Menu
BLOG

Ultima parte: Otillo, povestea celei mai grele curse de o zi din viata mea.

OTILLO13

„Ce face un inotator?” „Inoata!” „Ce face un alergator?” „Alearga!” „Atunci… haide sa inotam si sa alergam!” – cam asa sunau discutiile noastre ‘(auto)motivationale’, cu mentiunea ca, din cauza dopurilor de silicon, trebuia sa racnim unul la celalalt -ca doi octogenari hipoacuzici, pentru a ne face auziti…

De pe la 4-a sau a 5-a insula am pierdut numarul lor (oricum, nu aveam de gand sa numaram pana la 26…), asa ca ne-am concentrat strict pe ceea ce avem de facut: sa inotam si sa alergam. Senzatia pe care o aveam la intrarea in apa, dupa o alergare mai lunga de 15-20 de minute, era ca aceea pe care o ai cand iesi din sauna si te pui sub un dus rece (sau intri intr-o copca). Din fericire, disconfortul trecea treptat, pe masura ce ce ne scufundam in apa si incepeam sa dam din maini si din picioare.

In mod bizar, temperatura apei varia destul de mult, uneori chiar de la o insula la alta – ulterior, organizatorii ne-au spus ca este din cauza raurilor subterane. Probabil ca, tot din cauza lor, apa marii nu era foarte sarata (Razvan chiar a luat cateva guri zdravene din ea spre finalul cursei, cand muream de sete si mai aveam de parcurs vreo 30-40 de minute pana urmatorul punct de alimentare).

A propos de alimentare si hidratare, organizatorii ne-au pus la dispozitie, in cele 9 ‚statii de energizare’, cam tot ceea ce si-ar putea dori un participant la astfel de concursuri: lichide (apa, izotonice, bauturi energizante, geluri, supe, cafea, ceai) si hrana solida (fructe, sandvisuri, ciocolata, batoane energizante, tablete cu electroliti, jeleuri si alte ‚rontaieli’). Pe principiul ‚nimic nou in ziua cursei’, am fost prevazatori si ne-am betonat cu Isostar-uri (batoane energizante multifruct, geluri energy booster cu antioxidanti si cate un energy shot – care ne-a scos, intr-un moment foarte dificil al cursei, dintr-un mare… ceva care rimeaza cu ‚shot’…); am preferat sa ne preparam gelurile si electrolitii in avans si sa le punem in doua recipente pliabile din silicon.

Gandindu-ne la un concurs de alergare pe niste insulite (si negasind pe pagina competitiei vreo informatie despre profilul traseului),  nu ne-am imaginat ca vom participa, de fapt, la un concurs cu o diferenta de nivel asemanatoare celor mai grele maratoane montane pe care le terminasem pana atunci. Deci nu a fost un swimrun, ci o combinatie intre bai de gheata si tarat – cand pe bolovani, cand prin mlastini, cand pe radacini de copaci, cand pe pietris…

Renuntand la a numara insulele, singura noastra grija era sa ajungem la timp la urmatoarele checkpoint-uri cu termen limita. Am evitat consultarea hartii, calcule inutile si alte activitati consumatoare de timp (am vazut ca unii concurenti si-au notat cu marker-ul pe palmare punctele intermediare ale traseului, dar noi aveam doar palmare negre, asa ca am renuntat la idee…), preferand sa ne concentram pe pastrarea unui ritm bun de efort. De fiecare data cand ajungeam la un checkpoint intrebam, emotionati: „ne-am incadrat in termen…?”. Dupa ce primeam ok-ul (si durata pana la checkpoint-ul urmator), o luam rapid (in fine…atat cat putem de repede) din loc.

