Menu
BLOG

Durere maxima – lucrurile nebunesti pe care le fac oamenii pentru a termina un ultramaraton.

ultramarathon_final

Corpul uman este o masinarie stranie si incredibila.  E usor sa uiti acest lucru, prins in propria forma si in ritmul in care totul este familiar. Insa, cand iti aduci aminte de existenta alergatorilor care au rezistenta mentala si fizica sa alerge sute de kilometri sau mai mult, fara intrerupere, familiarul cu care esti obisnuit incepe sa para mult mai promitator.

Dar genul acesta de temeri nu sunt fara consecinte. Este bine cunoscut faptul ca maratoanele exercita un stres enorm asupra corpului uman. El trebuie sa faca fata cerintelor de a alerga foarte mult la un ritm alert. Dupa cursa, sangele unui maratonist poate picta fotografia unor organe bolnave si a degradarii biomecanice. Acest lucru se intampla din cauza compusilor chimici secretati de muschi, inima si ficat, ca de exemplu troponina, o enzima cardiaca care in cantiati crescute indica traumatisme la inima. Tehnic, un ultramaraton este orice cursa cu o distanta mai mare de standardul de 42 de km. Deci ce se intampla corpului daca alearga mai mult?

„Semnalele de durere sau oboseala acumulata fluctueaza”, dupa cum spune Jimmy Dean Freeman, un ultramaratonist si antrenor care locuieste in Los Angeles. „Te poti simti foarte slabit la 50 de km si mai bine decat in toata ziua aceea la 100 de km.” Freeman este pe cale sa experimenteze foarte multe semnale de durere nelineara in ultramaratonul de 100 de mile pe care il are planificat peste 13 saptamani. Unghiile lui de la picioare vor avea parte de o surpriza neplacuta, rani des intalnite in acest sport, care rivalizeaza cu cele ale balerinelor.

In alta ordine de idei, un ultramaraton este mai mult decat tortura de la picioare. Trecand corpul omenesc printr-o asemenea cursa este un joc al numerelor. Freeman imi spune una din glumele maratonistilor, cum ca totul e „un concurs de baut si mancat cu un pic de exercitii fizice si un scenariu aruncat pe acolo.” Tot ce intra in corpul tau este atent planificat si calibrat; tot ce iese afara este monitorizat pentru semne de pericol. Sa bei cantitatea corecta de apa la un ritm bine stabilit, mentinand echilibrul adecvat de electroliti, manacand cat trebuie din cantiatea corecta de calorii si cunoscandu-ti corpul destul de bine pentru a avea grija de sistemul digestiv poate face diferenta intre o cursa terminata si una abandonata.

BADWATER-SPORTSPLUSIncarcarea cu energie este o provocare.  Corpul inmagazineaza glicogen in ficat si in muschi; majoritatea oamenilor prezinta destul glicogen pentru aproximativ 32 de kilometri – asta inseamna a cincea parte dintr-un ultramaraton. Senzatia pe care o simti cand se consuma zaharurile din corp se numeste „a lovi zidul”. Grasimea este un combustibil mai greu de consumat. Ce manaca un maratonist in timpul cursei poate insemna diferenta dintre a termina cursa transpirat sau a o termina cu treaba mare in pantaloni. Am o mare iubire pentru alergatorii care fac pe ei si continua sa alerge. „Multa lume nu a reusit sa termine o cursa de 100 de mile din cauza unei probleme gastrointestinale, in ciuda faptului ca a reusit sa treaca peste alte provocari fizice si mentale”. Freeman spune ca „stomacul este un demon care te incetinste sau pune capat multor curse”.

Dar sunt pericole si mai mari. Sa urinezi sange dupa o cursa e oarecum normal, din cauza hemolizei provocata de loviturile reptate pe care le faci cand calci cu piciorul, dar urina de culoare maro sau neagra poate insemna insuficienta renala. Cand rupturi minuscule apar in muschi,  muschiul se regenereaza mai puternic. In timpul unui asemenea efort, rupturi semnificative pot aparea, eliminand miozina in circuitul sanguin pentru a fi filtrata de rinichi. Un corp dezhidratat care are sangele mai dens, cu o concentratie crescuta de miozina, pune presiune foarte mare pe rinichi; adauga doze multiple de medicamente anti-inflamatorii (ca ibuprofenul) – care micsoreaza rinichii – si ai reteta perfecta pentru insuficienta renala. Nu exista o explicatie concreta pentru cum mioglobina cauzeaza cedarea rinichiilor, ci mai degraba un trio de factori: obstructia vaselor delicate din rinichi, lipsa de oxigen si o reactie toxica. Comparat cu insuficienta renala, sa faci treaba mare pe tine din cauza sucurilor dulci si sa ai un stomac deranjat par a fi o alegere mult mai buna.

Este important de notat ca insuficienta renala e un incident destul de rar si ca poate fi prevenit prin monitorizare si planificare atenta. Multi maratonisti nu ajung la spital pentru dializa, dar genul acesta de leziune exista si nu trebuie ignorata.

Chiar si atunci cand lucrurile merg bine, sa alergi 100 de mile (160 de km) tot cauzeaza o serie de efecte fiziologice și psihologice grave asupra organismului. Freeman imi spune ca majoritatea atletilor pierd abilitatea de termoreglare undeva pe la 10 – 15 ore de la inceperea cursei. „In curse care au temperaturi variate, cand un atlet oboseste pana in punctul in care nu mai este capabil sa alerge, am vazut oameni care faceau hipotermie la 26 de grade.” O cantitate enorma de caldura este produsa de muschiul scheletic in timpul unui maraton si corpul lucreaza din greu sa scape de ea. Cand muschii sunt la o temperatura de 37 de grade Celsius, dilatarea vaselor de sange si racirea prin evaporarea transpiratiei sunt esentiale pentru a tine temperatura corpului cat mai jos. Cand un alergator ajunge la kilometrul 80, daca nu si-a menajat corespunzator caloriile si hidratarea, daca nu este intr-o forma buna si, in special daca temperatura lui este sub 37 de grade, frisoanele isi pot face aparitia. „Termostatul corpului este oprit dupa o perioada lunga de alergat.”

Un lucru de retinut este ca amanunte minore pot avea un impact dezastruos mai tarziu. Sfarcurile care se freaca putin de camasa in prima jumatate a cursei pot ajune la finalul ei niste cercuri insangerate. Talpile se umfla si incep sa nu mai incapa in pantofi; unghiile de la picior se rup, se innegresc si eventual cad de tot. Frecarea poate fi o pacoste la inceput, dar la final pot sa apara rani serioase. Ai fi uimit cum te poate afecta o batatura dupa ce este frecata timp de 160 de km.

In ciuda bataturilor si a iritatiilor, ultramaratonistii par – inexplicabil – in siguranta; multe afectiuni posibile pot fi atenuate intr-o anumita masura cu o planificare buna si multa antentie. Unii chiar sugereaza ca ultramaratoanele sunt mai blande cu corpul decat maratoanele, din pricina suprafetei moale a traseelor fata de drumurile asfaltate, precum si  faptul ca accentul se pune pe terminarea cursei si nu pe viteza.

 Dar, indiferent cum iti antrenezi sau tratezi corpul, exista o parte din organismul tau care este aproape imposibil de antrenat: hipotalamusul.

Un organ de dimensiunea unei migdale, localizat putin mai sus de trunchiul cerebral, hipotalamusul controleaza o varietate de procese, incluzand foamea, setea, temperatura, atasamentul, somnul si oboseala. Este, de asemenea, responsabil pentru ciclul circadian; pe scurt, tu poate ai planuri sa alergi mai mult de 24 de ore, dar hipotalamusul o sa inceapa sa tipe dupa somn. Majoritatea curselor incep pe la 4 sau 5 dimineata; dupa 18 sau 22 de ore, cand este intuneric de cateva ore, dorinta de somn incepe sa isi faca aparitia. Freeman este foarte familiar cu aceasta senzatie . „Ajungi in plunctul in care creierul tau iti trimite semnale ca: „okaaay, e timpul sa dormi.” El spune ca somnolenta este una din cele mai mari provocari la un ultramaraton. „Am vazut in zig-zag timp de 30 de minute urcand muntele, incercand sa imi tin ochii deschisi.”

Si, cu lipsa de somn, mai vine inca o problema a ultramaratoanelor: halucinatiile.

Ceva despre amestecul de epuizare cu lipsa de somn si singuratate conduce la niste experiente interesante. Freeman are o experienta inedita la primul sau ultramaraton de 160 de km si a fost destul de amabil sa imi povesteasca intamplarea „legendara” de pe traseu. El spune ca nu conteaza foarte mult ce a vazut ci ce a crezut ca vede.

„Am ajuns la kilometrul 153 sau 154. Eram singur de 80 de km si era intuneric.” Intuneric de ora doua dimineata, sa fiu exact. „Esti singur in mijlocul padurii in care s-au intamplat o gramada de lucruri dubioase, mintea ta incepe sa zboare si incerci sa nu te uiti in printre copaci de frica sa nu vezi ceva inspaimantator. Stii tu – ursi, cimitire, tot felul de chestii.”

„Am auzit prima data varfurile copacilor trosnind, ca si cum crengile se rupeau deasupra capului meu”, Freeman a spus, decriind zgomotul ca un zbarnait, zumzet, ciudat. „Mi-am scos castile din urechi si sunetul era foarte strident, suna ca o drujba deasupra mea. Erau trei lumini pe care le-am vazut si inainte, veneau din varful unui deal.” Cursa avea un traseu curbat; in delirul lui credea ca sunt lanternele altor alergatori. Dar cand a ajuns pe varful dealului, la capatul drumului, era clar ca se inselase. Luminile erau inca in aceeasi pozitie, mult deasupra capului sau. „Am vazut luminile si ceva care se invartea, m-am speriat groaznic. Imi amintesc ca am inchis lumina de pe cap si ca m-am ascuns dupa un copac, mi-am spus singur ca este ridicol. In mod sigur au senzor de caldura cum avea ‚predatorul’. Sa ma ascund dupa un copac nu o sa ma ajute cu nimic.”

Asa ca a fugit cat de repede a putut din padure. „Acesta este partea amuzanta: eram terifiat ca sunt singur in aceasta padure, dar in momentul in care am iesit din ea, ma simteam bine. Ma simteam in siguranta din nou.” Dupa ce s-a oprit sa vorbesca cu un director de trafic de pe traseu, l-a intrebat daca a vazut ceva pe drum. Omul raspunsese ca da, a vazut ceva. „Ce crezi ca era?” Intreaba Freeman. „Pai nu era luna, luna e in partea cealata,” omul raspunde. „In partea asta, era ori un fermier, ori un OZN”.

Si asa, cu foarte putin de parcurs din cei 160 de km, Freeman a inceput sa rada. „A fost atat amuzant sa aud ce a zis, incat m-a apucat rasul de cat de ridicol era”. Dupa asta, a continuat calea lui plina de ceata catre linia de finish. „Puteam sa vad cateva picioare in fata mea, pentru ca ceata era foarte groasa si pe langa mine a inceput sa alerge o pisica micuta si tarcata, cred ca avea 2 -3 kilograme, fugea in paralel cu mine, la un ritm 10 minute / mila, pe o distanta de 3 km.” Mai devreme in ziua aceea, el mai vazuse pisica de vreo cateva ori, dar Freeman nu stia cu siguranta daca alerga – intr-adevar – alaturi de el. „Nu stiu daca era halucinatie, ori o pisica foarte bizara. Nu stiu. Dar a fost o cursa destul de amuzanta pe care am terminat-o, ce sa mai vorbesc despre OZN-uri si pisici care alearga cu 10 minute / mila.”

Poate sa termini cu unghile de la picioare insangerate merita pentru o poveste ca cea de mai sus…

Sursa articolului: SBNation.com. Traducerea si adaptarea: Mihai Stan.

Te-ar mai putea interesa:

6 strategii pentru a evita disconfortul intenstinal in timpul curselor

 

Share: Scrie un comentariu

Lasa-ti email-ul pentru a-ti trimite noutati

Aboneaza-te

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *