucure de sport si sanatate.
Mersi frumos pentru sugestie!