Inainte de a incepe povestea celei de a doua zile de ultra triatlon, ma simt dator sa explic semnificatia noului header al blogului – „DECA is my MECCA”. Nu sunt un cunoscator al islamului, dar stiu ca orice musulman trebuie sa faca cel putin o data in viata pelerinajul la Mecca. Asa ca mi-am stabilit si eu un obiectiv pentru cariera de ultra triatlonist: sa ajung (si sa termin) macar o data in aceasta viata un Deca triatlon. Nu stiu cand se va intampla, dar am tot timpul sa ma pregatesc pentru asta. Am vazut cu ochii mei oameni terminand un Deca, asa ca nu vad motive pentru care nu as reusi si eu :). Dar, pana atunci, mai am de facut multe antrenamente, asa ca hai sa revenim la povestea noastra…
Dupa 5 ore de somn, prima grija pe care am avut-o a fost de a vedea in ce stare (sau „hal”) este musculatura si daca pot sa merg. In ciuda durerii din ziua precedenta, care refuza sa dispara, starea mea generala era mai buna decat ma asteptam. Mergeam destul de greu, ma chinuia si o usoara durere de genunchi, dar Beat si John – pe care i-am intalnit la mic dejun – mi-au spus ca inotul ‘rezolva’ destul de bine durerile si tensiunea musculara si ca voi avea o forma mult mai buna la proba de pedalat. M-au indemnat sa o ‘iau usor’, mai ales la proba de alergare, unde – dupa parerea lor – avusesem o viteza prea mare pentru un astfel de concurs. Privind in urma, pot spune ca au avut dreptate… Ma simteam ca un elev la o scoala de ultra triatlon si ma bucuram ca am ocazia de a invata de la niste ‘doctori’ in ultratriatlonologie… 🙂
Urma o noua zi lunga, dar venisem in Mexic pentru a termina concursul, asa ca – psihic – eram pregatit pentru a face tot ce imi statea in putinta pentru a imi atinge obiectivul. Dupa cum am scris pe blog, ma asteptam ca ziua a doua sa fie cea mai grea, dar evenimentele din prima zi si vremea (plus oboseala cumulata) din a treia mi-au dat pronosticul peste cap…
Dupa trezire si mic dejun a urmat transportul catre Parque Espana (situat la 10 minute de hotel), apoi controlul medical, aranjarea bicicletei (presiune in camere, ungere cu ulei, ridicarea seii cu jumatate de centimetru – pentru a evita durerile de genunchi), imbracarea costumului de neopren, intrarea in bazin si incalzirea. Era un film pe care il mai vazusem in ziua precedenta :). Apa era cu vreo doua grade mai rece decat in ziua precedenta, asa ca am apelat la casca de neopren (cu care arat ca un kamikaze in mizerie :)) si la dopuri de silicon. Nu a fost cazul de a pune pe mine si celelalt costum de neopren – am preferat sa imi fie un pic frig decat sa ma incalzesc pe la jumatatea probei de inot.
Cele doua grade in minus nu mi-au dat peste cap planul de inot, astfel ca am terminat cele 76 de bazine intr-o ora si 40 de minute – deci exact timpul pe care mi-l propusesem. Ca si in ziua precedenta, am oprit la fiecare 20 de bazine, pentru a ma re-energiza. Pe la jumatate incepusem sa imi pierd rabdarea si de abia asteptam sa termin si sa ma urc pe bicicleta, dar gandul la copiii mei si fredonarea (in gand) a catorva melodii m-au ajutat sa trec destul de usor peste acea stare de nerabdare…
Am iesit din bazin cu vreo 5 minute inaintea lui Enrique. Tranzitia de la inot la bicicleta a durat la fel (de mult) ca in ziua precedenta – in jur de 10 minute. Spre deosebire de un triatlon „normal”, in care tranzitiile dureaza 3-4 minute (si chiar mai putin), la un ultratriatlon este foarte important sa profiti de pauza dintre probe pentru a manca (multa) hrana, a odihni un pic corpul si a il pregati corespunzator pentru numarul mare de kilometri. Asa ca, in primele doua zile, tranzitiile mele de la inot la bicicleta si de la pedalat la alergare au durat intre 7 si 10 minute – in line cu durata tranzitiei celorlalti participanti.
Pe parcursul primelor 2-3 ture de bicicleta am pedalat cu o prudenta de om paranoic, cautand pe traseu orice urma de noroi sau obiecte (ne)identificate care ar fi putut sa imi cauzeze o noua cazatura. Din fericire, totul era in regula, asa ca crescut progresiv viteza. Vremea a fost extrem de calduroasa, cu un plus de soare si de umiditate fata de ziua precedenta. Apogeul a fost atins in intervalul 11 – 14, cand m-am simtit ca si cum as pedala intr-o sauna umeda :(.
Astfel de conditii meteo sunt favorizante pentru deshidratare si pierderea de electroliti, asa ca am crescut consumul de isotonic si am redus viteza cu vreo 3-4 km/ora. Daca in ziua precedenta evitasem cafeina, de aceasta data am consumat un energy shot, care m-a mentinut pe linia de plutire. Momentul in care consumam cafeina intr-o cursa multi-days trebuie ales cu grija; luata prea tarziu, poate afecta somnul si, implicit, refacerea pentru ziua urmatoare.
Dupa cele 3 pauze programate (la km 45, 90 si 135) am terminat proba de bicicleta, cu aproape o ora mai tarziu decat in ziua precedenta. Chiar si asa, caldura nu ma incetinise doar pe mine. Enrique era acum, cumulat, cu vreo doua ora in urma mea, ceea ce ma facea din ce in ce mai increzator in sansele mele de a castiga! Acest gand m-a facut sa uit aproape in totalitate de dureri pe parcursul probei de alergare; dupa primele doua tururi, in care corpul s-a obisnuit cu noul timp de miscare (alergare in loc de pedalat), mi-am intrat in ritm, pastrand ritmul din ziua precedenta. Pentru a imi proteja genunchii (care incepeau sa dea semne de oboseala), am folosit genuncherele primitede la 3M la 1000 km Balkan Challenge si cred ca folosirea lor a fost o decizie inteleapta…
Era sa sar peste povestirea unui nou episod tragi-comic. Chiar la inceputul primei ture de alergare m-am impiedicat de presul care citea chip-urile (ma uitam catre ecranul cu clasamentul, pentru a vedea cat timp este intre mine si Enrique :)), aterizand direct pe… soldul / piciorul accidentat :((. M-a durut, din nou, de mi-au dat lacrimile, dar norocul a fost ca presul era cauciucat si nu mi-am rupt nimic :). Dupa ce am luat-o din loc, ma intrebam daca in ziua a treia voi avea parte de vreun incident asemanator la primul bazin de la proba de inot (pentru simetrie… :)).
Intre timp, ‘lupta’ dintre Kamil si Antal ajunsese pe la kilometrul 350 de alergare, iar distanta dintre ei era de 15-16 kilometri. Amandoi erau niste zombie, nedormiti de aproape doua zile si care refuzau o pauza mai mare de 2-3 minute, din dorinta de a ajunge primii la linia de sosire. Echipa de suport a lui Kamil a incercat sa faca un ‘armistitiu’ cu cea a lui Antal, pentru a ii convinge pe cei doi sa doarma, simultan, 4 ore, dar s-au lovit de un refuz. Mai tarziu aveam sa aflu motivul: Antal (cu 22 de ani mai mare decat Kamil), se baza pe faptul ca organismul unui om in varsta are nevoie de mai putin somn si spera ca vitalitatea lui Kamil sa scada pe finalul cursei si sa il poata depasi.
Am terminat maratonul in 5 ore ai 19 minute, cu 17 minute mai mult decat in ziua precedenta. Chiar si asa, a fost cel mai bun timp al zilei, iar distanta intre mine si contracandidatul meu se marise cu inca o ora! Timpul total al celui de-al doilea Ironman a fost 15 ore si 52 de minute. Impreuna cu echipa de suport (care stransese deja toate lucurile, curatase lantul de la bicicleta si facuse pregatirile pentru ziua urmatoare), am plecat la hotel. Am facut un dus cald – rece – cald, apoi m-am bagat in pat, am inchis ochii, zambind, si – probabil in maxim un minut – am adormit, bucuros ca ‘dovedisem’ un nou Ironman si ca mai aveam doar o zi pana la final.
Ziua 3 avea sa fie cea mai intensa din viata mea sportiva, cu o multime de surprize…
[va continua]
Felicitari! Iti multumim ca impartasesti cu noi o experienta frumoasa.
Cu drag!! Merci 🙂
Descrii ca si cum ar fi foarte firesc un astfel de efort. Este extraordinar ceea ce ai realizat in cele doua zile. Astept sa aflu si cum a fost si in cea de-a treia zi.
Vine si partea a treia…curand :)))