Menu
BLOG

Ultima parte (a 6-a) a povestii celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon.

Viata este simpla. Ne trezim, facem niste lucruri, ne culcam. Apoi, repetam asta de cateva mii de ori. Din pacate, avem talentul de a o complica inutil, facand lucruri care nu au relevanta cu ‘scopul vietii’ noastre sau alegand sa nu facem nimic.

3Filmul copilariei mele – Star Wars – a avut 6 parti. Chiar daca, in curand, Disney urmeaza sa lanseze inca x parti ale acestei saga, Quintuple-ul meu se opreste aici. Au trecut 11 zile de la terminarea lui si, deja, este doar o amintire. Foarte frumoasa, dar viitorul bate la usa. Cele doua saptamani „de miere” (adica de ‘refacere’) se apropie de final, iar focus-ul in urmatoarele 251 de zile va fi inotul,  care va reprezenta 75-80 din volumul total de antrenament. In saptamana 1-8 iulie voi avea o sansa – una singura – de a traversa Canalul Manecii, in cadrul ultratriatlonului Arch to Arc. Nu stiu daca vremea va tine cu mine sau daca voi avea curentii potriviti, dar am de gand sa ating cea mai buna forma (si tehnica) la capitolul inot si sa pot spune „nu as fi putut face mai mult de atat”. Chiar daca va trebui sa inot 20, 30 sau 40 de ore, voi face tot ce tine de mine pentru a ajunge din Anglia in Franta. Asa ca, incepand de saptamana viitoare, voi inota si voi inota si voi inota si voi inota…pana imi va iesi clorul prin fiecare por al fiintei mele. Mai sunt 8 luni si ceva, la capatul carora trebuie sa duc in Anglia cea mai buna versiune personala a ultimilor 39 de ani.

Mi-am promis ca in fiecare an, de ziua mea, voi alerga o distanta egala cu varsta pe care o voi implini; in 2015 va trebui sa imi incalc promisiunea – voi incepe Arch to Arc cu o alergare mai lunga, de 140 de km. Dupa care voi intra in acel Canal. Dupa care ma voi pune pe bicla si voi ajunge la Paris. Deja stiu la ce ma voi gandi pe parcursul celor 300 de km de pedalat: „heeei! in 2011 am inceput sa iau lectii de inot, iar acum cateva ore am traversat Canalul. WTF??!!!!” Apoi, in minte imi va veni urmatorul proiect – mai important pentru mine decat Arch to Arc: „THE” Deca. Quintuple este pentru adevaratii ultratriatlonisti ceea ce este Ironman 70.3 pentru triatlonisti: incalzirea pentru „the big one”…

Inainte de a va povesti cele mai intense si out of this world 24 de ore din viata mea (exceptand nasterea copiilor mei), sa va spun ce simt acum legat de acest Quintuple. Cred ca de abia de la aceasta distanta (inclusiv) incolo incepe cu adevarat un ultra. Double-ul si triple-ul sunt grele, dar perfect abordabile. Elvetianul Beat avea dreptate – Triple is a baby race. La Quintuple, simti cu adevarat ca fiecare atom din tine isi face treaba pentru a te duce la finish. Si intelegi ca, in momentul in care spui „gata, nu mai pot”, esti de abia la jumatatea potentialului tau fizic si psihic. Sau, poate, nici macar acolo.

*

Ultima noapte + ultima zi.

Ramasesem cu povestea in punctul in care l-am ridicat pe Frank de pe scaun. Daca va intrebati de ce am facut-o…voi ce ati fi ales in locul meu? Sa va faceti un prieten pe viata si sa va simtiti bine cand va priviti dimineata in oglinda sau sa luati locul 1 la o cursa in 2?

Am ezitat foarte mult inainte de a scrie urmatoarele randuri. Sa povestesc tot ceea ce am trait in ultima noapte – cu riscul de a fi internat la spitalul de nebuni – sau sa pastrez doar detalii tehnice? Nu stiu ce simt oamenii care se drogheaza (si nici nu am de gand sa aflu), dar am citit despre senzatii precum „sarutat de Dumnezeu”, „una cu Universul”, „auzit culori” s.a.m.d. Cei care vor sa traiasca astfel de senzatii si au ales sa isi infiga seringi in vene sau sa traga prafuri pe nas… au gresit calea! Antrenati-va si mergeti la un Quintuple!

Imaginati-va ca v-ati afla pe o alee de un kilometru si jumatate, pe care alearga – dus-intors – vreo 50 de oameni – participanti la Double, Triple si Quintuple. Unii au ‘sarit’ peste o noapte de somn, altii peste doua, iar cativa peste mai multe. Si imaginati-va ca ploua. Si ca va este frig de va clantane dintii, iar asta se aude de la 10 metri. Si ca TOTI oamenii pe care ii intalniti au capul plecat si provirea pierduta, EXACT ca intr-un film cu zombies. Si ca, orice le-ati spune, raspunsul ar fi un mormait monosilabic. Si ca aceasta nopate ar dura 12 ore.

A propos de participantii la Double si Triple, trei dintre ei sunt fosti sau actuali soldati in armata americana. Discutand cu ei (erau cei mai constienti dintre zombies :)), toti trei au exclamat – cand au aflat ca sunt roman – „MK2! The best in the world, man!”. Nu am inteles de la inceput despre ce este vorba („ce naiba o fi emcheitu-ul ala?”), dar am fost lamurit: „Mihail Kogalinceanu Air Base – we had such a great time there. You have beautiful girls, man!!” 🙂

In acest moment am cateva „flash„-uri din acea noapte, amintiri sporadice cu scene care m-au impresionat si, probabil, imi vor ramane la ‘suprafata’ subconstientului meu pentru mult timp – poate pentru intreaga viata.

Una dintre ele este imaginea doamnei Kathy, care oprise in zona de tranzitie pentru a lua ceva de mancare. Barbia i-a cazut in piept, iar sotul i-a sprijinit capul – moment in care Kathy a atipit. „Dear, do you want to sleep a little bit?” – Niciun raspuns. „Dear…!„. „I’m good, give that f…ing sandwich!„… Si Kathy a plecat mai departe.

Zece minute mai tarziu, discutam cu Kathy despre unghiile noastre. Am observat ca nu au crescut nici macar un milimetru in ultimele 4-5 zile. Am gasit, impreuna, doua explicatii: 1) Poate ca ele cresc doar in timpul somnului. 2) Poate ca organismul trimite toti nutrientii catre organele care au nevoie de ei.

5Daca starea muschilor mei era extrem de buna, iar psihicul meu nu dadea semne de ingrijorare (exceptand faptul ca am fredonat vreo 50 de melodii si ca la fiecare 2-3 minute aveam cate o repriza de plans in hohote, apoi una de ras isteric), principala mea problema erau buzele. „Buzele tale, ca doua petale” – erau acum niste „ceva-uri” arse de soare, de vant si de frig, care ma usturau ca naiba si ma faceau sa regret ca nu aplicasem pe ele mai multa crema anti-UV si de galbenele; dar, daca as fi facut asta, probabil ca Beat mi-ar fi spus ca sunt un softy :). Nu din aceasta cauza nu ma dadusem cu crema ci, pur si simplu, nu inclusesem in plan acest aspect. Next time.

Imi place ploaie. Ador ploaia. DAR cu o conditie: sa fiu in casa, copii sa fie plecati la bunici, iar sotia in bratele mele. Si, eventual, sa ne uitam la un film alb-negru (Casablanca?). La un Quintuple, dupa atate zile si nopti de ploaie, iei personal orice strop care iti aterizeaza pe fata. Iti vine sa te duci ‘la civilizatie’, sa faci un dus FIERBINTEEEE, sa te bagi sub plapuma si dai dracului ultratriatlonul lu’ peste prajit. Din fericire, doar iti vine.

Am uitat sa va povestesc o intamplare din noaptea precedenta. Pe la 3 dimineata, trec pe langa Frank, in timp ce acesta vorbeste cu cineva (personaj imaginar). „Where am I…? Who am I…?”. Apoi, el isi implora tatal sa il ajute sa termine cu bine acest concurs si ii promite ca va alerga, in cinstea lui, cursa de 10 mile de duminica (adica, de peste doua zile…). Ulterior, am aflat ca tatal sau murise in urma cu doi ani. Iar Frank s-a tinut de cuvant: a alergat acea cursa, cu medalie de finisher.

In ultima noapte am trait ceea ce adeptii shaking meditation-ului numesc transcendenta. Orice gand din creierul meu a disparut. Toti muschii erau mai relaxati decat dupa un masaj Yumeiho. Trecutul si viitorul au disparut, iar starea de aici si acum s-a instalat pentru prima data in viata mea. Am simtit ca un abur coboara din cer si intra in mine (in timp ce scriu asta, ma stept ca ambulanta sa plece dinspre spitalul de nebuni spre casa mea…). In acel moment, m-am oprit si am privit spre cer, printre picaturile de ploaie. Am simtit ca Universul trece prin mine si devin parte din el…

La primul meu ultramaraton, cel de 100 de km, din Antarctica, am avut o experienta oarecum asemanatoare. Dupa 15-16 ore de alergare am intrat in vestita ‘stare de flux’, in care simteam ca nu mai sunt in controlul corpului mei si ca ma aflu ‘pe pilot automat’. La un moment dat, am avut o imagine clara a subsemnatului, vazuta de la 2-3 metri de deasupra mea. Mi-am spus „daca vad un tunel si o lumina alba, cred ca este cazul sa ma intorc…”.

4Pe la jumatatea noptii, mi s-a facut dor de copiii mei. Si am inceput sa vorbesc (cu voce tare) cu ei. Le-am povestit motivul pentru care ma aflu acolo. Le-am spus ca voi fi cel mai bun tata pe care l-ar fi putut avea. Ca de abia astept sa ma intorc acasa si sa le citesc povestile preferate. Si ca, daca ar fi sa nu ne mai vedem niciodata (nu stiu de unde aparuse acest gand – pulsul era in continuare ok!), sunt sigur ca se vor descurca in viata – voi veghea de acolo, din cer…

Pe la 4 dimineata, ploaia s-a oprit, iar norii au disparut, lasand loc celui mai frumos cer pe care l-am vazut vreodata: milioane de stele, atat de aproape incat simteam ca le pot atinge. Am vazut doua stele cazatoare si mi-am pus, de fiecare data, cate o dorinta. Nu va spun care au fost acestea (oricum, stati linistit – sunt de bine!).

Rasaritul soarelui a fost, din nou, magic. Stiam ca urmeaza ultimele ore din acest Quintuple. Pe de o parte, ma bucuram. Pe de alta parte, imi redefinisem normalitatea; corpul meu ar fi vrut sa continuam.

6Ultimele 5-6 ore au fost, oarecum, frustrante. Nu ma mai interesa vreun record (oricum, dupa calculele mele, nu l-as mai fi doborat) si eram 101% sigur ca voi termina in timp util acest ultratriatlon. Dar, partea mai putin amuzanta, era ca trebuia sa bifez acei ultimi 25-30 de kilometri. Obiectivele mele nu se mai masurau in ture sau kilometri. Imi propuneam sa ajung pana la copacul urmator. Sau sa fac inca 10 pasi. Apoi, inca 5. Sau inca unul. Si sa ajung la final, pentru a bate de 5 ori cu ciocanul in nicovala aceea

*

Cateva concluzii. Nu stiu de ce simt nevoia de a concluziona acest Quintuple, dar hai sa scriu cateva idei.

7TU, cel care citesti acest post, poti termina un Ironman, un Double, un Triple, un Quintuple si, destul de probabil, un Deca. Poate ca, acum, esti de abia la stadiul la care te gandesti sa incepi sa alergi. Sau sa iei lectii de inot. Sau sa iti cumperi o bicicleta. Nu conteaza. Viata este grea, dar trece. Si trece oricum – indiferent de ce faci tu. Important este sa incepi. Si sa iti respecti planul (daca ai unul). Restul va veni de la sine. Poate ca nu vei participa la un Ironman, dar vei deveni cel mai bun pictor din lume, desi ai deja 40 de ani si nu ai pictat niciodata. Sau poate ca vei castiga „Vocea Romaniei”, desi ai inceput sa iei lectii de canto in urma cu trei luni. Sau vei fi cel mai bun manager din Romania. Ideea este aceeasi. Decide ce vrei de la viata, fa un plan si tine-te de el.

Am iesit din aceasta cursa mult mai bine decat ma asteptam. Chiar daca pregatisem atent fiecare detaliu, nu imi imaginam ca poti iesi dintr-un astfel de eveniment ”pe picioare”, intr-o stare fizica aproape la fel de buna ca aceea de la startul lui. Asta inseamna ca strategia a functionat. Sa nu va aud cu „a contat factorul genetic…”. Am vazut la ultra-uri oameni de toate varstele si cu tot felul de probleme – aparent insurmontabile pentru astfel de curse – care trec cu zambetul pe buze linia de sosire. Este, pur si simplu, suma unor factori: „cat de mult imi doresc asta” + „cat de bine ma pregatesc pentru asta” + „cat de buna este strategia mea”. PUNCT.

8Habar n-am cum sa ‘pozitionez’ acest Quintuple in viata mea de sportiv amator. Nu stiu daca a fost un eveniment sportiv sau o forma de meditatie activa. Nu stiu daca ceea ce am facut acolo m-a ajutat sa devin un om mai bun si sa am o intelegere mai buna a lumii in care traim. Nu stiu daca as repeta aceasta experienta prea curand. Dar sunt sigur ca pot face pasul urmator, pentru ca Deca is still my Mecca…

2La final, dar nu in cele din urma, va multumesc din suflet pentru faptul ca imi cititi blogul – conteaza enorm pentru mine si va simt alaturi de mine in orice incercare, indiferent cat de dementa ar fi. Le multumesc partenerilor (sunt convins ca i-ati observat pe tricoul de concurs), pentru ca sunt cel putin la fel de ‘nebuni’ ca mine; niciunuia nu ii va creste vanzarile daca imi pun logo-ul sau pe tricou, asa ca le sunt recunoscator pentru faptul ca au crezut si cred in continuare in mine. Multumesc echipei mele ”de suport” – Oana, Raul, Mihai. Daca vi se pare simplu sa stai 5-6 zile in frig sau in arsita, asteptand ca Andrei sa apara la fiecare 20-30 minute si sa spuna ca vrea ‘nu-stiu-ce’…ei bine, situatia este alta. Si, nu in ultimul rand, le multumesc organizatorilor, pentru faptul ca au creat acest context extraordinar de a ne depasi limitele.

19-900-210, adica 1129 de kilometri (in total). De la Bucuresti la Viena sunt 1055. Aproape 10 ore de inot. 70 de ore de pedalat (si cateva de somn). 44 de alergare. Cu tot cu ‘tranzitii’, 126 de ore, 35 de minute si 55 de secunde. Care a fost cel mai dificil moment? Sa ma ridic de pe canapea, acum 5 ani.

Va las cu finish-ul. Imnul Romaniei nu a sunat niciodata atat de bine, pentru mine, ca acum.

<p><a href=”http://vimeo.com/109105548″>Andrei Rosu finishing Quintuple Ultra Triathlon, Virginia 2014</a> from <a href=”http://vimeo.com/user33390187″>Andrei Rosu</a> on <a href=”https://vimeo.com”>Vimeo</a>.</p>

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (26)

26 de răspunsuri la “Ultima parte (a 6-a) a povestii celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon.”

  1. Cornel P. spune:

    Felicitari! Te admir pentru exemplul pe care il oferi, fie el un pic extrem, Ai talent si la povestit si chiar cred ca am tras ceva foloase din naratiune.

  2. Marius spune:

    Daca te-am felicitat pentru reusita asta inca dinainte de a pleca in USA, acum ca deja e confirmata, pe acelasi principiu ar trebui sa te felicit de pe acum pentru reusita A2A :).

    Nu astepta ambulanta ca nu va veni :), blogul tau e citit de oameni „deschisi” care chiar daca nu au trait experiente extreme inca le pot intelege/intui.

    Simplu, multumim!

  3. Iulian Novac spune:

    Sfarsitul e genial (cu cel mai greu moment).

    Tot respectul, Andrei. Distractie placuta in continuare!

  4. Bacizu Elena Aurelia spune:

    Felicitari pentru tot ceea ce faci si tot ceea ce reprezinti!! Pentru mine esti un model, datorita caruia, realizez ca, daca iti doresti cu adevarat si te pregatesti asa cum ai zis tu, totul este posibil!! Iti multumesc pentru toate postarile tale super interesante, in care ne treci de la sfaturi utile pentru incepatori la experiente incredibile traite de tine! Mult succes in continuare, iti tin pumnii si te urmaresc cu mare drag!!

  5. Marian Toader spune:

    Felicitari! Si multumesc pentru dozele constante de motivatie!!!

  6. niraco79 spune:

    Reblogged this on Niraco79's Blog and commented:
    Pentru ca Da

  7. DUMITRIU FLORIN spune:

    asa este.” Sa ma ridic de pe canapea” eu inca incerc sa fac un maraton , momentan fac doar 21, la anul cred ca reusesc ,succes si baga tare

  8. Dan spune:

    Incredibil ! …..iar faptul ca aceasta aventura in depasirea limitelor fizice dar mai ales psihice nu se opreste aici o face sa fie si mai ireala :-)…….si totusi este adevarat !
    Toata admiratia !

  9. Alina spune:

    Felicitari Andrei! si multumim pentru tot! Stiu sigur ca si datorita celor scrise de tine aici, am reusit pe 5 octombrie sa termin semimaratonul cu zambetul pe buze si cu gandul la maraton (desi cu un an in urma nu puteam sa alerg nici macar 1 km pe banda fara sa ma opresc). Multumesc 🙂

  10. dragosroua spune:

    Pasajele in care faceai „shaking meditation” au fost cele mai importante pentru mine. Toata povestea este insa, superba. Felicitari pentru tot ceea ce faci, sunt pe bune onorat sa pot sa spun ca am lucrat si lucrez cu tine (nici nu mai conteaza ce).

    Toate cele bune!

  11. Vice spune:

    Ma gandeam ca nu are rost sa mai adug si eu un comentariu si sa te felicit. M-am razgandit, pentru ca stiu cat conteaza ca tu sa sti ca suntem multi care te respectam pentru ce faci.
    Canalul Manecii este o nuca tare de spart, unde norocul si ghinionul isi dau mana. Fara neopren si subtirel cum esti tu, dupa 140 km alergati o sa fie spectacol:). Te rog sa-ti fie frica, mare frica, doar asa o sa-l treci!

  12. Avram Iancu spune:

    Draga Andrei, din calitatea omului care face sport „de cand se stie”, apreciez foarte mult tot ceea ce faci si, cel mai mult, faptul ca ti-ai schimbat viata – in bine, evident. Din postura primului roman care s-a luptat de doua ori cu apele Canalului Manecii iti doresc mult succes sa-l treci. La anul se implinesc exact 200 de ani de cand primul pamantean a strabatut distanta dintre cele doua maluri. Totodata, iata si cateva ganduri, care, daca vrei, le poti lua si ca pe niste sfaturi.
    1- sa nu mai zici „sansa unica”, si eu am zis la fel si m-am reintors acolo si o voi face pana o sa reusesc.
    2- la inceputul lui iulie temperatura apei va fi in jur de 15 grade Celsius. Faptul ca o sa te folosesti de un costum de neopren, te va scapa de doi dusmani: hipotermia si efectul paralizant al meduzelor.
    3- chiar si asa sansa de reusita universal valabila este de 40 % vs 60 % esec. Cele 40 % din procente depind EXCLUSIV de tine: asa cum spui…trebuie sa duci cea mai buna varianta a ta, adica sa indeplinesti cele 40 %. Cele 60 % depind de vreme si echipaj: vremea ” exterioara”, adica, soare, ceata, valuri, ploaie, vant, temperatura aerului. Vremea „subacvatica”, adica, valoarea de putere a curentilor si felul in care acestea „se framanta”. E de luat in calcul si mareea, deoarece daca ajungi cand nu trebuie in locul in care nu trebuie, practic, o sa inoti pe loc.
    4- nu uita, pentru tine acest event este unul crucial…pentru pilotul care te va insoti este un lucru mai mult decat bnal si, crede-ma, „sictireala” de care dau dovada este infioaratoare. Asigura-te ca echipajul tau stie bine lectia, dupa 15 ore de inot ai sa vezi in „ceata”.
    5- nu te uita inapoi sa vezi cat ai inotat si, cel mai important, nu te uita INAINTE sa vezi cat mai ai. La a doua tentativa, la jumatea Canalului , am facut gresala sa-mi incalc principiul. M-am uitat inainte si am ramas intepenit. Efectul mental este devastator, n-am mai putut inota 5 metri. In 10 minute am abandonat. ce sa mai zic, la prima tentativa, dupa 40 de km inotati in 12 h 25 min. , am fost oprit de oficiali…ziceau ei ca este imposibil sa mai ajung in Franta oricat as mai inota.
    6- afirmatia ” fie ca trebuie sa inot 20 – 30 – 40 de ore ca sa ajung in Franta” este super tare si obiectiva si iti garantez eu ca daca ai sa inoti 20, 30 sau 40 de ore O SA AJUNGI. Dar nu uita: TREBUIE sa faci in antrenament minimum din ce ai declarat, adica 20 de ore de inot incontinuu, fara nici un fel de oprire (sprijin al masei tale), cel putin odata inainte de incercare. Ca s adau un ex. practic concret, va trebui sa inoti de doua ori si jumatate lungimea Lacului Snagov, pentru a face acel minim de 20 de ore. Crade-ma, nu-i usor si, surprizele ce le ofera organismul si mintea in ultimele ore ale inotului sunt de neimaginat. Diferenta de reactie este extrema si, evident, degradanta cu fiecare minut, una este „reactia” dupa 8 ore, 9h 40 min, 13 h 20 min, 17 h 37 min, etc
    7 – roaga-te lui Dumnezeu sa-ti deschida poarta ! Cel mai bun inotator al lumii, azi poate sa esueze din cauze diverse ce nu tin de el si, peste 3 zile, acelasi inotator sa doboare recordul mondial de viteza. Cu asta cred ca am spus aproape tot.
    p.s- sa realizezi asta, in antrenamente, ai nevoie de partener. In primavara ma arunc din nou in Snagov sa-l fac de doua ori. Poate, impreuna, il facem de trei ori :)) si, poate, la aniversarea a 200 de ani de cand s-a trecut Canalul, bifam amandoi reusita 🙂

  13. Viorica Dobre spune:

    Felicitari, Andrei! Iti citesc blogul si esti o sursa de inspiratie pentru mine! Jos palaria si mult success in continuare!

  14. sitaru vlad spune:

    Felicitari !

    Esti un exemplu pentru mine , am invatat si mi-am insusit multe din povestirile tale, ma motiveaza zilnic.

    Merci si succes in continuare !

    Respect !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *