Acum cateva minute ne-am intors din Creemore, dupa ce am alergat Vertical Challenge-ul de 50 km. Ca sa nu prelungesc inutil suspansul: in postul de ieri imi scriam obiectivul: 6 ore si 45 de minute.
Am terminat in…6 ore si 45 de minute – plus 48 de secunde (poza este facuta la scurt timp dupa ce am trecut linia de sosire, cand inca mai puteam sa stau in picioare… :))
Dupa spusele concurentilor, la care subscriu in totalitate, cursa a fost creata de un nebun sau sadic :). De fapt, dupa spusele organizatorului, ea a fost conceputa ‘unind’ pantele ascendente si coborarile aproape verticale a 3 trasee de trekking din zona. Mult mai greu decat pare in pozele mele, concursul a avut parte de toate ingredientele pe care un alergator masochist le-ar iubi: 36 de grade, soare puternic, mai bine de 80% din traseu fara umbra, umiditate 96% (!!) mai ceva ca in Delhi sau Bangkok (din cauza pozitionarii regiunii intre 2 lacuri), pante nu doar abrupte dar si luuuuuungi, portiuni pline de noroi si zone in care trebuia sa utilizezi funii pentru a traversa diverse vai. A lipsit mult anuntata ploaie cu descarcari electrice, pe care ne-o doream cu totii la un moment dat…
Dupa o noapte petrecuta de multi dintre alergatori (inclusiv noi) la cort, cursa a inceput la ora 8, startul fiind dat cu o pusca, cel mai probabil auzita de toti locuitorii din zona, pe o raza de 20-30 de kilometri. Primele 10-15 minute au decurs foarte lin, parcurgand singura portiune a traseului fara pante.
Apoi, ‘luna de miere’ s-a incheiat: dealul 1, dealul 2, dealul 3, dealul 4 si o vale… Prima tura (25 de kilometri) a fost mult mai usoara decat a doua: temperatura mai scazuta, ceva norisori acoperind soarele, mai multa energie si entuziasm in alergatori s.a.m.d. Jumatatea cursei ne-a gasit destul de bine pozitionati si cu timpi excelenti: 2h 31m (eu), respectiv 3h 10m (Raul).
Cu picioarele pline de basici (in singurele locuri unde nu plasasem preventiv plasturi) – foarte greu de evitat avand in vedere dificultatea terenului si temperatura un pic cam mare pentru trail shoes impermeabili (in care piciorul transpira mai mult, favorizand basicile), am facut o greseala de incepator: in loc sa le pansez in momentul in care au aparut (pe la km 15-20), am asteptat sa termin prima tura.
Asa ca am platit pretul si am petrecut vreo 20 de minute, pansand ranile; oricum, ramaneam ‘in grafic’ pentru cele 6h 45m, asa ca am profitat de aceasta pauza pentru a lua la mine aparatul foto si a imi ‘incarca bateriile’ cu hrana solida oferita de organizatori: pepene, portocale, banane, biscuiti si migdale.
A propos (pentru cei interesati): cum m-am hidratat, alimentat, energizat si ce suplimente am luat? Un lucru excelent rezultat din cele 8 maratoane si 4 ultra alergate in ultimul an este ca m-am obisnuit foarte bine cu cerintele organismului meu pe parcursul curselor. Functie de frecventa punctelor de hidratare, pun in hydrapack 1 sau 2 litri de apa, amestecata cu: isotonic, electroliti si alcalinizator / antioxidant.
Restul apei (intre 1 litru, la un maraton obisnuit, si pana la 10 litri, cum a fost cursa de 100 de km din Antarctica) il iau de pe traseu.
Cu 1 saptamana inainte de ultra-uri ma incarc cu grasimi (din acelea bune :)) – pentru ca resursele de carbohidrati nu ajung decat pentru 4-5 ore de efort, apoi intra in actiune grasimile (care, de altfel, produc mai multa energie).
De asemenea, timp de 3 zile inainte de cursa imi ‘umplu’ stocul de carbohidrati si electroliti (saruri).
In ziua competitiei (2 ore inainte de maraton, respectiv jumatate de ora inainte de ultramaraton – ca sa ma tina cat mai mult…) mananc migdale, banane, fructe deshidratate, etc., iau o pastila de multivitamine & minerale si beau 0.5-0.75 l apa. Cred ca, de fapt, apa este cel mai important ‘supliment’ pe care ma bazez, atat la antrenamente cat si la competitii…
Pe traseu, in primele 4-5 ore, iau cate un jeleu cu carbohidrati la fiecare 30 de minute si cate un Energy Gel la fiecare ora. Dupa aceasta perioada, nu mai tolerez dulciurile, asa ca ma rezum la electroliti si la mancare solida.La jumatatea cursei si la finalul ei iau cate un alcalinizator (pentru a ma asigura ca nu am dureri musculare si ca ma refac rapid). Dupa competitie continui sa ma hidratez foarte bine (pana la urma, muschiul este format in principal din apa :)).
Revenind la cursa. Partea a doua a fost ‘din alt film’. Potecile pline la prima tura de alergatori voiosi erau acum bantuite de zombies, care tanjeau dupa apa si dupa o portiune ‘normala’ de traseu, unde sa poata alerga. Punctele de hidratare erau acum pline, iar gheata era cea mai cautata. Au fost cateva lesinuri din cauza caldurii (am aflat ca se numesc heat stroke) si abandonuri. Ambulantele faceau naveta intre punctele de hidratare si linia de sosire sau spitalul din Collingwood (un oras situat in apropiere de Creemore).
La kilometrul 40, dupa aproximativ 6 ore de alergare, Raul a fost una dintre victimele caldurii, fiind luat de urgenta cu ambulanta si dus la finish – unde, din fericire, si-a revenit destul de rapid. In ciuda recomandarilor facute de doctori si motivat, probabil, de aceasi gena de om ‘sanatos’ la cap pe care o am si eu (doar suntem veri!), Raul a rugat organizatorii sa fie dus inapoi la locul din care fusese luat de ambulanta, pentru a termina cursa (si eu as fi facut la fel :)). Asta l-a costat mai bine de o ora si un timp final de 8 ore si 37 de minute. Peste cele 8 ore impuse de organizatori, dar cu medalie de finisher si cu bucuria imensa a terminarii primului ultramaraton din viata lui (cu ce cursa a debutat!!)
Ce ar mai fi de scris? Neavand la dispozitie dusuri, alergatorii s-au balacit (imbracati) intr-un rau foarte rece din apropierea liniei de sosire. S-a castigat cu 5h si 19 minute la barbati si in jur de 6 ore la femei. Printre participanti s-a numarat si Monica Scholz, detinatoarea recordului mondial pentru cel mai mare numar de curse de 100 de mile alergate intr-un an (25!!). Nu stim, deocamdata, pe ce loc ne-am clasat. Medaliile sunt din argila. Nu mai putem merge prea bine din cauza basicilor. A fost primul ultra la finalul caruia am ‘cazut la datorie’ si aproape am adormit, chiar langa linia de sosire. La acest concurs nu au participat kenieni, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic :). In ciuda dificultatii, cursa ne-a placut foarte mult! (da, stim, cred ca este ceva in neregula cu noi…) Chiar daca ne-a placut foarte mult, NU vom mai participa la editiile viitoare :).
Aaa, era sa uit. Lumea este foarte, foarte mica! Intre organizatori, am intalnit o romanca (puteti sa credeti ca tocmai aici?!) plecata acum 11 ani din Brasov, impreuna cu sotul ei – un canadian care a predat la liceul…varului meu, Raul. Ajunsa in Canada, s-a apucat de alergat (este greu sa te abtii cand vezi atatia oameni in jurul tau facand sport), iar acum a ajuns la cate 5-6 curse de 100 de mile pe an! Ne-a dat o multime de sfaturi utile (multumim, Kinga!!) si speram sa ne revedem – de ce nu, poate la o cursa de 100 de mile…
Maine (adica azi :)) plec spre tara, unde voi ajunge poimaine. Iar peste 2 zile revin la birou. Iar sambata particip la crosul organizat de HOSPICE la Brasov. Iar la inceputul lunii august devin din nou tata 🙂
Pe curand!
[…] America de Nord – Competiție: Creemore Vertical Challenge 50 km. Concursul a avut loc în Canada și face parte din Ontario Trail Series – o competiție anuală foarte populară în rândul ultra-maratoniștilor nord-americani. Timpul limită pentru terminarea cursei este de opt ore. STATUS: FINALIZAT. Timp 6h 45m. […]