Dificultatea traseului a fost mult indulcita de ceea ce vedeam, auzeam si experimentam pe parcurs: insule solitare cu vegetatie salbatica si abundenta (un mix de rasinoase si foioase) – care ne aminteau de filmele cu naufragiati, tot felul de pasari care ciripeau atat de tare incat le auzeam si noi si un vant aspru care, dincolo de disconfortul pe care ni-l provoca, ne amintea cat de norocosi suntem sa putem participa la astfel de evenimente, in astfel de locuri minunate de pe Pamant…

Momentul psihologic al cursei a fost cel in care voluntarii de la al nu-stiu-catalea checkpoint ne-au spus ca mai avem un singur termen limita de atins, la finalul insulei urmatoare – cea mai mare din cele 26. Pana acolo mai aveam de inotat vreo cateva sute de metri, apoi de alergat 20 sau 21 (nu ne mai aminteam cu exactitate…). Timp disponibil: 2 ore si 20 de minute. In conditii normale, nu am fi avut de ce sa ne ingrijoram; oricare dintre noi (si, probabil, multi dintre cei care citesc aceasta postare), nu cred ca ar avea dificultati in a termina un semi-maraton in mai putin de 2 ore (si un pic). Dar, dupa aproape 10 ore de inotat si alergat/catarat/tarat, si cu un Ironman terminat de Razvan cu mai putin de 2 zile inainte de acest moment, situatia incepea sa devina mai putin roz.

OTILLO 1Am traversat ’garla’, ne-am scos rapid partea de sus a wetsuit-ului – astfel incat sa putem alerga mai usor (si sa nu ne supra-incalzim) -, am mutat rucsacul de la Razvan la mine si am pornit la drum. Din calculele noastre, facute cu un creier nu tocmai odihnit, ar fi trebuit sa alergam cu 6 min/km (sau mai repede), pentru a ne putea incadra in termenul respectiv (si a ne ramane o rezerva de cateva minute). Primii doi kilometri au fost catastrofali (in jur de 7.30 min/km), iar Razvan mi-a spus: „Andrei, sa stii ca nu mai pot mai repede de atat”.

Astfel de momente nu sunt foarte simplu de gestionat. Probabil ca exista o mare tentatie sa iti strangi partenerul de gat sau sa il iei la suturi si, in plus, sa iti exprimi frustrarea (cu un repertoriu larg de injuraturi), dar asta nu ajuta la nimic. In plus, Razvan este mai masiv decat mine si, chiar si in halul de oboseala in care era, probabil ca ar fi iesit castigator dintr-o eventuala incaierare :). Si am fi pierdut timp pretios si multa energie…

Educandu-ma, in ultimii ani, sa ma intreb (in momentele dificile ale unei curse – si ale vietii personale sau profesionale) „CUM POT SA DEPASESC ASTA?”, creierul meu a inceput sa caute solutii viabile.

Prima dintre ele: Razvan, hai sa alergi in spatele meu, la plasa. I-am dat cordelina si am inceput sa il trag. Din experiente anterioare, stiam ca o solutie buna, atunci cand esti obosit, este sa accelerezi. Suna ciudat, dar un puls scazut nu serveste scopului, asa ca 10-15 batai pe minut in plus fac minuni – te readuc in forma. Chiar daca urmatorii 2-3 kilometri au fost in urcare, tempo-ul nostru a crescut si ne-am apropiat, usor-usor, ce acel 6 min/km pe care ni-l doream. Nu stiam cat vom rezista (ma simteam ca si cum as fi facut alergari in panta, tragand dupa mine o roata de tractor, iar pulsul probabil ca era undeva pe la maxim…), dar am hotarat amandoi sa ‚murim luptand’ – sa tragem de noi cat de mult putem (dar amintindu-mi ca am copii acasa :)). De cele mai multe ori, „nu mai pot!” vine cand suntem abia la 30-40% din potentialul fizic. Asa ca mai aveam, cu siguranta, rezerve.

Stiam ca la kilometrul 12 (din cei 20-21) se afla un punct de hidratare, asa ca ne-am propus sa ‚tragem tare’ pana acolo, sperand ca un refresh ne va pune, din nou, pe picioare. Pe la kilometrul 7 reusisem sa coboram sub 5.50 min/km, iar Razvan renuntase la cordelina (intrase foarte bine in ritm), dar simteam amandoi ca suntem cu mult in afara zonei de confort, cel putin din punct energetic. Sosise monentul pentru a doua solutie: un energy shot.

Nu stiu cat este placebo si cat este despre ‚zvacul’ pe care ni-l da cafeina in momentele grele, dar cert este ca, dupa doar cateva minute, starea noastra fizica si – mai ales – psihica era cu totul alta! Am trecut pe langa punctul de alimentare fara sa oprim (am baut din alergare niste apa, iar Razvan a mai plusat cu un pahar de Red Bull) si ne-am indreptat spre capatul insulei. Timpii aratau foarte bine, iar cei de la punctul de alimentare ne dadusera o veste buna: mai ramasesera 8 km pana la checkpoint (deci bucata respectiva avea 20, nu 21 de km).

Sa te incadrezi in timpul limita – pentru a 3-a sau a 4-a oara in cadrul aceluiasi concurs – este o mare usurare, dar si un consum psihic extrem. Cand am primit vestea cea mare („You did it guys! In a few moments we are closing the checkpoint…”), Razvan s-a intins pe bolovani, iar eu am inceput sa caut apa (ma asteptam ca acolo sa fie un punct de alimentare, dar mai aveam ceva de inotat & alergat pana la urmatoarea statie cu bauturi si alimente). Dupa concurs, Razvan mi-a spus ca singurul motiv pentru care a reusit sa se ridice de acolo si sa continue cursa a fost setea (pe care si-a mai stins-0 cu apa din mare!).

Mai ramasesera 7 kilometri, din care doar vreo 7-800 de metri erau de inotat -intre urmatoarele 4 insule; pe a doua dintre ele se gasea punctul de hidratare. Deja se lasase seara, iar oboseala si foamea ne redusesera dramatic confortul termic. Amandoi clantaneam si tremuram din toate incheieturile – un stimulent foarte bun pentru a inota, merge sau alerga mai departe. La acel punct de hidratare, organizatorii ne-au acoperit cu o patura, ne-au dat cate un ceai (cel mai bun din viata mea!! :)), iar Razvan a cerut niste apa calda pe care sa si-o toarne in wetsuit. Nu cred ca am stat mai mult de 5 minute acolo, dupa care am continuat sa ne cocotam pe stanci si sa ne balacim printre insule.

Finish3Credeam ca vom termina ultimii (imediat dupa noi inchisesera checkpoint-ul), dar pe traseu ne-am interesectat cu doua echipe care renuntasera la orice tentativa de alergare si mergeau agale. Finalul era pozitionat strategic in varful unei insule, asa ca ultimii 4-500 de metri au fost de urcare, urcare, urcare. Dar nu mai conta, eram finisheri ai Otillo Swimrun World Championship 2015!

*

Nu stiu daca este cazul sa tragem vreo concluzie din aceasta experienta de viata -fiecare isi va lua dina ceasta povestire ceea ce considera necesar. Daca m-ati intreba: „Andrei, a meritat efortul?”, probabil ca v-as raspunde pozitiv. Dar daca m-ati intreba: „Andrei, ai merge din nou acolo?”, raspunsul ar fi, probabil, negativ. Nu pentru ca Otillo ar fi fost o experienta traumatizanta si fara lectii de invatat, ci pentru ca prefer sa explorez noi limite si noi orizonturi. Si, oricand, in orice sport, mi-ar placea sa fac din nou echipa cu Razvan – preferabil la mai mult de 48 de ore dupa un Ironman! 🙂

PS – in titlul acestei povestiri, „cursa de o zi” nu inseamna o cursa de 24 de ore, ci una de la rasarit la apus…

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Comentarii (7)

7 răspunsuri la “Ultima parte: Otillo, povestea celei mai grele curse de o zi din viata mea.”

  1. mikiaandy spune:

    Fara cuvinte…
    MEGA FELICITARI!!!

  2. DanielaG spune:

    Foarte tare! Am citit cu foarte mare placere suita de articole despre cursa. Cu totii putem sa tragem concluzii de aici, dintre care cea mai importanta, zic eu, este determinarea. Si avem mult de invatat de la voi doi! Felicitari! Abia asteptam detalii despre urmatoarele curse 🙂

  3. Natural Health te felicita! Esti un adevarat luptator si un exemplu pentru toti!

  4. Coco spune:

    Excelent! Ca de fiecare data! Mi-a placut: „..o combinatie intre bai de gheata si tarat – cand pe bolovani, cand prin mlastini, cand pe radacini de copaci, cand pe pietris…”, dar cu cat citeam despre cursa pe cele 26 de insule ma tot gandeam la … Hanckok (filmul cu Will Smith) … ca era mai simplu sa sariti din insulita in insulita :)…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *