Menu
BLOG

Povestea maratonului Munchen 2012 – partea a II-a.

Maratonul din capitala bavareza nu este unul foarte simplu. In primul rand, orasul se afla la o altitudine de 5-600 de metri, ceea se traduce in mai putin oxigen. Apoi, circuitul are o multime de curbe si pante, care nu deranjeaza prea mult in primii kilometri ai cursei, dar devin din ce in ce mai dificile pe masura ce concurentii se apropie de kilometrul 42… De altfel, timpii castigatori ai cursei (in jur de 2h 19m) sunt departe de recordul mondial (e drept, probabil si din cauza faptului ca premiile in bani sunt simbolice, motiv pentru sportivii africani si/sau cei care folosesc substante ‘ajutatoare’ sa evite acest maraton).

Dupa aceasta introducere, sa revenim la povestea noastra, ramasa la jumatate. Traseul s-a intersectat cu cel al semi-maratonistilor, care urmau sa ia startul la aproximativ 10 minute dupa trecerea noastra pe acolo. Asta insemna ca, in maxim jumatate de ora, vom avea un puhoi de alergatori venind peste noi… ceea ce s-a si intamplat. Partea buna a fost ca energia lor ne-a molipsit si pe noi, ‘valul’ ducandu-ne inca vreo 3-4 kilometri fara sa inregistram incidente notabile. Atingandu-si distanta maxima alergata vreodata, Oana incepe sa isi exprime rezervele in ceea ce priveste sansele de a termina maratonul: “Vrei sa spui ca mai am de alergat aproape inca pe atat??!”. Pe la kilometrul 25 incepe chinul si apar primele semne care anunta ‘zidul’: dorinta de a se opri, irascibilitate, toleranta scazuta la monotonie (ce bun ar fi fost un iPod!), mici crampe la stomac, dureri musculare etc.

Fara aport de carbohidrati si electroliti, trebuie sa improvizam urgent.  Pe parcursul unei curse, orice problema trebuie rezolvata atunci cand apare; daca lasam rezolvarea pentru mai tarziu…va fi prea tarziu. Gasim in drum o pizzerie, unde cerem si primim niste sare – solutia de avarie pentru a trece de km 28-30. Alergatul se transforma, usor-usor, intr-un mers accelerat. Este bine si asa – important este sa nu ne oprim sau sa mergem agale (ceea ce s-ar transforma si perpetua intr-un mars de Zombie…). Semi-maratonistii rapizi ne-au depasit, iar acum impartim ‘podeaua’ cu cei lenti si cu maratonistii incepatori sau cu problem e.

Atmosfera pe strazile Munchen-ului este in continuare extraordinara, iar publicul ne incurajeaza frenetic. O doamna in varsta ma priveste cu compasiune si imi spune “hai, ca poti, mai ai putin…”, iar un alergator care ne depaseste imi spune ”asa e la primul maraton…mai greu!” – ceea ce imi smulge un zambet. Imi amintesc de primul meu maraton, cel de la Polul Nord, si ma gandesc cat de bine ar fi fost sa fi avut acolo macar 10% dintre suporterii de aici. Daca vreodata va ganditi sa alergati un maraton, incepeti cu unul de oras! Mai trece un kilometru, apoi inca unul… Suntem deja la kilometrul 35 si suntem – deocamdata – in grafic pentru cele 6 ore. Ba chiar avem si o rezerva de 30 de minute.

Au trecut deja 5-6 ore de la ultima hrana solida si stomacul incepe sa o supere pe Oana din ce in ce mai mult. O noua oprire, de aceasta data la un chiosc cu kebab, ne doteaza cu o chifla – aur curat! Carpim si aceasta problema si continuam. Din fericire, combinatia Microhidrina + H500 + Sportenine (antioxidant / alcalinizator / homeopat) administrate la inceputul cursei o tine pe Oana departe de dureri musculare grave sau crampe (asta ne-ar mai fi lipsit!). Pe langa noi trece un parinte alergand cot la cot cu fiul sau care are sindromul Dawn, apoi un un tatic cu 2 copii mici intr-un carucior; astfel de imagini emotionante ne reincarca bateriile si mai bifam un kilometru…

Pe la kilometrul 37, Oana imi spune “nu mai pot! Nu mai pooot!!” si imi arunca o privire plina de ‘iubire’ (am crezut ca vrea sa ma bata…:)). Incep sa am remuscari pentru faptul ca am „tarat-o” la un maraton… Ma uit la ceas si imi dau seama ca o pauza prea lunga sau transformarea alergarii in mers ar compromite sansele Oanei de a termina cu success primul ei maraton. Orice incurajare sau vorba frumoasa este inutila, iar Oana imi spune ca este ‘pe pilot automat’. Dupa numai cateva secunde, se produce ‚declicul ’. Nu stiu daca declansatorul a fost perspectiva infricosatoare a alergarii unui nou maraton sau (mai degraba) activarea centrului ambitiei, cert este ca Oana imi spune „hai, ca pot, mai sunt doar 5 kilometri, mai putin de o tura de la in Herastrau…”. That’s my girl!

Urmatorii 4 kilometri trec rapid, iar ultimul ne gaseste in complexul olimpic, indreptandu-ne spre finish, care este amplasat pe pista stadionului. Ne uitam la ceas (care, a propos, a functionat excelent, abaterea a fost nesemnificativa) si ne bucuram: mai avem 20 de minute pentru a parcurge ultimele sute de metri si a ne incadra in termenul limita! Vad intrarea in stadion, deschid aparatul foto si pornesc filmarea – ar fi pacat sa nu avem ca amintire aceste momente! Urmeaza tura de stadion, un mic soc provocat de ecranul pe care era postat timpul (6h 07m – calculat, din fericire, din momentul startului pentru profesionisti – cu 20 de minute inainte noastra), trecerea de poarta finala, imbratisarile si pupicurile de rigoare, apoi medaliile (foarte frumoase, in forma de inimioara) primite de la o doamna imbracata in costum traditional bavarez…

Yuu-huu!!! Am reusit!! Statisticile spun ca 1% din populatia planetei a alergat un maraton, iar acum contribuie si Oana la acest procent … Ne indreptam spre zona de ‘refacere’, unde Oana mananca un mar, iar eu beau un ceai. Urmeaza drumul catre zona in care ne-am lasat bagajul (ceea ce presupune urcarea a numeroase trepte…), schimbatul in haine ‘normale’ si drumul inapoi, spre metrou. Dar nu inainte ca Oana sa observe ca a primit o medalie de finisher al probei de 10 km in loc de maraton. Asa ca am dat o fuga inapoi si am facut schimbul…

Asta a fost povestea primului meu maraton alergat dupa 16 luni de ultra-uri si triatloane, si a primului maraton din viata sotiei. De fapt, profit de ocazie pentru a lamuri un aspect: maratonul (42 de km si 195 de metri) nu exista! Exceptand cazul in care startul si finish-ul au loc in patul in care dormim, toate maratoanele sunt, de fapt… ultra maratoane! Intotdeauna vom avea de mers cateva sute de metri (sau kilometri) pana la start / finish si inapoi, plus 1-2 km la incalzire… Asadar, toti maratonistii sunt ultramaratonisti – in caz ca nu si-au dat seama pana acum. Ii invit pe toti cei care au alergat deja cei 42 de km sa faca pasul catre un ultra ‘real’, macar unul de 50 de kilometri. O sa fie bine!

Ce ar mai fi de scris? Organizarea maratonului: perfecta (ca la nemti…). Trecand peste race kit-ul spartan (numar de concurs, ace de siguranta, o revista, 2 brosuri si…la revedere!), alergatorii au avut acces la tot: dusuri, masaj, bazin de inot, bufet suedez etc. Plus transport gratuit cu metroul in ziua maratonului. Ce ziceti de asta?

Imi mentin opinia conform careia putem oricand merge, alerga, inota, pedala etc. dublul distantei maxim atinse anterior. Cred ca cine s-a pregatit pentru un semi-maraton si l-a terminat, are musculatura pregatita pentru un succes dublu (ca sa citez blogul lui Adi Soare). Pana la urma, probele lungi sunt doar niste teste de anduranta psihica…

Cat despre mine si  iubita mea sotie (de care sunt foarte mandru!!)… Oana mi-a zis ca, alergand acest maraton ma intelege mult mai bine, dar nu vrea sa repete experienta sau sa mai auda de maratoane 🙂 – fapt pe care il spun, probabil, 99% dintre cei care termina primul lor maraton. Dar cati se tin de cuvant…?

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (16)

16 răspunsuri la “Povestea maratonului Munchen 2012 – partea a II-a.”

  1. gabi lala spune:

    fain de tot…bravo voua…ma bucur ca esti la fel de pasionat.Pe la ce ore mai alergi si cum e ? Eu alerg dimineata la 6 si 30 si e bezna cand incep…………

  2. Catalin spune:

    Salut Andrei,

    las comentariul ăsta la articolul legat de Maratonul de la München pentru că după ce tocmai îl terminaserăţi ne-am întâlnit în gară la Restaurantul Chinezesc. Nu mai ştiam exact cum te cheamă, dar reţinusem treaba cu 7 maratoane…, aşă că am dat de un articol despre tine în care vorbeai de recordul respectiv.
    Felicitări şi soţiei tale pentru participarea la maraton. Nu părea chiar epuizată fizic, cred că ai ajutat-o bine cu pregătirea.
    Ok, deocamdata am vrut doar să zic salut, o să revin cu nişte întrebări legate de unele probleme pe care le întâmpin la antrenamentele de alergare.
    La mail am lăsat şi adresa de web a firmei mele touroperatoare de turism. Am doar variantă în germană şi engleză, pentru că tururile sunt organizate pentru incoming (deci turişti din afara României, în special din Germania şi Elveţia).

    Alles Gute de la Mediaş!
    Cătălin

  3. Stefan spune:

    Ati folosit cumva ceasul Ultega NavRun 2K11? Am recunoscut interfata soft-ului si as vrea sa va intreb daca actualizarea programului si cea a firmware-ului ceasului chiar functioneaza, la mine da de fiecare data eroare.
    O alta intrebare e daca ati reusit sa urcati pe endomondo de ex. si nivelul pulsului inimii. (HR)

    Felicitari sotiei pentru primul maraton! Inainte de toate arata un nivel al vointei pe care putini se pot lauda ca-l au.

    • andreirosu spune:

      Salut Stefan, merci mult pentru felicitari!! 🙂 Ceasul este No name, iar softul a venit cu cutia ceasului :). Daca vrei si te ajuta, ti-l trimit pe mail. Iar endomondo nu stiu ce este, dar o sa ma interesez 🙂
      PS – propun sa ne tutuim, pentru a usura comunicarea 🙂

  4. Stefan spune:

    Ceasul pare a fi acesta http://www.amazon.com/Ultega-NavRun-Heart-Rate-Computer-Chest/dp/B005UD73SO sau oricum conceput de aceeasi fabrica. La mine nu functioneaza ce tine de update (actualizare) si vroiam sa te intreb daca ai intampinat aceeasi problema.

    Endomondo e site-ul asta http://www.endomondo.com/login si-l folosesc pentru un mic jurnal al alergargaturilor, biciclelelor, etc 🙂 desi si soft-ul ceasului e suficient.

  5. Andreea Ileana Mihailescu spune:

    Felicitari Oana. Eu m-am pricopsit cu un virus ultima perioada care s-a tinut de mine ceva ‘distanta’, phiu gata, am scapat de el si pot sa va zic doar:
    FELICITARI, amandorura, in special OANEI, evident.
    Inceputul in orice este infernal…Dar dupa aia…toate vin de la sine intr-un fel sau altul 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *